Să nu (mai) ucizi! Tot răul făcut în lume se rezumă în asta: dispreţul faţă de viaţă!

viata si iubireaIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cateheza de astăzi este dedicată celui de-al cincilea cuvânt: să nu ucizi. Porunca a cincea: să nu ucizi. Suntem deja în partea a doua a decalogului, aceea care se referă la raporturile cu aproapele; şi această poruncă, prin formularea sa concisă şi categorică, se ridică precum un zid de apărare a valorii fundamentale în raporturile umane. Şi care este valoarea fundamentală în raporturile umane? Valoarea vieţii1. Pentru aceasta, să nu ucizi.

S-ar putea spune că tot răul făcut în lume se rezumă în asta: dispreţul faţă de viaţă. Viaţa este agresată de războaie, de organizaţiile care exploatează omul – citim în ziare sau vedem în telejurnale atâtea lucruri -, de speculaţiile asupra creaţiei şi de cultura rebutului şi de toate sistemele care supun existenţa umană la calcule de oportunitate, în timp ce un număr scandalos de persoane trăiesc într-o stare nedemnă de om. Asta înseamnă a dispreţui viaţa, adică, într-un fel, a ucide.

O abordare contradictorie permite şi suprimarea vieţii umane în sânul matern în numele salvgardării altor drepturi. Dar cum poate să fie terapeutic, civil, sau pur şi simplu uman un act care suprimă viaţa nevinovată şi lipsită de apărare în îmbobocirea ei? Eu vă întreb: este corect „a elimina” o viaţă umană pentru a rezolva o problemă? Este corect a închiria un călău pentru a rezolva o problemă? Nu se poate, nu este corect „a elimina” o fiinţă umană, chiar dacă e mică, pentru a rezolva o problemă. Este ca şi cum s-ar închiria un călău pentru a rezolva o problemă.

De unde vin toate acestea? Violenţa şi refuzarea vieţii de unde se nasc în fond? Din frică. De fapt, primirea celuilalt este o provocare la adresa individualismului. Să ne gândim, de exemplu, la momentul în care se descoperă că o viaţă care trebuie să se nască este purtătoare de dezabilitate, chiar gravă. Părinţii, în aceste cazuri dramatice, au nevoie de adevărată apropiere, de adevărată solidaritate, pentru a înfrunta realitatea depăşind fricile comprehensibile. În schimb primesc adesea sfaturi grăbite de a întrerupe sarcina, adică este un mod de a spune: „a întrerupe sarcina” înseamnă „a elimina pe unul”, direct.

Un prunc bolnav este ca orice nevoiaş de pe pământ, ca un bătrân care are nevoie de asistenţă, ca atâţia săraci care cu greu o duc înainte: cel, cea care se prezintă ca o problemă, în realitate este un dar al lui Dumnezeu care poate să mă scoată afară din egocentrism şi să mă facă să cresc în iubire. Viaţa vulnerabilă ne arată calea de ieşire, calea pentru a ne salva dintr-o existenţă concentrată asupra sieşi şi pentru a descoperi bucuria iubirii. Şi aici aş vrea să mă opresc pentru a mulţumi, a mulţumi atâtor voluntari, a mulţumi puternicului voluntariat italian care este cel mai puternic din ceea ce am cunoscut eu. Mulţumesc.

Şi ce anume conduce pe om la refuzarea vieţii? Sunt idolii din această lume: banul – mai bine să-l eliminăm pe acesta, deoarece va costa -, puterea, succesul. Aceştia sunt parametri greşiţi pentru a evalua viaţa. Unica măsură autentică a vieţii care este? Este iubirea, iubirea cu care o iubeşte Dumnezeu! Iubirea cu care Dumnezeu iubeşte viaţa: aceasta este măsura. Iubirea cu care Dumnezeu iubeşte fiecare viaţă umană.

De fapt, care este sensul pozitiv al cuvântului „Să nu ucizi”? Că Dumnezeu este „iubitor al vieţii”, aşa cum am ascultat puţin mai înainte din lectura biblică.

Secretul vieţii ne este dezvăluit de modul în care a tratat-o Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om până la asumarea, pe cruce, a refuzului, a slăbiciunii, a sărăciei şi a durerii (cf. In 13,1). În fiecare copil bolnav, în fiecare bătrân slab, în fiecare migrant disperat, în fiecare viaţă fragilă şi ameninţată, Cristos ne caută (cf. Mt 25,34-46), caută inima noastră, pentru a ne deschide bucuria iubirii.

Merită să primim fiecare viaţă pentru că fiecare om valorează sângele lui Cristos însuşi (cf. 1Pt1,18-19). Nu se poate dispreţui ceea ce Dumnezeu a iubit aşa de mult!

Trebuie să le spunem bărbaţilor şi femeilor din lume: nu dispreţuiţi viaţa! Viaţa altuia, dar şi propria viaţă, pentru că şi pentru ea este valabilă porunca: „Să nu ucizi”. Atâtor tineri trebuie să li se spună: nu dispreţui existenţa ta! Încetează să refuzi lucrarea lui Dumnezeu! Tu eşti o lucrare a lui Dumnezeu! Nu te subevalua, nu te dispreţui cu dependenţele care te vor ruina şi te vor duce la moarte!

Nimeni să nu măsoare viaţa conform înşelăciunilor din această lume, ci fiecare să se primească pe sine însuşi şi pe ceilalţi în numele Tatălui care ne-a creat. El este „iubitor al vieţii”: este frumos acest lucru, „Dumnezeu este iubitor al vieţii”. Şi noi toţi îi suntem aşa de dragi, încât l-a trimis pe Fiul său pentru noi. „Într-adevăr – spune Evanghelia -, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In3,16).

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 10 octombrie 2018

Cateheze despre porunci – 10/A. Să nu ucizi

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe http://www.ercis.ro

Notă:

1 Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Instrucţiunea Donum vitae, 5: AAS 80 (1988), 76-77: „Viaţa umană este sacră pentru că, încă de la începutul său, comportă acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într-o relaţie specială cu Creatorul, unicul său scop. Numai Dumnezeu este Stăpânul vieţii de la începutul său până la sfârşitul său: nimeni, în nicio împrejurare, nu poate să-şi revendice dreptul de a distruge direct o fiinţă umană nevinovată”.

Reclame

Prea multe violenţe asupra femeilor în Europa civilă

„Dacă noi trăim în pace, nu putem să uităm apoi că multe ţări sunt în război şi cunosc atrocităţile trăite în trecut în Europa noastră. Câte fete şi femei continuă să fie obiect de violenţă!… Chiar şi violul este considerat armă de război, rămâne nepedepsit, fără să fie recunoscut ca o crimă împotriva umanităţii… Dar câte violenţe se mai fac încă asupra femeilor şi în această Europă civilă a noastră, unde uciderea femeilor continuă să prospere şi corpul femeii este adesea obiect de comerţ nedemn de persoana umană!”.

fericita anna kolesarova

 

Mare sărbătoare sâmbătă, 1 septembrie, la Košice, în Slovacia, pentru beatificarea Annei Kolesarova, prima laică originară din ţară, moartă la 16 ani, în 1944 pentru a apăra propria feciorie de violenţa tentată a unui militar sovietic în timpul ocupaţiei Armatei Roşii. Un eveniment care aminteşte, în multe aspecte, pe cel al unei alte sfinte italiene, Maria Goretti (şi al Veronicăi Antal din România – n.t.). Ca şi ea, Anna, numită afectuos „Anka”, a devenit un model pentru toţi tinerii din ţara sa.

Ceremonia de beatificare s-a desfăşurat pe stadionul Lokomotíva din Košice prezidată, ca reprezentant al papei, de cardinalul Giovanni Angelo Becciu, noul prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, care, în omilia sa, a denunţat multele „violenţe care se mai fac încă asupra femeilor şi în Europa”.

„Dacă noi trăim în pace, nu putem să uităm apoi că multe ţări sunt în război şi cunosc atrocităţile trăite în trecut în Europa noastră. Câte fete şi femei continuă să fie obiect de violenţă!”, a exclamat cardinalul. „Chiar şi violul este considerat armă de război, rămâne nepedepsit, fără să fie recunoscut ca o crimă împotriva umanităţii… Dar câte violenţe se mai fac încă asupra femeilor şi în această Europă civilă a noastră, unde uciderea femeilor continuă să prospere şi corpul femeii este adesea obiect de comerţ nedemn de persoana umană!”.

Amintind în detaliu viaţa Annei Kolesarova, Becciu a adăugat după aceea: „Întărită şi bine pregătită de tatăl şi de mama care, cu învăţăturile şi exemplul lor, au învăţat-o să-l aleagă pe Dumnezeu înainte de orice alt lucru, la numai 16 ani s-a aflat în faţa dilemei tragice dacă să opteze pentru viaţă sau moarte. Viaţa însemna a ceda instinctelor brutale ale unui militar din armata sovietică şi a trăda propria conştiinţă, în schimb moartea o ducea curată la îmbrăţişarea lui Dumnezeu, pe care învăţase să-l iubească mai presus de orice lucru. A fost lovită mortal în seara zilei de miercuri, 22 noiembrie 1944, în faţa ochilor tatălui. A fost ucisă din cauza rezistenţei sale şi din cauza fermităţii în apărarea propriei integrităţi fizice şi a virtuţii castităţii”.

„Nu se improvizează eroii şi cu atât mai puţin sfinţii”, a continua cardinalul, „Anna Kolesarova a ajuns pregătită la martiriu graţie vieţii sale spirituale robuste, hrănite de rugăciunea zilnică şi de frecvenţa la sacramente. Credinţa sa a făcut-o puternică şi curajoasă în a accepta fără şovăieli martiriul. Biserica prezentă în Slovacia poate să fie mândră de această fiică a sa care astăzi este propusă ca model de viaţă credincioşilor, mai ales tinerilor, pentru ca să redescopere frumuseţea iubirii autentice, precum şi valoarea curăţiei”.

