Cade orice îngâmfare și orice mândrie. Rămân speranța și credința care pregătesc drumul iubirii…

Când timpurile sunt grele, cuvintele au alt (ră)sunet. Iar tăcerea dintre cuvinte devine „semnul timpului”. Ziua pare o lungă cercetare a cugetului, un examen de conștiință, dar și un timp rodnic pentru meditație, lecturi bune, doze de speranță. Chiar și textele pe care le-ai mai citit au acum un mesaj nou, un ecou diferit, mai ales dacă le citești cu voce tare. Îți umpli tăcerea de viață atunci când citești cu voce tare. Un adevărat dialog cu autorul, cu personajele. Iar dacă e vorba de rugăciuni, rostirea cuvintelor duce dialogul la cel mai înalt nivel, de la cuvânt la Cuvânt, de la om la Om, de la om la Dumnezeu!

Așa se întâmplă chiar și cu textul de la Breviar (de exemplu cu cel de astăzi, luni, din săptămâna a III-a a Postului Mare). L-am mai citit cu siguranță de multe ori de când sunt preot (mai ales că e din sfântul Vasile cel Mare, despre care am mai scris, citit, auzit!), dar astăzi chiar a fost o rugăciune, o meditație. Astăzi a stat și inima cu mine. Era atât de liniște încât, între cuvinte, o auzeam că e acolo. (Da, în Roma zilele acestea chiar e liniște, suficient de liniște cât să te poți auzi. Ceea ce nu e rău, ba chiar e un bine în mijlocul răului ce dă târcoale ca un leu căutând pe cine să înghită!). În fine, eram la partea cu inima și cartea, inima și rugăciunea, inima și meditația. Am auzit-o și am citit împreună din Omiliile sfântului Vasile cel Mare. Și inima, și mintea, și ochii, stăteau în tăcere și ascultau cum gura vobea urechilor și lumii închise (în casă). Deasupra lumii întregi, de jur împrejur, oriunde astăzi a fost un preot, o persoană consacrată, un laic, o inimă care s-a rugat breviarul, a răsunat un cuvânt de speranță, a strălucit o lumină nou, o rază de soare: de sute de ani, chiar mii, același Dumnezeu salvează dincolo de orice speranță umană.

Dar care este drumul pe care trebuie să-l urci pentru a fi printre cei salvați? Cum s-au salvat Sfinții Părinți? Poate că acum e timpul potrivit, acum e vremea mântuirii în care trebuie să ne apropiem de înțelepciunea Sfintei Scripturi, de înțelepciunea Sfinților Părinți și să pregătim calea iubirii, trăind aceste zile cu speranță și credință! Și cu multă, mult mai multă smerenie în fața a ceea ce ne amintește cât de mici și neputincioși suntem în fața răului și câtă nevoie avem de cel pe care cu smerenie și încredere îl numim: Tată, Tatăl nostru, Tatăl omenirii: El ne va dărui un viitor și o speranță nouă.

Iată ce spune astăzi sfântul Vasile cel Mare:

Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui (cf. Ier 9,22).
    Atunci, care este adevărata laudă și în ce anume omul este mare? Scriptura spune: În aceasta să se laude cel care se laudă: dacă el cunoaște și înțelege că eu sunt Domnul (Ier 9,23).
    Măreția omului, gloria și maiestatea sa constau în a cunoaște ceea ce este cu adevărat mare, în a se alipi de el și în a cere gloria de la Stăpânul gloriei.
    Paul spune: Cine se laudă, în Domnul să se laude, și o spune în următorul context: Cristos, pentru noi, a fost făcut de Dumnezeu înțelepciunea, dreptatea, sfințenia și mântuirea, pentru ca după cum este scris: Cine se laudă, în Domnul să se laude (1Cor 1,30-31).
    Lauda perfectă și deplină în Dumnezeu se verifică atunci când unul nu se preamărește datorită dreptății sale, ci știe că este destituit din adevărata dreptate și înțelege că a fost îndreptățit numai prin credința în Cris­tos. Tocmai în aceasta se laudă Paul, care dispre­țuiește propria sa dreptate și o caută pe aceea care vine de la Dum­nezeu prin Isus Cristos, adică dreptatea în credință. Îl cunoaște pe el și puterea învierii sale, este părtaș la suferințele sale, este făcut asemenea cu moar­tea lui pentru a ajunge, pe cât posibil, la învierea din morți.
    Cade orice îngâmfare și orice mândrie. Omule, nu ți-a mai rămas nimic cu care să te poți lăuda, deoarece gloria și speranța ta sunt situate în el, ca să fie morti­ficat tot ceea ce este al tău și tu să poți căuta viața vii­toare în Cristos. Avem deja primițiile acelei vieți, ne găsim deja în ea trăind de acum în totalitate în harul și în darul lui Dumnezeu.
    Dumnezeu este cel care lucrează în noi, el ne face și să voim, și să înfăptuim, după bunăvoința sa (cf. Fil 2,13). Tot Dumnezeu este cel care, prin Duhul său, revelează înțelepciunea sa destinată pentru gloria noastră.
    Dumnezeu ne dă puterea și vigoarea în osteneli. Am lucrat mai mult decât ei toți, spune Paul, nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine (1Cor 15,10).
    Dumnezeu salvează de pericole dincolo de orice speranță umană. Într-adevăr, Apostolul adaugă: Ne-am socotit în noi înșine niște condamnați la moarte ca să nu ne punem încrederea în noi înșine, ci în Dumnezeu, cel care îi învie pe cei morți. El ne-a eliberat dintr-o astfel de moarte, și ne eliberează, și în el sperăm că ne va mai elibera (2Cor 1,9-10).

Din Omiliile sfântului Vasile cel Mare, episcop
Omil. 20, Despre umilință, 3: PG 31, 530-531:
Cine se laudă, în Domnul să se laude

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

4.00 €

Pay with PayPal

Conviețuirea în adevăr, dreptate, iubire și libertate

pace adevar dreptate vasile-cel-mare

Conviețuirea între ființele umane e ordonată, rodnică și respectă demnitatea umană atunci când e bazată pe adevăr, după cum spune și sfântul Paul: „De aceea, îndepărtând falsitatea, fiecare să spună fratelui său adevărul, pentru că suntem mădulare unii altora” (Ef 4,25). Aceasta presupune recunoașterea sinceră a drepturilor și obligațiilor mutuale. Această societate trebuie, de altfel, să se bazeze pe respectul efectiv al acestor drepturi și pe îndeplinirea conștientă a acestor obligații; ea trebuie să fie revitalizată prin iubire – stare sufletească ce face ca necesitățile altuia să fie percepute ca proprii, împărțind bunurile personale și incitând la o participare tot mai intensă în domeniul valorilor spirituale. În sfârșit, această societate trebuie să se realizeze în libertate, adică în modul care le convine ființelor raționale, create ca să-și asume responsabilitatea propriilor fapte.

Venerabili frați și iubiți fii, viața în societate trebuie privită, mai întâi de toate, ca o realitate de ordin spiritual. Într-adevăr, ea reprezintă schimbul de cunoștințe în lumina adevărului, exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor, întrecerea în căutarea binelui moral, comuniunea în contemplarea nobilă a frumosului în toate expresiile sale legitime, disponibilitatea permanentă de a comunica unii altora ceea ce avem mai bun și aspirația comună spre o îmbogățire spirituală. Acestea sunt valorile care trebuie să anime și să orienteze toate lucrurile: activitatea culturală, viața economică, organizarea socială, mișcările și regimurile politice, legislația și alte asemenea expresii ale vieții sociale în continua sa evoluție.

(Pacem in terris
Scrisoare enciclică
a Sanctității Sale Papa Ioan al XXIII-lea,
despre pacea dintre oameni bazată
pe adevăr, dreptate, iubire și libertate,

nr. 35-36)

Diavolul: „Nu am să mă las învins de bunătate! Niciodată…”

drum ceata raspunsÎn timp ce intram în biserică, v-am văzut şi pe unii dintre dumneavoastră cum înaintaţi spre această casă a Domnului. V-am văzut pe unii venind cu pas mare, grăbit, spre altarul Domnului; dar i-am văzut şi pe unii intrând cu pas mic, agale. Unii aveaţi, şi aveţi şi acum, întipărit pe chip un sentiment de linişte, de fericire; alţii lăsaţi să se întrezărească în fizionomia dumneavoastră neliniştile inimii şi problemele vieţii de zi cu zi. Unii dintre dumneavoastră aţi intrat în biserică şi aţi căutat un loc mai aproape de altar, alţii aţi optat pentru unul dintre locurile din spate.

Văzând toate acestea, m-am întrebat şi vă invit să ne întrebăm acum împreună: deşi suntem atât de diferiţi, de ce am venit astăzi aici şi ne-am adunat? Pentru ce, pentru cine venim, îngenunchem şi ne rugăm în faţa sfântului altar, în faţa lui Cristos euharisticul, în faţa sfintei Cruci? Ce dorim, ce aşteptăm de la Dumnezeu şi de la sfânta sa Biserică prin prezenţa noastră aici?

Dacă fiinţa noastră nu găseşte un răspuns imediat la aceste întrebări, să nu ne neliniştim. Să căutăm acum, împreună, să ne motivăm prezenţa sub impulsul Duhului Sfânt, călăuziţi de cuvântul lui Dumnezeu pe care tocmai l-am ascultat.

Să ne amintim cuvintele psalmistului pe care le-am aclamat împreună: „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul”. Meditând asupra acestor cuvinte, s-ar putea să găsim tocmai unul dintre multele motive care ne aduc aici. Am venit aici pentru că vrem să gustăm, pentru că vrem să vedem bunătatea Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu ne provoacă să conştientizăm că venim aici – în casa prezenţei Domnului – tocmai pentru a gusta şi a vedea cât de bun este el.

Aceste cuvinte ale psalmistului ni se arată a fi atât de potrivite zilelor noastre. Suntem o generaţie care vrea să reducă totul la ceea ce se simte, la ceea ce se vede. Căutăm să reducem totul la simţuri. Trăim şi ne mişcăm într-o lume care se declară – nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin fapte – ucenica fidelă a sfântului apostol Toma: dacă nu vedem, nu credem; dacă nu simţim, dacă nu atingem cu mâna noastră, nu ne convingem. Autorul sacru pare să se fi gândit la noi când a scris aceste cuvinte: gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul. Spun că s-a gândit la noi pentru că prezintă bunătatea Domnului exact aşa cum deseori ne-o dorim: sesizabilă, perceptibilă simţurilor noastre. Dumnezeu, în înţelepciunea sa providenţială, se gândeşte la noi şi ne face această demonstraţie palpabilă a iubirii şi a bunătăţii sale, mai ales în sfânta Euharistie.

Despre bunătatea lui Dumnezeu care se lasă gustată şi văzută, care se lasă simţită, ne învaţă şi fragmentul luat din Evanghelia după sfântul Ioan. Pâinea cea vie coborâtă din cer, despre care vorbeşte Isus, este trupul său, este sfânta Euharistie, este el însuşi: „Eu sunt pâinea cea vie coborâtă din cer, eu sunt pâinea vieţii. Cine mănâncă pâinea aceasta va trăi în veci”. Iar pâinea pe care Domnul o dă pentru viaţa lumii, pentru viaţa noastră, este trupul său.

Suntem chemaţi să vedem bunătatea Domnului gustând din pâinea vieţii, gustând trupul său, împărtăşindu-ne cu vrednicie. Şi trebuie să fim conştienţi că, gustând din această pâine vie coborâtă din cer şi rămasă în mijlocul nostru, nu simţim doar cât de bun este Domnul, ci primim şi viaţa veşnică, primim garanţia că nu vom muri, ci că vom trăi în veci.

Vorbind despre această bunătate a Domnului, este posibil totuşi să apară în noi anumite întrebări: ce gust are această bunătate a Domnului? Cu ce simţ putem percepe această bunătate?

Gustul bunătăţii Domnului este tocmai gustul după care fiinţa noastră tânjeşte cel mai mult, gustul pe care-l dorim cel mai mult, gustul care ne lipseşte cel mai mult.

Poate că ne lipseşte gustul credinţei. Să venim şi să gustăm şi vom simţi cum însuşi Domnul ne redă acest gust şi ne întăreşte credinţa. Sau poate căutăm salvarea speranţei care ne este în agonie. Să ne apropiem, să gustăm şi să vedem cum Domnul ni se dăruieşte pentru a ne înviora speranţa. Sau poate iubirea noastră nu mai are nici un gust. Atunci să venim şi să vedem cum bunătatea Domnului este flacăra ce ne reaprinde iubirea.

Sau poate suntem căzuţi şi vrem să ne ridicăm, sau obosiţi şi vrem să ne odihnim, sau lipsiţi de puterea de a-i ocroti şi ajuta pe cei dragi, sau lipsiţi de curajul de a da mărturie despre Cristos? Să ne apropiem cu vrednicie de această imensă şi inepuizabilă bunătate divină şi vom primi gustul care ne lipseşte, vom găsi puterea, odihna şi curajul care ne lipsesc.

Şi dacă mintea ne va cere cont şi ne va face să ne întrebăm asupra simţului cu care percepem această bunătate a Domnului, trebuie să-i arătăm că, după cum Dumnezeu ne-a lăsat ochiul pentru a ne bucura de frumuseţile creaţiei văzându-le, urechea spre a ne delecta cu sunetele melodioase ascultându-le, nasul pentru a percepe miresmele îmbătătoare mirosindu-le; la fel, providenţiala înţelepciune divină ne-a lăsat un organ şi un simţ pentru a-i percepe bunătatea: ne-a lăsat inima şi iubirea pentru a-i percepe bunătatea iubindu-l.

Şi totuşi, trăind în mijlocul unei generaţii bazate pe ştiinţă şi experimente, pe modele şi exemple, suntem oameni care vrem mereu mai mult, vrem să fim mereu mai siguri, mai convinşi. Avem nevoie de oameni care au experimentat bunătatea lui Dumnezeu, oameni care au depăşit un moment de disperare tocmai hrănindu-se cu hrana pe care o dă Domnul, gustând din bunătatea Domnului.

Biserica ne pune astăzi în faţa ochilor exemplul profetului Ilie, despre care am auzit în prima lectură luată din Cartea întâi a Regilor. Să-l privim pe profetul Ilie înainte de a gusta din bunătatea Domnului, înainte de a gusta din hrana pe care Dumnezeu i-a trimis-o prin intermediul îngerului. Îl vedem descurajat, ajuns la capătul puterilor, căzut la pământ şi cerându-şi moartea: „Îmi ajunge, Doamne! Ia-mi viaţa, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei!” Şi să-l privim pe acelaşi slujitor al lui Dumnezeu după ce este trezit de înger: „Ridică-te, ia şi mănâncă, pentru că ai de parcurs un drum lung”. Profetul se ridică, mănâncă şi, întărit de această hrană, parcurge drumul de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele Domnului, până la întâlnirea cu Dumnezeu.

Acelaşi înger vine astăzi şi ne spune şi nouă: ridică-te, mănâncă şi mergi înainte. Întăreşte-te cu această hrană dumnezeiască şi prinde putere, ca să parcurgi drumul tău, drumul vieţii tale de patruzeci de zile şi de patruzeci de nopţi, drum la sfârşitul căruia, asemenea profetului Ilie, trebuie să-l întâlneşti pe Dumnezeu.

Este important să nu neglijăm strigătul acestor mesageri ai Domnului. Să nu-i trecem cu vederea pe aceşti îngeri despre care ne vorbesc atât prima lectură, cât şi psalmul responsorial. Sfinţii Părinţi ai Bisericii le cereau cu insistenţă credincioşilor: împrieteniţi-vă cu îngerii! Da, împrieteniţi-vă cu cei care sunt lângă noi. Dacă nu ştim de ce este bine să căutăm această prietenie, să-l ascultăm pe sfântul Vasile cel Mare:

Îngerul stă alături de oricine a crezut în Domnul dacă nu-l alungăm prin faptele noastre rele. Dacă ai în sufletul tău fapte vrednice de pază îngerească şi dacă locuieşte în tine o minte bogată în contemplările adevărului, atunci Dumnezeu aşază neapărat lângă tine străjeri şi paznici; te întăreşte de jur împrejur cu paza îngerilor. Domnul te înconjoară cu nişte ziduri şi te întăreşte cu tăria lui. Îngerul înalţă zid împotriva duşmanilor care te atacă din faţă, te apără de duşmanii care ar veni din spate şi nu lasă nepăzite nici laturile.

Dar înaintea sfântului Vasile cel Mare, psalmistul, cu care am cântat şi noi astăzi, ne-a asigurat că „îngerul Domnului este lângă cel care se teme de el şi-l scapă din orice primejdie”. Să nu-i uităm şi să apelăm cu încredere la mijlocirea lor.

Aceste fiinţe angelice nu doar că ne ajută să gustăm bunătatea Domnului, ci ne învaţă şi cum să-l cinstim pe acest Dumnezeu rămas în mijlocul nostru; ei ne învaţă cum să-l adorăm şi ne arată cum să-i cântăm fără încetare slava şi sfinţenia. Îngerii buni trebuie să ne fie exemplu de fidelitate şi de statornicie, precum şi de ascultare şi umilinţă în faţa Domnului. Cu ajutorul lor să fugim de îngerii răi şi de exemplul lor. Să fugim de exemplul lor şi să luptăm împotriva Diavolului.

Diavolul există! Existenţa Diavolului şi a îngerilor săi nu este un basm, o poveste spusă de un părinte pentru a-şi cuminţi odrasla, ci este o dogmă învăţată şi mărturisită de o mamă, Biserica, ce doreşte să-şi mântuiască fiii, oamenii, omenirea! Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că „Diavolul este o voce înşelătoare, ostilă lui Dumnezeu, care din invidie îl aruncă pe om în moarte” (391). Avem datoria de a lupta împotriva acestei voci înşelătoare, iar în lupta noastră trebuie să ne lăsăm hrăniţi de bunătatea Domnului, bunătate ce se vede şi se gustă cel mai bine din Euharistie. Veniţi, gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul! Acesta este îndemnul acestei duminici, acesta este îndemnul bimilenar al Bisericii, acesta este însuşi îndemnul lui Dumnezeu. Veniţi! Dar veniţi cu vrednicie, cu suflet curat. Şi trebuie să fim atenţi la această vrednicie, ca nu cumva, în loc să primim viaţa, puterea, să primim moartea, să ne gustăm propria osândă. Sacrilegiul este cea mai mare tristeţe produsă lui Dumnezeu: nu există durere mai mare în ceruri şi bucurie mai mare în iad decât sacrilegiul!

Spunem aceasta pentru că se povesteşte că doi îngeri răi discutau între ei despre care să fi fost cel mai trist moment din viaţa stăpânului lor, Satana! Şi-au început să-şi dea cu părerea: creaţia omului, alianţa cu poporul lui Israel, întruparea Fiului lui Dumnezeu, învierea Fiului lui Dumnezeu, naşterea Bisericii. Dar în toiul discuţiei lor, însuşi Satana le-a apărut şi le-a spus răstit:

Nu ştiţi nimic! Habar nu aveţi! Nu creaţia omului, nici întruparea Fiului lui Dumnezeu, nici nimic din ce aţi spus voi! Nimic! Nimic nu m-a distrus şi întristat atât de mult ca instituirea sfintei Euharistiei. Cumplită lovitură am primit! Cine s-a gândit că bunătatea lui Dumnezeu va merge până acolo încât să rămână pentru totdeauna pentru ei, între ei, cu ei?! Să-l vadă, să-l guste, să-i simtă bunătatea! Cine?! Acela a fost momentul tristeţii mele cumplite… Şi totuşi… Nu mă las… Vreau să-l bat pe Dumnezeu cu propria armă! Iar de la Iuda încoace nu încetez să savurez cu nesaţ fiecare sacrilegiu. Acestea sunt singurele bucurii pe care le pot sustrage de la oamenii ce se apropie cu nevrednicie de acest sacrament. Sărmanii de ei! Dacă ar şti bucuria mea şi fericirea iadului! Şi, mai ales, dacă ar şti tristeţea lui Dumnezeu şi a întregului cer. Nu am să mă las învins de bunătate niciodată.

Da, Diavolul luptă! A luptat şi va lupta mereu – folosindu-se de noi – împotriva lui Dumnezeu. Dar să nu ne speriem, căci avem de partea noastră cea mai puternică iubire: iubirea divină. Avem de partea noastră cea mai copleşitoare bunătate: Euharistia. Să prindem curaj, să ne ridicăm şi să ne purificăm sufletele printr-o sfântă Spovadă şi să ne apropiem de ospăţul care se pregăteşte pentru noi la această sfântă Liturghie. Să venim cu inimi curate, cu suflete în care să nu fie nici urmă de asprime, indignare, ură, insultă sau ton răstit. Să ne lepădăm de orice răutate, aşa cum ne-a îndemnat sfântul apostol Paul în cea de-a doua lectură pe care am proclamat-o. Şi, ştiind că nu e suficient să nu facem răul, ci trebuie să facem binele, să fim binevoitori unii faţă de alţii, generoşi, iertându-ne unii pe alţii. Numai aşa devenim asemenea lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi, după dorinţa Domnului exprimată de sfântul Paul.

