„De ce?”
De ce? De ce e tocmai asta ziua cu „De ce?”? De ce murim, Doamne? De ce trăim? De ce ne laşi un pic şi-apoi ne iei? Ne place aici… chiar dacă atunci când plecăm la tine tu te bucuri că venim! Dar, Doamne, zeci de oameni de aici plâng… De ce nu priveşti la plânsul lor? Sunt trişti că tu ne iei la tine, plâng amar, Doamne…
De ce suferim? De ce atâta suferinţă? Nu a fost de-ajuns?! Istoria e plină de suferinţă, de suferinţe, de suferinzi… S-a plâns mai mult decât s-a râs. S-a suferit mai mult… prea mult. Când vei întinde, Doamne, mâna spre pământ şi atingându-l cu degetul vei spune: „De ajuns! … Să fie numai zâmbet!”? Când? Spune-mi, când? De ce întârzii?
Şi de ce, de ce, o Doamne, mereu iubim prea târziu? De ce pierdem prima iubire? De ce? Numai ca să putem spune că „prima iubire nu se uită niciodată”? De ce îngădui să se întâmple pierderea, uitarea, greşeala? De ce? De ce nu există iubiri veşnice în afară de a ta? De ce nu înţelegem că iubirile adevărate nu au final fericit, pentru că ele sunt fără final, sunt veşnice? De ce?
Să nu te superi pe mine, Domnul meu şi Dumnezeul meu, tu, dulcea mea chemare, tu izvor de întrebări, de nelinişti, dar şi ocean adânc şi neţărmuit de fericire… Să nu te superi…
„De ce?” e un fel de a fi om… A fi om înseamnă a întreba şi a te întreba „De ce?” şi iar „De ce?”! A fi om bun înseamnă a nu spera şi a nu te amăgi că vei găsi răspuns la toate…
De ce, Doamne, atât de multe „De ce?”-uri şi atât de puţine răspunsuri? … Cum şi cui mă pui tu şi mă trimiţi să dau speranţă şi credinţă şi răspunsuri dacă nu am eu mai multe?! De ce?
De ce întâlnesc oameni fără case sau case rămase fără oameni? De ce laşi să fie suflete ce hoinăresc în căutarea unui om şi oameni ce hoinăresc după suflete? De ce atât zbucium într-o viaţă ce se sfârşeşte într-o clipă? De ce?
De ce se tem oamenii de animale, dar nu se tem de iad, de moarte, de rău, de… toate?
Şi de ce nu-mi răspunzi? De ce nu-mi vorbeşti mai des? Dacă te pierd şi pe tine, cu cine mai rămân?! Sau…dacă te-am pierdut deja? De ce te pierdem? De ce îi pierdem pe cei dragi? De ce ne laşi să rămânem singuri? De ce?
De ce plâng atât de uşor, atât de repede, dar mereu prea târziu?
De ce?
Şi mai am un „De ce?”, Doamne… dar nu-l mai scriu… Ţi l-am povestit în biserică. Ştiu răspunsul: pacea. Dar vreau soluţia de a ajunge la ea… Care e drumul? Îmi dai, Doamne, soluţia? Da, e ultimul „De ce?”… Şi-o ultimă dorinţă…pacea ei, regina păcii… Salvare şi pace!
O pace, împăcare, de ce, de ce veniţi atât de greu? De ce?
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un comentariu