Prea târziu te-am iubit…

Asemănarea contextelor: timpul Sfinţilor Părinţi şi timpul nostru

În încercarea noastră de a construi o paralelă între circumstanţele secolului al IV-lea şi ambianţa zilelor noastre, ne îndreptăm atenţia în mod deosebit asupra contextului eclezial şi mai puţin asupra dimensiunilor sociale, politice, economice  etc. Descrierea pe care sfântul Vasile cel Mare o face timpului său se regăseşte în prezentarea omenirii pe care a făcut-o Conciliul al II-lea din Vatican, mai ales prin Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes. Şi atunci, ca şi astăzi, bucuria şi speranţa, convieţuiau cu tristeţea şi angoasa. Şi atunci, ca şi astăzi, au existat oameni care s-au oprit din curgerea tumultoasă a vremurilor  şi au reflectat asupra lui Dumnezeu, asupra Bisericii, asupra misterului omului, căutând şi propunând răspunsuri şi soluţii pentru problemele stringente ale timpului.

Cu siguranţă situaţia omenirii de astăzi se regăseşte în cuvintele sfântului Vasile cel Mare, spuse despre timpurile sale: „Toate se clatină şi sunt în pericol să cadă”[1]. Iar Conciliul al II-lea din Vatican, după ce prezintă mutaţiile profunde şi transformările sociale ce au loc în timpurile noastre[2], prezintă dezechilibrele lumii contemporane:

„Schimbarea rapidă, petrecută adesea în neorânduială, precum şi însăşi conştiinţa mai acută a discrepanţelor ce afectează lumea nasc sau sporesc contradicţii sau dezechilibre. [Apar dezechilibre] la nivelul persoanei umane… între preocuparea pentru eficienţa practică şi exigenţele conştiinţei morale… între specializarea activităţii umane şi viziunea universală asupra realităţii… în familie… între rase, între diversele categorii sociale… între instituţiile internaţionale. De aici neîncrederi şi duşmănii reciproce, conflicte şi suferinţe, a căror cauză şi victimă, în acelaşi timp, este omul însuşi”[3].

Toate aceste dezechilibre neliniştitoare care ne înconjoară nu-i erau străine nici părintelui capadocian. Iată imaginea elocventă pe care o foloseşte pentru a descrie situaţia în care trăia:

„Cu ce voi asemăna situaţia prezentă? Seamănă cu un război naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni; imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota porneşte la atac cu mult elan. Mânia ajunge la culme. Începe lupta. Presupune, dacă vrei, că în acelaşi timp corăbiile sunt zdruncinate de o furtună violentă şi că un întuneric dens învăluie totul. Nu se mai poate face distincţie între prieteni şi duşmani… e o confuzie generală. Să mai adăugăm tabloului o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri ridicate de furtună. Apoi şi un vânt puternic… în această situaţie, închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează, alţii încearcă să conducă vasele purtate de vânturi, iar alţii, cuprinşi de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de superiori şi de dorinţa de a fi fiecare stăpân, se ucid reciproc (…) Este un zgomot confuz şi se aşterne o dezordine şi o confuzie înfricoşătoare, comiţându-se multe greşeli din cauza disperării. Adaugă acestora şi o extraordinară boală a doxomaniei, încât, deşi corabia se scufundă, cearta pentru întâietate îi mai preocupă încă pe pasageri”[4].

În această imagine întrezărim câteva atitudini comune asupra cărora trebuie să reflectăm. Şi avem, în primul rând, acest zbucium eclezial care se resimte şi în timpurile noastre sub o formă sau alta. Dacă în acele timpuri lupta era dusă împotriva celor care, urmându-l pe Arius, negau dumnezeirea Fiului şi apoi şi a Duhului Sfânt (pneumatomahii), acum confruntarea are loc împotriva celor care nu percep în niciun fel o legătură intimă şi vitală cu Dumnezeu, împotriva celor care îl neagă în mod expres pe Dumnezeu sau consideră că omul nu poate afirma absolut nimic despre el; se duce o luptă cu cei care examinează problema lui Dumnezeu cu o astfel de metodă încât ea pare lipsită de sens şi cu cei care nu mai admit nici un fel de adevăr absolut. În acest conflict sunt prinşi şi cei care îl aşază atât de sus pe om încât credinţa în Dumnezeu devine fără vlagă, precum şi cei care şi-l reprezintă astfel pe Dumnezeu încât acea plăsmuire pe care o resping nu este în nici un fel Dumnezeul Evangheliei. Nu sunt excluşi nici cei care nu abordează problema lui Dumnezeu, părând străini de orice nelinişte religioasă şi nu înţeleg de ce trebuie să se preocupe de religie[5]. Acelaşi Dumnezeu este controversat, respins, negat şi acum ca şi atunci, s-a schimbat doar forma prin care se manifestă contestaţia în esenţa sa. Dacă atunci Biserica a luptat împotriva arianismului, pneumatoma-hismului şi împotriva tuturor antitrinitarilor, astăzi ea luptă împotriva ateismului, indiferentismului şi relativismului. Răspunsurile pe care le-a dat sfântul Vasile cel Mare pentru a arăta temeinicia adevărurilor de credinţă – în special existenţa unui singur Dumnezeu în trei persoane –, răspunsuri asupra cărora ne-am oprit şi noi în prima parte a lucrării când am reflectat despre Dumnezeirea Duhului Sfânt, pot fi date şi lumii de astăzi.

Despărţirea de adevăr şi profesarea unor pseudo-adevăruri  au creat şi atunci, ca şi acum, o serie de rupturi, de schisme. Încă din acele vremuri se făcea simţită nevoia unei mişcări spre unitate – pe care astăzi o numim ecumenism – căci şi atunci se trăia drama conştientizării că, deşi Isus Cristos „a întemeiat o singură Biserică, totuşi, mai multe comuniuni creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărata moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu sunt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit (cf. 1Cor 1,13)”[6]. Cu învăţătura sfântului Vasile cel Mare putem merge şi astăzi spre unitate, aplicând principiile iconomiei sale reflectate în această scrisoare: „cel mai bun lucru care ar trebui făcut este reunificarea bisericuţelor care s-au dezbinat una de alta de atâta vreme. Şi această unire s-ar putea face numai dacă vom dovedi răbdare faţă de cei neajutoraţi şi dacă vom acţiona în aşa fel încât să nu mai provocăm noi zguduiri sufleteşti”[7].

Alterarea dreptei credinţe şi prezenţa doxomaniei ecleziale vin şi completează acest tablou al asemănărilor contextuale. Mereu, oameni fie din Biserică, fie din afara ei, nu iau în serios cuvântul lui Cristos: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor” (Mc 9,35), şi astfel se ajunge la fuga după putere şi trăirea unei vieţi pe placul oamenilor şi nu al lui Dumnezeu. Şi astăzi putem regăsi această situaţie: „Avem oameni care, din dorinţa după mărire şi mai ales dintr-o aroganţă care desfigurează cu totul sufletul creştinului, au încurajat unele inovaţii în exprimarea dogmatică şi urmarea a fost că Bisericile au căzut în anarhie, iar în ele s-a infiltrat, ca prin nişte vase poroase, corupţia eretică”[8]. Contextul zilelor noastre încă surprinde ecoul şi caută răspunsul frământărilor sfântului Vasile cel Mare: „Tulburările pe care le provoacă mulţi dintre conducătorii acestei lumi nu tulbură popoarele mai puternic decât orice furtună?”[9]. Încă este valabil că sunt mulţi care „îl urăsc pe cel drept pentru că ei trăiesc în păcate; păcatele lor sunt vădite de purtarea celui drept, pentru că viaţa lor este pusă în comparaţie cu o viaţă mai bună (…) Cel drept poate fi urât şi pentru îndrăzneala cu care el îi vădeşte pe cei păcătoşi; că păcătoşii defăimează cuvântul cel sfânt şi-i urăsc pe cei care îi ţin de rău pe faţă. Apoi iubirea de întâietate şi iubirea de putere îi împing pe mulţi să-i urască pe cei mai buni. Şi mai este încă o pricină, neştiinţa cu privirea la ideea de om drept şi cu privire la întrebarea: cine este cel drept?”[10]

Timpurile în care trăim fac şi astăzi, poate chiar mai mult decât atunci, să persiste o confuzie generală asupra a ceea ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi nedrept. Însă şi acum, ca şi atunci, învăţătura Bisericii asupra dreptăţii nu lasă loc nici relativismului, şi nici ambiguităţii: „Dreptatea este virtutea morală care constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a-i da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine”[11]. În căutarea dreptăţii şi a binelui şi astăzi Biserica vine în ajutorul omenirii amintind că „în adâncul conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi, dar căruia trebuie să i se supună şi al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească şi să facă bine şi să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii: „Fă aceasta, fugi de aceea”. Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu: demnitatea lui este să se supună acesteia”[12].

Numai conştiinţele bine formate vor putea contribui la eliminarea „întunericul apăsător şi sumbru care s-a aşternut peste Biserică” şi vor putea face ca „luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumineze sufletele oamenilor” să nu mai fie îndepărtaţi sau reduşi la tăcere[13]. Şi oamenilor zilelor noastre le este necesară o revenire, în urma căreia să poată spune împreună cu sfântul Vasile cel Mare: „După ce mi-am cheltuit mulţi ani din viaţă cu lucruri deşarte… m-am trezit în sfârşit şi mi-am îndreptat privirea spre minunata lumină a adevărului evanghelic… mi-am deplâns amarnic condamnabila mea viaţă şi l-am rugat pe Dumnezeu să mă îndrume spre cunoaşterea învăţăturii creştine”[14]. Şi la fel de benifică timpurilor noastre este această descriere-îndemn: „fiecare zi posomorăşte sufletul meu cu câte o supărare nouă, pe când nopţile, care preiau îngrijorările zilelor, amăgesc şi mai mult cugetele cu nălucirile lor. Faţă de toate acestea există numai o singură scăpare: să te desparţi cu totul de grijile lumeşti. Dar despărţirea de lume nu înseamnă pur şi simplu plecarea trupească din mijlocul ei, ci ruperea sufletească de poftele trupeşti în aşa măsură încât să nu simţi dorul de a trăi în oraş, de a avea casă, prieteni, proprietate personală, mijloace proprii de trai, pofta de a face comerţ, de a apărea în întruniri publice (…) În schimb, să fii gata să primeşti în inimă îndrumări izvorâte din învăţătura dumnezeiască. Şi o astfel de pregătire a inimii înseamnă tocmai dezvăţul de obişnuinţele rele, care puseseră până atunci stăpânire pe ea (…) În suflet nu se pot întipări învăţăturile dumnezeieşti dacă nu s-au scos din el mai întâi prejudecăţile obişnuinţei (…) Deprinderea evlaviei hrăneşte sufletul cu gândiri cereşti. Şi ce lucru poate fi mai fericit decât să imiţi, aici, pe pământ, cetele îngerilor, care pornesc rugăciunea încă din revărsatul zorilor şi-l preamăresc pe Creatorul lumii în laude şi în cântece… însoţindu-l pe om pretutindeni în rugăciune?”[15]

Toate acestea, printre care ne regăsim şi noi, cei care trăim printre indiferenţă şi sete de adevăr, erezii şi mărturisiri de credinţă, doxomanii şi copleşitoare exemple de umilinţă, ne ajută să înţelegem mai bine atât autenticitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi prin ceea ce ei au prezentat, cât şi perenitatea învăţăturii lor, prin ceea ce ei au trăit şi propus. Pentru toate acestea învăţătura lor este preluată şi folosită de magisteriul zilelor noastre.

---

[1] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXIX, 75: SCh 17bis, 518-519; Scrieri, 89.

[2] Cf. GS 5,6: EnchVat 1, 1329-1337.

[3] GS 8: EnchVat 1, 1341-1345.

[4] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 76: SCh 17bis, 520-523; Scrieri, 89-90.

[5] GS 19: EnchVat 1, 1374.

[6] Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio (21 noiembrie 1964), 1: EnchVat 1, 494.

[7] Vasile cel Mare, Epistola 113: Scrieri, 293-294.

[8] Vasile cel Mare, Epistola 242: Scrieri, 502.

[9] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77: SCh 17bis, 524-525; Scrieri, 90.

[10] Vasile cel Mare, Tâlcuiri la psalmi, 178.

[11] CBC, 1807.

[12] GS 16: EnchVat 1, 1369.

[13] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77: SCh 17bis, 524-525; Scrieri, 90.

[14] Vasile cel Mare, Epistola 223, I: Scrieri, 457-458.

[15] Vasile cel Mare, Epistola 2: Scrieri, 118-119.