Făcând acestea, dobândim un suflet care îl poate primi cu vrednicie pe Domnul nostru Isus Cristos. Şi primind această pâine vie care s-a coborât din cer, nu numai că vom gusta bunătatea Domnului, nu numai că vom primi puterea de a lupta împotriva Diavolului, ci, în acelaşi timp, vom obţine viaţa veşnică, nemurirea. Şi oare nu este în noi toţi aceasta – nemurirea – cea mai mare dorinţă?


12 august 2018 

† DUMINICA a 19-a de peste an
Sf. Ioana Francisca de Chantal, călug.
1Rg 19,4-8; Ps 33; Ef 4,30-5,2; In 6,41-51

LECTURA I
Cu puterea acelei hrane, a mers până la muntele lui Dumnezeu, Horeb.
Citire din cartea întâi a Regilor 19,4-8
În zilele acelea, Ilie a mers în pustiu cale de o zi; a ajuns şi a şezut sub un ienupăr. Atunci a cerut să moară zicând: „Ajunge acum, Doamne, ia-mi viaţa, pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei!” 5 S-a întins şi a adormit sub ienupăr. Dar, iată, un înger l-a atins şi i-a spus: „Ridică-te şi mănâncă!” 6 Atunci a văzut aproape de capul său o turtă coaptă pe pietre şi un urcior cu apă. A mâncat şi a băut; apoi s-a întins din nou. 7 Dar îngerul Domnului s-a întors pentru a doua oară, l-a lovit şi i-a zis: „Ridică-te şi mănâncă, pentru că e lung pentru tine drumul!” 8 El s-a sculat, a mâncat şi a băut; şi, cu puterea acelei hrane, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 33(34),2-3.4-5.6-7.8-9 (R.: 9a)
R.: Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!

2 Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp,
lauda lui va fi fără încetare în gura mea.
3 Să se laude sufletul meu în Domnul!
Să audă cei umili şi să se bucure! R.

4 Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine,
să înălţăm numele lui împreună!
5 L-am căutat pe Domnul şi el mi-a răspuns
şi m-a eliberat de orice teamă. R.

6 Priviţi la el şi veţi fi luminaţi
şi feţele voastre nu se vor acoperi de ruşine!
7 Acest sărac a strigat şi Domnul l-a ascultat
şi l-a scăpat din toate strâmtorările sale. R.

8 Îngerul Domnului veghează lângă cei ce se tem de el
şi-i scapă din primejdie.
9 Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul,
fericit omul care îşi caută în el refugiu! R.

LECTURA A II-A
Umblaţi în iubire după cum şi Cristos ne-a iubit pe noi!
Citire din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni 4,30-5,2
Fraţilor, nu-l întristaţi pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu cu al cărui sigiliu aţi fost însemnaţi pentru ziua răscumpărării! 31 Să fie îndepărtate dintre voi orice amărăciune, furie, mânie, răcnet, blasfemie şi orice răutate! 32 Dimpotrivă, fiţi buni unii faţă de alţii, înţelegători, iertându-vă unii pe alţii, aşa cum şi Dumnezeu v-a iertat în Cristos! 5,1 Aşadar, fiţi imitatorii lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi, 2 şi umblaţi în iubire după cum şi Cristos ne-a
iubit pe noi şi s-a oferit lui Dumnezeu pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 6,51ab
(Aleluia) Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer, spune Domnul. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci. (Aleluia)

EVANGHELIA
Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 6,41-51
În acel timp, iudeii murmurau împotriva lui Isus, pentru că spusese: „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer”, 42 şi spuneau: „Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»?” 43 Isus a răspuns şi le-a zis: „Nu mai murmuraţi între voi! 44 Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. 45 Este scris în profeţi: «Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine. 46 Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. 47 Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viaţa veşnică. 48 Eu sunt pâinea vieţii. 49 Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi au murit. 50 Aceasta este pâinea care se coboară din cer, ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. 51 Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”.

Cuvântul Domnului

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: