Adevăratul păstor este cel care cunoaște și calea care trece prin valea morții

Bunul Pastor

„Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic…
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morții,
nu mă tem de nici un rău,
căci tu ești cu mine…” (Ps 23[22],1.4).

Adevăratul păstor este cel care cunoaște și calea care trece prin valea morții;
cel care și pe drumul ultimei singurătăți,
în care nimeni nu mă poate însoți,
merge împreună cu mine conducându-mă pentru a-l străbate:
el însuși a parcurs acest drum,
a coborât în împărăția morții,
a învins-o și s-a întors pentru a ne însoți pe noi acum
și a ne da certitudinea că, împreună cu el, se găsește o trecere.

Conștiința că există cel care și în moarte mă însoțește
și cu „toiagul și nuiaua lui îmi dă siguranță”,
așa încât „nu trebuie să mă tem de nici un rău” (cf. Ps 23[22],4) –
aceasta era noua „speranță” care se ridica deasupra vieții credincioșilor.

(din Scrisoarea enciclică Spe salvi a suveranului pontif Benedict al XVI-lea
către episcopi, preoți și diaconi, către persoanele consacrate și către toți credincioșii
despre speranța creștină, nr. 6)

Reclame

Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea… Ziua cea mai frumoasă? Astăzi!

Ziua cea mai frumoasă? Astăzi.

Obstacolul cel mai mare? Frica.

Lucrul cel mai uşor? Greşeala.

Greşeala cea mai mare? Renunţarea.

Rădăcina cea mai rea? Egoismul.

Distracţia cea mai bună? Munca.

Înfrângerea cea mai urâtă? Descurajarea.

Profesioniştii cei mai buni? Copiii.

Nevoia dintâi? Comunicarea.

Fericirea cea mai mare? Să fii util.

Misterul cel mai profund? Moartea.

Defectul cel mai mare? Întristarea.

Sentimentul cel mai urât? Ura.

Cadoul cel mai frumos? Iertarea.

Traseul cel mai bun? Calea dreaptă.

Senzaţia cea mai plăcută? Pacea interioară.

Gestul cel mai frumos? Zâmbetul.

Medicamentul cel mai bun? Optimismul.

Satisfacţia cea mai mare? Datoria împlinită.

Puterea cea mai mare? Credinţa.

Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea.

Maica Tereza

Fiecare despărțire (moarte) conține o doză de mister necesară pentru a nu ne pierde pacea! RIP!

„Veniți, binecuvântații Tatălui meu,
moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi
de la întemeierea lumii” (Mt 25,34).

Acestea sunt cuvintele pe care sperăm să le audă fiecare suflet atunci când trece pragul morții. Forța de a sta în picioare în fața morții ne vine din credința că frații și surorile noastre sunt întâmpinate de însuși mântuitorul Cristos cu aceste cuvinte: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,34). Cu această speranță și credință în inimi celebrăm și trăim fiecare sfântă Liturghie și înmormântarea fraților noștri.

Privind la cel răposat și meditând această realitate a morții care ne dă târcoale tuturor, ne dăm seama că suntem în fața unui mister. De fapt, ceea ce se întâmplă acum, în timpul sfintei Liturghii de înmormântare, este tocmai celebrarea unor mistere, celebrarea unor taine. Astăzi celebrăm misterul morții și al vieții, misterul credinței și al fericirii.

Celebrăm astăzi misterul morții pentru că avem în fața noastră trupul fratelui nostru trecut la Domnul. Îl privim pe fratele nostru. Am vrea să ne mai spună ceva. Poate noi înșine mai aveam ceva de spus, de făcut cu el sau pentru el. Dar moartea a intervenit în mod tainic între noi și el. Și suntem despărțiți. Dar această despărțire noi mărturisim și credem că este doar pentru un timp. Îl vom revedea. Ne vom revedea. Trăim cu această speranță, celebrăm cu această speranță și misterul morții fratelui nostru, dar și misterul vieții noastre.

Celebrăm astăzi și misterul vieții. Aceasta din două motive. În primul rând pentru că noi credem cu toată ființa că moartea nu este decât o trecere în viața veșnică. Altfel spus, fratele nostru s-a născut pentru cer, pentru adevărata viață fără de sfârșit. Dar celebrăm misterul vieții pentru că este un mister că noi suntem astăzi aici, adunați în jurul sicriului fratelui nostru și nu în altă parte. Fiecare aveam alte planuri pentru această zi. Ba chiar pentru întreaga viața. Și totuși, în mod tainic, suntem adunați acum în biserică și ne rugăm împreună pentru fratele nostru. Viața noastră, prezența noastră lângă anumite persoane și la anumite evenimente rămâne un mister.

Totodată, adunați aici, împreună cu misterul morții și al vieții, celebrăm și misterul credinței, sfânta Euharistie, taina sfântei Liturghii. De fiecare dată când participăm la sfintele taine biserica se umple de aceste cuvinte rostite de preot și popor: „Misterul credinței. Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim, până când vei veni în slavă”. Și așa cum nu putem pătrunde misterul morții, la fel nu putem înțelege pe deplin taina tainelor, sfânta Liturghie. Este un mister. Un mister pe care-l celebrăm în credință, plini de umilință și recunoștință pentru acest mare dar.

Aceste mistere pe care le celebrăm acum și pe care le trăim astăzi, atunci când sunt acceptate și celebrate cu speranță, ne dau forța de a proclama fericirile. Acele fericiri pe care le-am ascultat în sfânta Evanghelie, biserica umplându-se de cuvintele lui Cristos:

„Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor.

Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiați.

Fericiți cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul.

Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate pentru că ei se vor sătura.

Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire.

Fericiți cei curați la inimă, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fiii lui Dumnezeu.

Fericiți cei persecutați din cauza dreptății, pentru că a lor este împărăția cerurilor.

Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta și, mințind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea.

Bucurați-vă și veseliți-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri (Mt 5,3-12).

Celebrăm misterul fericirii, misterul mângâierii celor care plâng. Doar un creștin, doar un om care are iubirea lui Dumnezeu în el, speranța vieții veșnice și credința în nemurirea sufletului ar putea trăi în pace și fericire această zi de doliu. Doar prin prezența lui Cristos în inima noastră putem proclama și trăi fericirile. Căci una e să le proclami, alta este să le trăiești într-o zi când tristețea vine și îți dă târcoale.

Ceea ce trăim acum – această înmormântare, prezența noastră la înmormântare, pacea care ne încearcă, fericirea sperată pentru fratele nostru, și mai ales sfânta Liturghie – trebuie privite și acceptate ca un mister. Nu le putem pătrunde, înțelege, dar le putem accepta și trăi cu această convingere: sunt un mister, sunt taine din care izvorăște multă pace, multă fericire.

Așadar la fiecare înmormântare celebrăm un mister. Însă mai celebrăm ceva. Celebrăm despărțirea. De câte ori nu am spus sau nu ni s-a spus: „…până când moartea ne va despărți”. Însă astăzi vedem că există realități pe care moartea nu poate să le distrugă. Există „despărțiri imposibile”! Să ne întipărim în minte cuvintele apostolului: „Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuția, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia?… în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,35.37-39). Nimeni și nimic nu ne poate despărți de iubirea lui Cristos.

Însă unde sau de la cine am învățat iubirea lui Cristos? Care este „locul” în care am învățat iubirea lui Dumnezeu? Unii au întâlnit iubirea lui Dumnezeu în sacramente, mai ales în sfânta Euharistie și în sfânta Spovadă. Alții s-au simțit cuprinși de iubirea divină în timpul unei ore de adorație sau a unei rugăciuni profunde. Alții au simțit iubirea lui Dumnezeu atunci când s-au vindecat de o boală sau de vreun viciu. Cu siguranță nu lipsesc nici cei care s-au simțit iubiți de Dumnezeu atunci când au câștigat la loto sau la vreun concurs sau olimpiadă. Însă, dincolo de aceste „locuri” în care poate fi întâlnită și simțită iubirea lui Dumnezeu, există un loc prin excelență unde toți – sau cei mai mulți! – am gustat prima dată din această iubire: familia!

În familie am auzit prima dată numele lui Dumnezeu. În familie și cu familia am învățat cele mai simple, dar și cele mai profunde rugăciuni. Cei din familie, în special părinții și bunicii, ne-au vorbit despre Dumnezeu și ne-au purtat în Biserică și la biserică. Așadar, cum am putea uita iubirea lor? Cine ar putea să ne despartă de cei care ne-au învățat iubirea? Cum să ne poată despărți moartea de cei care ne-au oferit toată iubirea lor? Nimeni și nimic nu poate distruge, desființa, anula locul în care am întâlnit iubirea lui Dumnezeu. De aceea, această despărțire pe care o celebrăm acum nu rupe legătura de iubire dintre cei care rămân și cel care pleacă spre casa Tatălui, ci o întărește și o îmbracă în speranța răbdătoare a revederii. Să ne amintim cuvintele din Cântarea cântărilor: „Tare ca moartea este iubirea… Apele mari nu pot să stingă iubirea și râurile, s-o spele. Dacă un om și-ar da toată averea casei sale pentru iubire, ar fi disprețuit” (Ct 8,6-7).

