Prea târziu te-am iubit…

„Aceasta este voinţa Tatălui, ca oricine crede în Fiul să aibă viaţă veşnică”.

Numai cu câteva ore înainte de a păşi spre casa Tatălui, fericitul Papă Ioan al XXIII-lea l-a privit pe secretarul său care-l veghea plângând şi i-a spus: „De ce plângi? E un moment de bucurie acesta, e un moment de glorie”.

Sărbătoarea pe care o trăim astăzi, în ziua închinată pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi, e moment de tristeţe, de descurajare sau e un moment de bucurie, de speranţă? La ce să reflectăm în această zi: la moarte sau la viaţă?

Valul de tristeţe care se revarsă asupra noastră, amintindu-ne acum de răposaţii noştri, de momentele frumoase petrecute cu ei, de tot ceea ce au însemnat şi au făcut pentru noi, ne poate face ca primul gând să fie îndreptat spre moarte. Şi nu e nici greşit, nici rău ca în această zi să ne oprim puţin din mersul firesc al lucrurilor şi să medităm şi asupra acestei realităţi: moartea!

„Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit” (Rom 5,12). În faţa morţii omul dintotdeauna şi pentru totdeauna este încercat fie de indiferenţă: îşi argumentează poziţia pe teoria reincarnării sau pe ipoteza lui Epictet: „Atât cât existăm noi, moartea nu există, iar când vine ea, noi nu mai existăm”; fie de teamă: moartea este privită ca dispariţia definitivă, sfârşitul a toate; fie de speranţă: moartea privită ca o trecere spre o nouă viaţă, o viaţă veşnică într-o stare nouă, glorioasă.

Moartea, deşi intrată în lume – dar  nu din voinţa lui Dumnezeu, căci ne învaţă Scriptura: „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de pierea celor vii (…). El l-a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale. Iar prin pizma Diavolului moartea a intrat în lume” (Înţ 1,13; 2,23-24) – nu  are ultimul cuvânt în viaţa noastră. Permisă şi îngăduită de Dumnezeu pentru ca răul, păcatul să nu devină nemuritor, să nu dăinuie veşnic, ea a fost învinsă prin Cristos – om  şi Dumnezeu – cel dintâi care a înviat din morţi: „Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om vine şi învierea din morţi. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă” (1Cor 15,21-22). Căci, aşa cum ne învaţă evanghelia acestei zile: „Aceasta este voinţa Tatălui: oricine vede pe Fiul şi crede într-însul să aibă viaţă veşnică”.

Aşadar, medităm asupra morţii, dar nu ne oprim aici; suntem îndureraţi de plecarea celor dragi dintre noi, dar nu ne rezumăm la tristeţe; simţim cum inima noastră suspină, dar încercăm să o pregătim pentru îndemnul ce va răsuna curând: Sursum corda! Sus inimile! Da, sus inimile, pentru că omul, creştinul, fiecare dintre noi, aşteptăm împlinirea promisiunii Tatălui, prin Fiul, în Duhul Sfânt: viaţa veşnică. În fiecare dintre noi în această zi trebuie să-şi facă loc speranţa exprimată de Iob în prima lectură: „Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi că în ziua de apoi el se va ridica pe ţărâna morţilor; cu trupul meu voi sta în picioare şi cu ochii mei de carne îl voi vedea pe Dumnezeu. Eu însumi îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi”.

Credem noi cu adevărat această realitate a învierii? Gândurile, cuvintele, faptele noastre de zi cu zi, dau ele mărturie în favoarea noastră şi a credinţei noastre? Trăim noi cu această speranţă a revederii celor dragi şi a întâlnirii cu Dumnezeu?

Sărbătoarea de astăzi nu este doar o zi a manifestării dragostei faţă de cei ce au mers înaintea noastră cu semnul credinţei şi acum dorm somnul păcii, nu este doar un moment potrivit pentru a ne aminti de cei plecaţi, ci este o zi a examenului de conştiinţă: să vedem care este credinţa şi speranţa noastră în faţa a două realităţi: moartea şi întâlnirea cu Domnul. Este timpul să facem linişte în noi şi în jurul nostru şi să vedem cât de convinşi suntem noi de faptul că „dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dăruit”; că „am fost îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos”; că „vom fi salvaţi prin mijlocirea lui Cristos de mânia lui Dumnezeu”, adevăruri proclamate de cea de a doua lectură.

După cum alţii au trăit convinşi de aceste realităţi învăţate prin meditarea cuvintelor lui Iob, ale apostolului Paul şi ale lui Isus Cristos, din sfânta evanghelie, acum e rândul nostru să ne petrecem viaţa cu aceste convingeri. E rândul nostru să trăim în aşteptarea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu, când, la împlinirea timpului ni se vor arăta realităţile descrise de cuvintele Scripturii: „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9).

E important să evidenţiem că această aşteptare a împlinirilor trebuie să fie o aşteptare activă, aşa cum ne învaţă Conciliul al II-lea din Vatican: „Aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte corpul noii familii umane, care poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină” (GS 39). Nu avem voie să ne sustragem de la datoriile noastre zilnice, de la obligaţiile pe care le avem faţă de cei de lângă noi şi faţă de lumea întreagă şi să aşteptăm pasivi, visători şi cu mâinile-n sân împlinirea timpurilor. Să ne întrebăm cu toţii cum trăim noi această aşteptare? Ce facem pentru ca şi cel de lângă noi să privească încrezător spre ziua întâlnirii cu Domnul? Cum contribuim noi ca să înlocuim această cultură a morţii care ne înconjoară, cu o cultură a vieţii şi a respectului faţă de demnitatea persoanei? Cât de angajaţi suntem în această lume, pentru această lume, cu această lume în care trăim?

În viaţa sfântului Camil de Lellis, se povesteşte, că printre principalele sale locuri pe care şi le alegea pt meditaţie, se număra şi cimitirul. Mergea adesea să viziteze cimitirele şi spunea că acolo, în cimitir, învaţă mai ales cum să folosească bine timpul. Privind mormintele îşi spunea: „Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţă, ce n-ar face ei pentru viaţa cea veşnică; iar eu, care dispun încă de timp, ce fac pentru mântuirea mea?”.

Aşadar, sursum corda! Sus inimile! Căci noi încă mai avem timp să lucrăm la mântuirea noastră! Sus inimile şi să lăsăm tristeţea, descurajarea! Sus inimile şi să ne învăluim în bucuria ce ne-o dă certitudinea că Dumnezeu ne iubeşte, iar dovada stă în faptul că „Isus Cristos a murit pentru noi pe când eram încă păcătoşi”. Să ne întărim în această zi în convingerea că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa. Să ne însuşim cuvintele sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea: „Într-un fel trăieşti când la capătul vieţii te aşteaptă neantul şi altfel trăieşti când ştii că la capătul vieţii te aşteaptă Dumnezeu”, acel Dumnezeu care este mândria noastră şi cu care am fost împăcaţi de Isus Cristos. Fiecare zi ce trece ne poartă spre această întâlnire, ne poartă spre viaţa veşnică!

„Aceasta este voinţa Tatălui, ca oricine crede în Fiul să aibă viaţă veşnică” şi noi trebuie să contribuim ca acest adevăr să fie cunoscut şi trăit de toţi! Amin!

Predica e din 2 noiembrie – ziua pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi, dar am postat-o azi în memoria răposaţilor polonezi din tragicului accident aviatic, oameni mari ce sunt înmormântaţi astăzi!

Odihna cea veşnică dă-le-o lor, Doamne!

Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor!

Să se odihnească în pace!

Prin mila lui Dumnezeu. Amin!