Arhivă etichetă pentru ‘umanitate’

Miezul Crăciunului

„Crăciunul nu trebuie să se reducă
doar la o sărbătoare sentimentală şi consumistă,
bogată în cadouri şi în urări,
dar săracă în credinţă creştină,
săracă în umanitate”.

Cateheză despre Crăciun

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În această cateheză, în iminenţa Crăciunului, aş vrea să ofer câteva idei de reflecţie ca pregătire pentru celebrarea Crăciunului. În liturgia de noapte va răsuna vestea îngerului dată păstorilor: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul. Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle” (Lc 2,10-12).

Imitându-i pe păstori, şi noi ne îndreptăm spiritual spre Betleem, unde Maria a dat naştere Pruncului într-un grajd, „pentru că – spune tot Sfântul Luca – nu era loc de găzduire pentru ei (2,7). Crăciunul a devenit o sărbătoare universală, şi chiar şi cel care nu crede percepe fascinaţia acestei sărbători. Însă creştinul ştie că este un eveniment decisiv Crăciunul, un foc veşnic pe care Dumnezeu l-a aprins în lume, şi nu poate fi confundat cu lucrurile efemere. Este important ca el să nu se reducă la sărbătoare numai sentimentală sau consumistă. Duminica trecută am atras atenţia cu privire la această problemă, subliniind că această sărbătoare a Crăciunului ne-a fost sechestrată de consumism. Nu: Crăciunul nu trebuie să se reducă doar la o sărbătoare sentimentală şi consumistă, bogată în cadouri şi în urări, dar săracă în credinţă creştină, săracă în umanitate. De aceea, este necesar de zăgăzuit o anumită mentalitate lumească, incapabilă să perceapă nucleul incandescent al credinţei noastre, care este acesta: „Cuvânt s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In 1,14). Şi acesta este miezul Crăciunului, mai mult: este adevărul Crăciunului; nu există altul.

Crăciunul ne invită să reflectăm, pe de o parte, asupra dramatismului istoriei, în care oamenii, răniţi de păcat, merg neîncetat în căutarea adevărului, în căutarea milostivirii, în căutarea răscumpărării; şi, pe de altă parte, asupra bunătăţii lui Dumnezeu, care ne-a venit în întâmpinare pentru a ne comunica Adevărul care mântuieşte şi a ne face părtaşi de prietenia sa şi de viaţa sa. Şi acest dar de har: acesta este har pur, fără meritul nostru. Există un sfânt părinte care spune: „Dar uită-te și aici, și dincolo, și acolo: căutaţi meritul şi nu veţi găsi altceva decât har”. Totul este har, un dar de har. Şi acest dar de har îl primim prin simplitatea şi umanitatea Crăciunului, şi poate înlătura din inimile noastre şi din minţile noastre pesimismul, care astăzi s-a răspândit şi mai mult din cauza pandemiei. Putem să depăşim acel sentiment de rătăcire neliniştitoare, să nu ne lăsăm cuprinşi de înfrângeri şi de eşecuri, având conştiinţa regăsită că acel Prunc umil şi sărac, ascuns şi lipsit de apărare, este însuşi Dumnezeu, făcut om pentru noi. Conciliul al II-lea din Vatican, într-un text celebru din constituţia despre Biserica în lumea contemporană, ne spune că acest eveniment îl priveşte pe fiecare dintre noi. „Cu Întruparea, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un anumit sens cu fiecare om”. „A muncit cu mâini de om, a gândit cu minte de om, a acţionat cu voinţă de om, a iubit cu inimă de om. Născându-se din Maria Fecioară, el s-a făcut cu adevărat unul dintre noi în toate asemenea nouă în afară de păcat” (Constituţia pastorală Gaudium et spes, 22). Însă Isus s-a născut acum două mii de ani şi mă priveşte pe mine? – Da, te priveşte pe tine şi pe mine, pe fiecare dintre noi. Isus este unul dintre noi: Dumnezeu, în Isus, este unul dintre noi.

Această realitate ne dăruieşte atâta bucurie şi atâta curaj. Dumnezeu nu ne-a privit de sus, de departe, nu a trecut pe lângă noi, nu a avut dispreţ faţă de mizeria noastră, nu s-a îmbrăcat cu un trup aparent, ci a asumat pe deplin natura noastră şi condiţia noastră umană. Nu a lăsat nimic în afară, cu excepţia păcatului: singurul lucru pe care el nu-l are. Toată umanitatea este în el. El a luat tot ceea ce suntem, aşa cum suntem. Acest lucru este esenţial pentru a înţelege credinţa creştină. Sfântul Augustin, regândindu-se la drumul său de convertire, în Confesiuni scrie: „Încă nu aveam atâta umilinţă încât să-l posed pe Dumnezeul meu, pe umilul Isus, nici nu cunoşteam încă învăţăturile slăbiciunii sale” (Confesiuni, VII, 8). Şi care este slăbiciunea lui Isus? „Slăbiciunea” lui Isus este o „învăţătură”! Pentru că ne revelează iubirea lui Dumnezeu. Crăciunul este sărbătoarea iubirii întrupate, a iubirii născute pentru noi în Isus Cristos. Isus Cristos este lumina oamenilor care străluceşte în întuneric, care dă sens existenţei umane şi întregii istorii.

Iubiţi fraţi şi surori, aceste scurte reflecţii să ne ajute să celebrăm Crăciunul cu conştiinciozitate mai mare. Însă există un alt mod de a ne pregăti, pe care vreau să vi-l amintesc vouă şi mie, şi care este la îndemâna tuturor: a medita un pic în tăcere în faţa ieslei. Ieslea este o cateheză a acelei realităţi, a ceea ce a fost făcut în acel an, în acea zi, ceea ce am auzit în Evanghelie. Pentru aceasta, anul trecut am scris o scrisoare, care ne va face să o reluăm. Se intitulează „Admirabile signum”, „Semn minunat”. La şcoala Sfântului Francisc de Assisi, putem deveni un pic copii rămânând să contemplăm scena Naşterii, şi să lăsăm ca să se renască în noi uimirea pentru modul „minunat” în care Dumnezeu a voit să vină în lume. Să cerem harul uimirii: în faţa acestui mister, a acestei realităţi aşa de duioase, aşa de frumoase, aşa de aproape de inimile noastre, Domnul să ne dea harul uimirii, pentru a-l întâlni, pentru a ne apropia de el, pentru a ne apropia de noi toţi. Acest lucru va face să se renască în noi duioşia. Alaltăieri, vorbind câtorva oameni de ştiinţă, se vorbea despre inteligenţa artificială şi despre roboţi… există roboţi programaţi pentru toţi şi pentru tot, şi acest lucru merge înainte. Şi eu le-am spus: „Însă care este acel lucru pe care roboţii nu-l vor putea face niciodată?”. Ei s-au gândit, au făcut propuneri, însă la sfârşit au fost de acord într-un lucru: duioşia. Acest lucru roboţii nu-l vor putea face. Şi asta e ceea ce ne aduce Dumnezeu, astăzi: un mod minunat în care Dumnezeu a voit să vină în lume, şi asta face să renască în noi duioşia, duioşia umană care este aproape de cea a lui Dumnezeu. Şi astăzi avem atâta nevoie de duioşie, atâta nevoie de drăgălăşenii umane, în faţa atâtor mizerii! Dacă pandemia ne-a constrâns să stăm mai distanţi, Isus, în iesle, ne arată calea duioşiei pentru a fi apropiaţi, pentru a fi umani. Să urmăm acest drum. Crăciun fericit!

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 23 decembrie 2020

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

24/12/2020 3 5

Profesioniști!

Interviu cu monseniorul Ioan Robu!

10/12/2019 0 5

Iată de ce „nu este vorba numai de migranţi”

crucea facuta din vaslele migrantilor

Iată pentru ce „nu este vorba numai de migranţi”,
adică: interesându-ne de ei ne interesăm şi de noi, de toţi;
îngrijindu-ne de ei, creştem toţi;
ascultându-i pe ei, dăm glas şi acelei părţi din noi
pe care probabil că o ţinem ascunsă pentru că astăzi nu este bine văzută…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba şi de fricile noastre…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de caritate…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de umanitatea noastră…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a nu exclude pe nimeni…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a-i pune pe cei din urmă pe primul loc…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de toată persoana, de toate persoanele…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a construi cetatea lui Dumnezeu şi a omului.

Iubiţi fraţi şi surori!

Credinţa ne asigură că Împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă pe pământ în mod misterios (cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia Gaudium et spes, 39); totuşi, şi în zilele noastre trebuie să constatăm cu durere că ea întâlneşte obstacole şi forţe contrare. Conflicte violente şi adevărate războaie nu încetează să sfâşie omenirea; nedreptăţi şi discriminări se succed; cu greu se depăşesc dezechilibrele economice şi sociale, pe scară locală sau globală. Şi cei care plătesc toate acestea sunt mai ales cei mai săraci şi dezavantajaţi.

Societăţile mai avansate din punct de vedere economic dezvoltă în interiorul lor tendinţa spre un individualism accentuat care, unit cu mentalitatea utilitaristă şi multiplicat de reţeaua mediatică, produce „globalizarea indiferenţei”. În acest scenariu, migranţii, refugiaţii, evacuaţii şi victimele traficului de persoane au devenit emblemă a excluderii pentru că, în afara de necazurile pe care le comportă în sine condiţia lor, sunt adesea încărcaţi cu o evaluare negativă care îi consideră drept cauză a relelor sociale. Atitudinea faţă de ei reprezintă un semnal de alarmă care anunţă declinul moral spre care ne îndreptăm dacă se continuă să se acorde teren culturii rebutului. De fapt, pe această cale, fiecare subiect care nu intră în canoanele bunăstării fizice, psihice şi sociale este în pericol de marginalizare şi de excludere.

Pentru aceasta, prezenţa migranţilor şi refugiaţilor – în general, ca a persoanelor vulnerabile – reprezintă astăzi o invitaţie de a recupera unele dimensiuni esenţiale ale existenţei noastre creştine şi ale umanităţii noastre, care riscă să aţipească într-un stil de viaţă bogat în comoditate. Iată pentru ce „nu este vorba numai de migranţi”, adică: interesându-ne de ei ne interesăm şi de noi, de toţi; îngrijindu-ne de ei, creştem toţi; ascultându-i pe ei, dăm glas şi acelei părţi din noi pe care probabil că o ţinem ascunsă pentru că astăzi nu este bine văzută.

„Curaj, eu sunt, nu vă temeţi!” (Mt 14,27). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba şi de fricile noastre. Răutăţile şi urâciunile din timpul nostru cresc „teama noastră faţă de «alţii», faţă de necunoscuţi, faţă de marginalizaţi, faţă de străini […] Şi asta se observă îndeosebi astăzi, în faţa venirii migranţilor şi refugiaţilor care bat la uşa noastră în căutare de protecţie, de siguranţă şi a unui viitor mai bun. Este adevărat, teama este legitimă, pentru că lipseşte pregătirea pentru această întâlnire” (Omilie, Sacrofano, 15 februarie 2019). Problema nu este faptul de a avea îndoieli şi temeri. Problema este atunci când aceştia condiţionează modul nostru de a gândi şi de a acţiona până acolo încât să ne facă intoleranţi, închişi, probabil şi – fără să ne dăm seama – rasişti. Şi astfel frica ne privează de dorinţa şi de capacitatea de a-l întâlni pe celălalt, persoana diferită de mine; mă privează de ocazia de întâlnire cu Domnul (cf. Omilia la Liturghia pentru Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului, 14 ianuarie 2018).

„Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii?” (Mt5,46). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de caritate. Prin faptele de caritate demonstrăm credinţa noastră (cf. Iac 2,18). Şi caritatea cea mai înaltă este aceea care se exercită faţă de cel care nu ester în măsură să răsplătească şi probabil că nici să mulţumească. „Ceea ce este în joc este faţa pe care vrem să ne-o dăm ca societate şi valoarea fiecărei vieţii. […] Progresul popoarelor noastre […] depinde mai ales de capacitatea de a ne lăsa mişcaţi şi înduioşaţi de cel care bate la uşă şi cu privirea sa discreditează şi micşorează puterea tuturor idolilor falşi care ipotechează şi reduc la sclavie viaţa; idoli care promit o fericire iluzorie şi efemeră, construită la marginea realităţii şi a suferinţei altora” (Discurs la Caritas diecezan din Rabat, 30 martie 2019).

„Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă” (Lc 10,33). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de umanitatea noastră. Ceea ce-l determină pe acel samaritean – un străin faţă de iudei – să se oprească este mila, un sentiment care nu se explică numai la nivel raţional. Mila atinge coardele cele mai sensibile ale umanităţii noastre, provocând un stimulent imperios de „a deveni aproapele” celui pe care-l vedem în dificultate. Aşa cum ne învaţă însuşi Isus (cf. Mt 9,35-36; 14,13-14; 15,32-37), a ni se face milă înseamnă a recunoaşte suferinţa celuilalt şi a trece imediat la acţiune pentru a alina, a îngriji şi a salva. A ni se face milă înseamnă a da spaţiu duioşiei, pe care în schimb societatea de astăzi de atâtea ori ne cere s-o reprimăm. „Deschiderea spre alţii nu sărăceşte, ci îmbogăţeşte, pentru că ajută să fim mai umani: să ne recunoaştem parte activă a unui ansamblu mai mare şi să interpretăm viaţa ca un dar pentru alţii; să vedem ca ţintă nu propriile interese, ci binele umanităţii” (Discurs în moscheea „Heydar Aliyev” din Baku, Azerbadjan, 2 octombrie 2016).

„Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mai mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 18,10). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a nu exclude pe nimeni. Lumea de astăzi este în fiecare zi mai elitistă şi crudă cu cei excluşi. Ţările în curs de dezvoltare continuă să fie sărăcite de cele mai bune resurse naturale şi umane ale lor în folosul câtorva pieţe privilegiate. Războaiele interesează numai unele regiuni ale lumii, ci armele pentru a le face sunt produse şi vândute în alte regiuni, care după aceea nu vor să ia asupra lor refugiaţii produşi de aceste conflicte. Cei care plătesc sunt întotdeauna cei mici, cei săraci, cei mai vulnerabili, care sunt împiedicaţi să se aşeze la masă şi cărora li se lasă „firimiturile” de la ospăţ (cf. Lc 16,19-21). „Biserica «în ieşire» […] ştie să ia iniţiativa fără frică, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe şi să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i invita pe cei excluşi” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24). Dezvoltarea exclusivistă îi face pe cei bogaţi şi mai bogaţi şi pe cei săraci şi mai săraci. Dezvoltarea adevărată este aceea care îşi propune să-i includă pe toţi bărbaţii şi toate femeile din lume, promovând creşterea lor integrală, şi se preocupă şi de generaţiile viitoare.

„Cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor” (Mc 10,43-44). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a-i pune pe cei din urmă pe primul loc. Isus Cristos ne cere să nu cedăm în faţa logicii lumii, care justifică samavolnicia asupra altora pentru folosul meu personal sau cel al grupului meu: mai întâi eu şi după aceea alţii! În schimb adevăratul moto al creştinului este „mai întâi cei din urmă!”. „Un spirit individualist este teren fertil pentru formarea acelui sentiment de indiferenţă faţă de aproapele, care duce la tratarea lui ca simplu obiect de vânzare-cumpărare, care determină la dezinteresul faţă de umanitatea celorlalţi şi ajunge să facă persoanele fricoase şi cinice. Oare nu sunt acestea sentimentele pe care le avem adesea în faţa săracilor, a celor marginalizaţi, a celor din urmă din societate? Şi câţi cei din urmă avem în societăţile noastre! Între aceştia, mă gândesc mai ales la migranţi, cu încărcătura lor de dificultăţi şi suferinţe, pe care le înfruntă în fiecare zi în căutarea, uneori disperată, a unui loc în care să trăiască în pace şi cu demnitate” (Discurs adresat Corpului Diplomatic, 11 ianuarie 2016). În logica Evangheliei cei din urmă vin mai întâi, iar noi trebuie să fim în slujba lor.

„Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (In 10,10). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de toată persoana, de toate persoanele. În această afirmaţie a lui Isus găsim inima misiunii sale: a face în aşa fel încât toţi să primească darul vieţii în plinătate, conform voinţei Tatălui. În fiecare activitate politică, în fiecare program, în fiecare acţiune pastorală trebuie să punem mereu în centru persoana, în multiplele sale dimensiuni, inclusiv cea spirituală. Şi acest lucru este valabil pentru toate persoanele, cărora trebuie să le fie recunoscută egalitatea fundamentală. De aceea, „dezvoltarea nu se reduce la simpla creştere economică. Pentru a fi dezvoltare autentică, trebuie să fie integrală, ceea ce înseamnă că este îndreptată spre promovarea fiecărui om şi a omului întreg” (Sfântul Paul al VI-lea, Enciclica Populorum progressio, 14).

„Aşadar, voi nu mai sunteţi străini şi nici oaspeţi, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu” (Ef 2,19). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a construi cetatea lui Dumnezeu şi a omului. În această epocă a noastră, numită şi era migraţiilor, sunt multe persoane nevinovate care cad victime ale „marii înşelăciuni” a dezvoltării tehnologice şi consumiste fără limite (cf. Enciclica Laudato si’, 34). Şi astfel pornesc la drum spre un „paradis” care în mod nemilos trădează aşteptările lor. Prezenţa lor, uneori incomodă, contribuie la demascarea miturilor unui progres rezervat câtorva, dar construit pe exploatarea multora. „Aşadar, e vorba de a vedea noi cei dintâi şi de a-i ajuta pe alţii să vadă în migrant şi în refugiat nu numai o problemă care trebuie înfruntată, ci un frate şi o soră care trebuie primiţi, respectaţi şi iubiţi, o ocazie pe care Providenţa ne-o oferă pentru a contribui la construirea unei societăţi mai drepte, a unei democraţii mai împlinite, a unei ţări mai solidare, a unei lumi mai fraterne şi a unei comunităţi creştine mai deschise, conform Evangheliei” (Mesaj pentru Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului 2014).

Iubiţi fraţi şi surori, răspunsul la provocarea făcută de migraţiile contemporane se poate rezuma în patru verbe: a primi, a proteja, a promova şi a integra. Însă aceste verbe nu sunt valabile numai pentru migranţi şi refugiaţi. Ele exprimă misiunea Bisericii faţă de toţi locuitorii din periferiile existenţiale, care trebuie să fie primiţi, protejaţi, promovaţi şi integraţi. Dacă punem în practică aceste verbe, contribuim la construirea cetăţii lui Dumnezeu şi a omului, promovăm dezvoltarea umană integrală a tuturor persoanelor şi ajutăm şi comunitatea mondială să se apropie de obiectivele de dezvoltare sustenabilă pe care şi le-a dat şi care, altminteri, cu greu vor fi obţinute.

Aşadar, nu este în joc numai cauza migranţilor, nu este vorba numai despre ei, ci despre noi toţi, despre prezentul şi despre viitorul familiei umane. Migranţii, şi în special cei mai vulnerabili, ne ajută să citim „semnele timpurilor”. Prin intermediul lor Domnul ne cheamă la o convertire, să ne eliberăm exclusivisme, de indiferenţă şi de cultura rebutului. Prin intermediul lor Domnul ne invită să ne recuperăm viaţa noastră creştină în întregimea sa şi să contribuim, fiecare după propria vocaţie, la construirea unei lumi care răspunde tot mai mult la proiectul lui Dumnezeu.

Acesta este auspiciul pe care-l însoţesc cu rugăciunea invocând, prin mijlocirea Fecioarei Maria, Sfânta Fecioară a Străzii, binecuvântări îmbelşugate asupra tuturor migranţilor şi refugiaţilor din lume şi asupra celor care devin însoţitorii lor de călătorie.