Avem așadar celebrarea unui mister și celebrarea unei desprățiri. Și pentru a ne întipări mai ușor în inimă și în minte ceea ce celebrăm în timpul unei înmormântări, aș vrea să ne folosim de o imagine. Este vorba despre un triunghi echilateral. Această figură geometrică îndrăgită de iubitorii de matematică ne poate ajuta să acceptăm mai ușor, să îmbrățișăm trup și suflet realitatea pe care o celebrăm. Un triunghi echilateral – spre deosebire de unul scalen sau isoscel – are toate laturile și unghiurile egale. Ei bine, în fiecare din cele trei unghiuri vă invit să punem ceva din realitățile pe care le celebrăm. Și astfel, avem într-un unghi misterul, într-un altul despărițirea iar în cel de-al treilea vă invit să punem pacea. Mister, despărțire, pace. Realități trăite în fața morții. Realități care trebuie acceptate. Realități strâns legate între ele.

Așadar, pe lângă mister și despărțire, avem și pacea, în cel de-al treilea unghi al triunghiului echilateral. Celebrăm și pacea. Să ne amintim cum se termină slujbele de înmormântare sau rugăciunile de pomenire făcute pentru cei răposați. Celebrantul spune: „Să se odihnească în pace!”. Este dorința inimii nostre pentru cel drag: să se odihnească în pace!

Despre pace auzim și la sfârșitul celebrării misterului credinței, sfintei Euharistii: „Liturghia s-a sfârșit. Mergeți în pace”! Oare este ceva mai de dorit în aceste clipe decât pacea, atât pentru cel răposat, cât și pentru cei care stau și se roagă în jurul trupului ce așteaptă în pace învierea morților și viața veșnică? Pace. Pace. Pace! Pacea să fie în inimile voastre. Pacea adevărată nu poate fi oferită decât de Principele Păcii, de însuși Cristos. De aceea, „sufletul nostru e însetat de tine, Dumnezeul nostru”, așa cum am cântat la psalm. Suntem însetați de Dumnezeu, de singurul Domn care poate revărsa pacea ca un puhoi în inimile noastre, în acele inimi care acum par ca „un pământ pustiu, uscat și fără apă” (Ps 63,2).

Mister. Despărțire. Pace. Acesta este triunghiul celebrării noastre. Iar în centrul acestui triunghi, la intersecția medianelor, stă misterul misterelor: Isus Cristos. Domnul și Dumnezeul nostru este astăzi centrul de greutate al celebrării. Prezența mântuitorului în centrul celebrării ne umple de speranța că fratele nostru a auzit astăzi cuvintele râvnite, sperate de orice om: „Vino, binecuvântatul Tatălui meu, moștenește împărăția care a fost pregătită pentru tine de la întemeierea lumii” (cf. Mt 25,34). Speranța aceasta este tocmai latura triunghiului care unește unghiul misterului cu unghiul despărțirii. Trăim în speranță acest mister al despărțirii. Celebrăm în speranță acest mister al despărțirii. Orice gol, orice distanță este umplută acum cu speranța revederii în casa Tatălui.

Cristos este centrul care poartă această speranță. Împreună cu ea poartă și iubirea față de acest mister al morții și al vieții, misterul credinței și al fericirii. Trebuie să iubim în Cristos și prin Cristos aceste mistere și astfel să gustăm pacea. Mai mult, să ne umplem de toată pacea cea de sus și de tot harul. Iubirea este latura care unește misterele pe care le celebrăm (moartea și viața, credința și fericirea veșnică) cu pacea pe care o dorim în aceste clipe în inima noastră. În iubire, cu iubire, trăim acest mister al morții și ne umplem de toată pacea revărsată în noi de Pricipele păcii, Cristos Domnul.

Pacea sufletului în momentul despărțirii, liniștea interioară în timpul celebrării misterelor vieții și ale morții este semnul credinței. Credința este cea care ne ajută să ne păstrăm inima în pace în fața despărțirilor și să cântăm împreună cu Iob: „Cred că răscumpărătorul meu trăiește și în ziua cea din urmă din pământ voi învia și cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu, Mântuitorul meu” (cf. Iob 19,25-27). Da, plină de pace este inima noastră atunci când credem că îl vom vedea pe Domnul și cu ochii noștri îl vom privi. Credem în viața veșnică. Credem Paradisul și așteptăm vederea lui Dumnezeu față către față și revederea celor dragi. Credința este latura care completează triunghiul nostru și care pune pace în orice despărțire, care umple orice despărțire de pace adevărată în Cristos.

Așdar avem unghiurile: mister, desprățire și pace. Avem laturile: speranță, credință și iubire. Îl avem pe Isus Cristos în centrul triunghiului, la intersecția medianelor, bisectoarelor şi înălţimilor (care în triunghiul echilateral coincid, sunt aceleași!). Avem așadar figura geometrică completă. Dar noi? Noi unde suntem în acest triunghi? Centrul e Cristos, nu noi. Unghiurile sunt deja ocupate. La fel și laturile. Atunci?

Noi nu suntem nicăieri în acel triunghi sau pe acel triunghi. Noi suntem tocmai triunghiul. În noi se conturează astăzi această figură geometrică. Noi putem lua forma acestui poligon. Astăzi centrul nostru este Isus Cristos, nu moartea, nu frica despărțirii. Noi trebuie să ne lăsăm învăluiți, înconjurați, îmbrăcați, chiar și în aceste momente încercate de durere, cu credință, speranță și iubire. În noi înșine celebrăm cu adevărat misterul, despărțirea și pacea. Noi înșine celebrăm în pace uniți cu Cristos și în Cristos acest mister al despărțirii dacă acceptăm plini de speranță, credință și iubire învierea morților și viața veșnică.

Acest triunghi, în cei care se răzvrătesc împotriva misterului morții, în viața celor care nu acceptă despărțirea și sunt lipsiți de pace, are o altă formă: misterul este înlocuit cu certitudini, cu pretenția de a ști și explica totul, un fel de atotștiință. Tot ei, lipsiți de orice speranță, înlocuiesc despărțirea cu ruptura, cu distrugerea definitivă a legăturii. Și nu în ultimul rând, nesimțind iubirea de care nimeni și nimic nu ne poate despărți, pacea este risipită. Începe revolta. Așadar, avem un altfel de triunghi, cu unghiurile formate din atotștiință, ruptură și revoltă. Iar laturile nu pot fi decât: diperarea, ura și necredința. În centrul acestui triunghi jubilează Diavolul, tatăl minciunii și demonul disperării.

Așadar, în fața celui drag care a murit, noi ce fel de triunghi formăm? Dacă Isus Cristos este centrul vieții nostre, atunci cu siguranță vom simți toată pacea care izvorăște din fericirile proclamate la sfânta Evanghelie. Să nu ne temem: Isus Cristos pune în fiecare despărțire acea doză de mister necesară pentru a nu ne pierde pacea. Fără Cristos trăim acest moment cu tensiunea disperării, a urii, a revoltei.

Să privim în aceste clipe chipul Mariei. Maria a trăit și a celebrat în viața ei misterul despărțirii, misterul morții, misterul vieții, misterul fericirii, misterul păcii. În fața tuturor misterelor a rămas în picioare, lângă Cristos, chiar lângă crucea Domnului, lângă Cristos răstignit. A stat neclintită, plină de credință, speranță și dragoste. A stat în pace. Ea este mama noastră, regina noastră. Noi suntem fiii încredințați ei de însuși Cristos. Ea ne ajută să spunem astăzi, în aceată clipă încercată de durere: Mergeți și trăiți în pace! Ascultați-l pe Cristos! Faceți tot ce vă va spune! Iar Domnul, astăzi, privindu-ne inima, ne spune: „Eu sunt învierea și viața. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; și oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” (In 2,5; 11,25-26).


Lecturile alese pentru celebrarea acestor mistere
în biserica sfânta Fecioară Maria, Regină, (Iugani, județul Iași) au fost:
Lectura I: Rom 8,31b-35.37-39
Psalmul: Ps 62 (63), 2-6.8-9 (Sufletul meu e însetat de tine, Dumnezeul meu)
Evanghelia: Mt 5,1-12a


Vă invit să citiți și:

 

 

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: