„Vor pune mâna pe voi şi vă vor persecuta; vă vor purta prin sinagogi şi închisori, vă vor duce în faţa regilor şi guvernanţilor din cauza numelui meu. Aceasta va fi pentru voi o ocazie de a da mărturie” (Lc 21,12-13).
Aceste cuvinte ale lui Cristos s-au împlinit aşa cum s-au adeverit şi se vor adeveri toate cuvintele Scripturii. Mulţi, foarte mulţi, au suferit şi suferă pentru Evanghelie. An de an, în cea de a două sâmbătă a lunii mai, mii de oameni, din toată România, se îndreaptă spre Sighetu Marmaţiei, pentru a aduce un omagiu celor care au dat mărturie despre Adevăr cu preţul vieţii, rămânând statornici până la sfârşit (cf. Mt 10,22).
Printre martirii şi victimele comunismului din închisoarea de la Sighet, cunoscută şi ca „închisoarea elitelor”, se numără şi mulţi preoţi şi episcopi catolici: Anton Durcovici, episcop romano-catolic de Iaşi şi Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Tit Liviu Chinezu, episcopi greco-catolici. Închisoarea, devenită acum muzeu, memorial al durerii (Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet), dă mărturie fiecărui român (nu doar catolicilor) despre trecutul apropiat şi-i obligă să-i cinstească şi să-i omagieze pe cei care au mers înaintea noastră pe drumul adevărului şi al dreptăţii.
Cele două citate care străjuiesc închisoarea fac recurs la memorie, la dreptate şi la adevăr: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie”şi „Adevărul vă va face liberi” (In 8,32). Şi aceste cuvinte au fost cele care i-au întâmpinat şi pe cei 25 de pelerini de la Iaşi, însoţiţi de pr. Mihai Dumitru, pr. Laurenţiu Dăncuţă şi diaconul Cătălin Farcaş, când în ziua de 8 mai, dis de dimineaţă, au păşit pragul memorialului.
Ajunşi de vineri în oraşul Sighet, după o călătorie de 500 de kilometri, beneficiind de o cazare confortabilă, în zorii zilei de sâmbătă, toţi pelerinii aşteptau cu sufletul la gură să păşească cu umilinţă pe urmele martirilor. În jurul orei 8:00, fiecare începea să străbată culoarele şi celulele închisorii. Rugăciuni şi emoţii, uimiri şi tristeţi, lacrimi şi dureri pluteau, purtate de pelerini, în acel spaţiu al torturilor şi crimelor comunismului. Timp de o oră fiecare a văzut cât de josnic, cât de degradant poate fi omul-torţionar şi totodată cât de nobil, cât de măreţ poate fi omul-martir.
La ora 9:00 o mulţime impresionantă de oameni veniţi din toată ţara, laici, persoane consacrate, seminarişti şi clerici, se aliniau în procesiunea ce pornea din faţa Memorialului şi mergea până la cimitirul din afara localităţii, „Cimitirul săracilor”. Pe drumul pe care în anii ’50 erau purtate, noaptea, pe ascuns, trupurile lipsite de viaţă ale celor fideli lui Dumnezeu şi adevărului, acum, la lumina zilei, mergeau pelerinii plini de viaţă ce implorau de la Domnul fidelitate pentru ei şi dreptate şi beatificare pentru martiri. Rugăciunea procesiunii a fost „Calea Sfintei Cruci a celor înlănţuiţi”, cu texte din cuvântului lui Dumnezeu care a fost mereu viu în victimele terorii comuniste şi texte ale martirilor închisorii care au dat viaţă şi rod credinţei şi adevărului (textul se găseşte şi la www.ofmcapucini.ro).
La 10:30, ajunşi la Cimitirul Săracilor, a început sfânta Liturghie, celebrată de Preafericitul Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice, împreună cu mai mulţi episcopi şi zeci de preoţi. La sfânta Liturghie au fost două prezenţe deosebite: Eminenţa Sa Cardinalul Leonardo Sandri, Prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale şi Excelenţa Sa Arhiepiscopul Francisco-Javier Lozano, Nunţiu Apostolic în România şi Republica Moldova.
Soarele ne-a vegheat cu fidelitate tot timpul Sfintei Jertfe şi a fost martorul credincios al fiecărui pelerin ajuns în Cimitirul săracilor. Acel pământ, ce adăposteşte sute de oameni mari ai ţării şi ai Bisericii, părea acum, împodobit de mii de suflete evlavioase, un mozaic splendid, o reprezentare vie a credinţei în Cristos cel înviat şi a speranţei că sacrificiul martirilor noştri nu a fost în zadar.
În cuvântul de învăţătură pe care l-a ţinut la sfârşitul sfintei Liturghii, Eminenţa sa, Cardinalul Sandri, după ce a mulţumit Preasfinţiei Sale Ioan Şişeştean, Episcop de Maramureş, pentru primirea călduroasă şi după ce a transmis tuturor celor prezenţi salutul şi binecuvântarea Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea, a spus celor prezenţi: „Ce am venit să vedem cu adevărat? Ce am venit să celebrăm aici? Înainte de toate, fidelitatea. Suntem în faţa unui document istoric care ne dezvăluie, dacă ar mai fi fost nevoie, profundul, tainicul destin al Bisericii Catolice Române în mijlocul acestei naţiuni. … Aici am putea celebra Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie fără a avea nevoie de un antimis (acoperământul liturgic oriental pe care sunt reprezentate punerea în mormânt şi patimile lui Cristos, care se aşază pe altar pentru celebrarea sfintei Liturghii), deoarece suntem în chip tainic pe un astfel de acoperământ. Tot pământul din jurul nostru e un antimis: Valeriu Traian Frenţiu, Episcop de Oradea, Anton Durcovici, Episcop de Iaşi, Ioan Suciu, Administrator Apostolic la Blaj, Tit Liviu Chinezu, Episcop Auxiliar de Blaj, toţi împletesc, cu viaţa lor, icoana răstignirii Domnului. Toţi aceştia, împreună cu mulţi alţii, au dat şi au udat cu sângele lor acest pământ, depunând în tăcere sămânţa creştinilor şi noi ne întrebăm: suntem gata să culegem roadele? Ei şi-au făcut partea lor, o să facem şi noi partea noastră?”
Toate aceste cuvinte, precum şi cuvintele Preafericitului Lucian Mureşan, dar mai ales întrebarea „Ei şi-au făcut partea lor, o să facem şi noi partea noastră?”, au rămas în inima pelerinilor care au pornit spre casă dornici de a răspunde prin viaţa lor acestei provocări. Fiecare vrea ca viaţa sa – faptele, cuvintele, gândurile sale – să fie un răspuns clar şi o dovadă că îşi face partea sa, astfel încât să devină martor şi mărturisitor al aceluiaşi Domn Isus Cristos, mort şi înviat pentru noi. Drumul spre Iaşi a fost mai contemplativ, mai meditativ: nimeni nu mai avea nevoie de cuvinte după ce văzuse locuri care grăiau mai bine decât orice gest sau vorbă. Da, ne vom face şi noi partea noastră! Aşa să ne ajute Dumnezeu.
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un comentariu