Prea târziu te-am iubit…

Iubiţi credincioşi, zilele acestea mulţi dintre noi, dintre conaţionalii noştri sunt apăsaţi de suferinţă: ieri s-a prăbuşit un avion şi au murit 12 oameni, mulţi tineri; apoi apa face ravagii: morţi şi sinistraţi; criza face prăpăd şi vedem oameni disperaţi cum se îmbolnăvesc, se tem, se sinucid. La televizor, zilele trecute, era dat un bătrân care privea spre satul său invadat de apă şi spunea aceleaşi cuvinte din Evanghelie: Niciodată nu am mai văzut aşa ceva… doar că acum aceleaşi cuvinte avea un sens negativ. Mulţimea din evanghelie era cuprinsă de uimire şi de bucurie, pentru că se întâmplau lucruri bune. Astăzi, omul murmură aceste cuvinte cuprins de teamă şi tristeţe. Prea mult rău ne învăluie, ne copleşeşte. Parcă acum, abia acum s-a împlinit profeţia din prima lectură, fragment luat din cartea profetului Osea: „pentru că au semănat vânt, vor secera furtună. Grâul lor nu va face spice şi dacă va face, spicele nu vor avea boabe, iar dacă vor avea, nu vor ajunge făină, şi dacă va ajunge, va fi mâncată de străini.”… Altfel spus, totul va fi rău. Nimic pare să nu mai meargă bine! Şi asta nu în viaţa celorlalţi, nu în viaţa celui de lângă noi, ci în propria viaţă.

În fiecare zi, dar în mod deosebit în zilele de marţi, vedem oameni intrând în biserică trişti sau chiar plângând şi cerând cu disperare ajutor prin mijlocirea sfântului Anton de Padova. Toţi îngenunchem plini de probleme. Eu însumi am îngenuncheat astăzi şi în multe alte zile în faţa altarului strigând după ajutor. Citind acest fragment şi tot simţind dificultăţile propriei vieţi şi ale celor din jur îmi dau seama şi spun: „Ce bine ne-ar prinde şi astăzi un Isus ca cel din evanghelie. Un Isus care să cutreiere toate oraşele şi satele învăţând în bisericile şi şcolile noastre, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi neputinţă… Un Isus care să treacă pe la cei îndoliaţi, pe la cei îndureraţi, prin satele inundate, prin oraşele pline de lume tristă, descurajată, dezamăgită şi să vindece orice boală şi neputinţă. Să vindece totul. Să dea curaj. Speranţă. Ce bine ne-ar fi cu un Isus care să ne vadă că suntem istoviţi şi abătuţi ca nişte oi fără păstor, să i se facă milă de noi, să-i fim dragi şi să ne ajute. Să ne strige: Curaj, nu te teme. Eu sunt cu tine. Va fi bine. Sau să spună: iată şi minunea de care ai nevoie, iată te fac bine, te ajut”. Ce bine ar prinde astăzi omenirii un astfel de Isus pe uliţele noastre, pe străzile noastre, în viaţa noastră … Un Isus în mijlocul nostru, singurul care ne-ar mai putea salva…

Dar oare el lipseşte sau noi ne încăpăţânăm să nu-l vedem? Oare nu e el prezent aici şi acolo?! Lipseşte el de undeva?! Lipseşte doar de acolo de unde e alungat! În rest, e prezent. Şi atunci de ce e rău? De ce nu dispare orice boală şi neputinţă şi orice suferinţă?

Pentru că şi astăzi omenirea e împărţită în două tabere: unii care-l primesc şi beneficiază de minunile sale, de învăţătura sa, de grija sa şi care simt minunile în viaţa lor şi spun: niciodată nu am mai văzut aşa ceva. E minunat ce mi se întâmplă! … Chiar dacă nu e totul roz în viaţa lor, simţindu-l pe el aproape, merg mai departe, prind curaj. Beneficiază de bine şi, mai ales, fac la rândul lor binele. Ferice de ei.

Dar sunt şi alţii. Alţii care strecoară cel mai odios duşman al binelui: bănuiala. Ca farizeii: „Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”… Cât de grav şi nociv e să-l ai pe Dumnezeu, alături de tine, lângă tine şi să nu te încrezi în el. Să-l ai vecin pe Dumnezeu şi să-l suspectezi. Să ai la îndemână o iubire veşnică şi atotputernică, gata să te salveze, să te ajute şi tu să intri la bănuieli şi să nu-l crezi, să nu te încrezi. E jalnic de dureros. L-au bănuit de ceva rău. Dar nu numai ei, ci şi noi. El e aici, în mijlocul nostru şi noi… noi nu ne încredem mereu: de câte ori nu ne-am surprins spunând: dar dacă nu mă ajută? Dar dacă nu e? dar dacă nu vrea? Dacă şi iar dacă… Bănuială şi neîncredere…

Bănuiala ucide vieţi, iubiri, prietenii şi acolo unde s-a instalat compromite totul. E un demon odios, neghină nocivă semănată zilnic de cel rău în viaţa omului. L-au bănuit şi nu l-au crezut, l-au respins, l-au alungat şi în cele din urmă l-au condamnat la moarte pe cel ce putea să-i salveze.

Această realitate nu e ceva ce se întâmpla cândva, în alte vremuri, ci este ceva actual. Acum se întâmplă la fel. Cristos este prezent. E aici. E acolo. E oriunde e primit. Doar omul e cel care se uită suspicios la el: oare chiar vrea să mă ajute? Nu cumva are interese meschine? Dacă vrea să mă atragă într-o cursă şi să pună pe umerii mei povara poruncilor, a legilor etc. De câte ori, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, nu ne-am trezit în această ipostază de bănuitori sau bănuiţi: n-am avut încredere sau i-am făcut pe alţii să nu mai aibă încredere în noi… Ne-am temut şi de Dumnezeu şi de oameni… sau i-am făcut pe oameni să se teamă de noi.

Şi ce e şi mai trist e faptul că suntem pe rând când cei uimiţi şi fericiţi care ne bucurăm de prezenţa sa şi strigăm: e minunat ce face el pentru noi. Nicicând nu s-a mai văzut aşa ceva.

Şi apoi, tot noi, cei entuziasmaţi şi plini de elan, la câteva clipe, ore sau zile, îl acuzăm, îl bănuim ca farizeii şi-l respingem. Exact ca poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, cei care treceau atât de des de la binecuvântare la blestem, de la credinţă la idolatrie. Aici e misterul omului, al inconsecvenţei lui, al inconstanţei.

Ce bine ar fi să putem scăpa de această povară a oscilaţiei, a inconsecvenţei.

Cum putem ieşi de aici? Ce e de făcut? Or fi mai multe căi, toate destul de dificile, dar sfârşitul fragmentului evanghelic de astăzi ne sugerează o variantă. Ne spune Isus: rugaţi-l, aşadar, pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său.

Iubiţi credincioşi, putem fi altfel în măsura în care ne transformăm pe noi înşine din beneficiari în binefăcători. Să nu ne mulţumim să rămânem cei care primim, ci să devenim cei care dau. Din cei care beneficiază de munca altora să ne transformăm în cei care lucrează. Invitaţia lui Cristos: Secerişul este într-adevăr mare, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi, aşadar, pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său. Să devenim lucrători în secerişul său. Nu ca preoţi, ca maici sau persoane consacrate. Nu, ci fiecare prin ceea ce este: elev sau student, soţ sau soţie, mamă sau tată, muncitor sau pensionar etc.

Dacă ieri sau azi am întins mâinile spre Dumnezeu prin mijlocirea sfântului Anton de Padova sau a altor sfinţi şi dacă am primit ceea ce am cerut, astăzi să ne întoarcem noi privirea spre cei care stau cu mâinile întinse, cu inima suferindă, cu tristeţe în suflet şi să-i ajutăm, să-i mângâiem, să-i eliberăm de rău. Stăpânul secerişului, Domnul Dumnezeu, ne vrea lucrători în secerişul său. Acum. Astăzi. Dacă ieri eram încercaţi de neîncredere, de bănuială şi astăzi am fost vindecaţi, să fim acum noi cei care-i ajutăm şi pe alţii să se vindece… Să răspândim încredere în Dumnezeu şi în oameni.

Cerem la această sfântă Liturghie harul să fim plini de încredere în prezenţa sa şi să-i mulţumim pentru fiecare clipă de mângâiere pe care ne-o oferă. Să privească Domnul spre toţi cei încercaţi, spre toţi cei dragi ai noştri şi să le ofere mângâierea prezenţei sale şi încredere. El, acum, chiar acum, cutreieră cărările inimilor noastre învăţând, predicând şi vindecând orice boală şi neputinţă a vieţii. El e aici. E aici cu noi, în viaţa noastră şi vrea să ne elibereze de orice boală, de orice neputinţă sau necaz, de orice neîncredere şi bănuială. E aici şi lucrează pentru noi şi vrea să lucrăm şi noi împreună cu el.

Marţi, 6 iulie 2010