Beatificarea acestei tinere slovace, conform prefectului Congregaţiei Sfinţilor, „reafirmă valoarea castităţii ca ideal de viaţă, care, dacă este trăit ca dăruire bucuroasă Domnului şi fraţilor, încă exercită o fascinaţie irezistibilă şi promiţătoare”. Nu numai atât, mica Anna, „cu martiriul său, a mărturisit că răului, violenţei şi nedreptăţii este posibil să se opună binele. Anna a învins răul cu binele pe care-l ţinea ascuns înlăuntrul său, ca pe o comoară. În acea seară, încărcată de durerea şi de plânsul unui tată, martor al uciderii unicei fiice, a învins perla preţioasă, numită castitate”.

De aici auspiciul ca mărturia noii fericite să poată deveni „un exemplu de puternică atracţie umană şi spirituală” în special pentru tineri. „Biserica are mare încredere în voi, îşi pune speranţa în voi pentru o reînflorire a comunităţii creştine şi reînnoirea societăţii. Pentru voi a fost convocat de papa Francisc un sinod pentru a da răspuns la aşteptările voastre pentru o Biserică mai autentică şi mai evanghelică. Avem nevoie de asta”, a spus Becciu. „După exemplul şi cu mijlocirea fericitei Anna, străduiţi-vă să trăiţi cu bucurie în fiecare zi evanghelia, atât în situaţiile uşoare cât şi în cele dificile. Fericita Anna ne învaţă că merită să fie jertfit totul pentru Domnul, fără a coborî vreodată la compromisuri cu propria conştiinţă”.

(Este fericită Anna Kolesarova. Cardinalul Becciu:
încă prea multe violenţe asupra femeilor în Europa civilă

După Vatican Insider, 1 septembrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Calea numită fericire. Suflet și iubire…

fericire copil dumnezeu iubire

 


 

Calea numită fericire

Într-o zi a venit la Ramana Maharishi, un înţelept ce locuia în munţii Indiei, un copil şi i-a spus cu simplitate:

– Domnule, la fel ca Dumneavoastră, aş vrea şi eu să fiu fericit. Vă rog spuneţi-mi şi mie care este calea spre fericire.

Ramana Maharishi, văzând puritatea copilului, i-a zis:

– Ţie îţi voi arăta calea ce duce la fericire. Vino cu mine şi fii foarte atent. Calea aceasta nu este uşoară. De cele mai multe ori, orice cale fără greutăţi nu duce nicăieri. Calea fericirii e o cale îngustă şi abruptă şi de aceea trebuie, de la început, să mergi pe ea pas cu pas, încet şi cu mare atenţie. Ea este arătată de Dumnezeu numai celor aleşi. Copile, marele secret al căii spre fericire nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci, cu mare concentrare şi convingere, de-a lungul întregii tale vieţi.

Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţa ta şi, pentru aceasta, trebuie să-L iubeşti şi să-I fii recunoscător pentru tot ce ai şi pentru toate evenimentele care ţi se întâmplă; să fii mulţumit cu ceea ce ai şi cu ceea ce nu ai; acest pas se numeşte DEVOŢIUNE.

Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi, în fiecare zi.Când te trezeşti şi înainte de a adormi, spune: „Sunt important, am valoare, sunt capabil, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.” Acest pas se numeşte RESPECT DE SINE.

Al treilea este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti capabil de iubire şi devotament, iubeşte fără teamă tot ceea ce a creat Dumnezeu în jurul tău; dacă tu gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi depăşi, atunci propune-ţi obiective în viaţă şi luptă pentru realizarea lor, până când le vei obţine. Acest pas se numeşte MOTIVARE.

Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei obţine pe a ta. Să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui, căci acest sentiment nefast nu te va lăsa să fii fericit. Trebuie să-L laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu iartă şi uită. Acest pas se numeşte ONESTITATE.

Al cincilea pas este să nu iei absolut nimic, de la nimeni, din ce nu îţi aparţine; aminteşte-ţi că, potrivit legilor implacabile ale naturii, dacă o faci, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare. Acest pas se numeşte CINSTE.

Al şaselea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere fizic, mental său spiritual; toate fiinţele Pământului au dreptul să fie respectate şi iubite. Acest pas se numeşte NON – VIOLENTA.

Ultimul pas este să observi cu atenţie ce este în jurul tău; să descoperi mereu în fiecare lucru, eveniment, fiinţă, partea lui bună şi nu lipsurile. Ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb. Iubeşte adevărul, chiar dacă el te dezavantajează. Acest pas se numeşte DISCERNĂMÂNT.

Copile, secretul succesului pe calea care duce la fericire are şi un preţ: Trebuie să renunţi pentru totdeauna la deşertăciunile acestei lumi. Este foarte greu, dar şi răsplata e foarte mare.

surse:

https://astrodeva.wordpress.com/2014/10/16/calea-numita-fericire/

http://prafdestele.net/calea-numita-fericire-minunat/


 

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: