Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for Ianuarie 2011

UNITATIS REDINTEGRATIO – Decret despre ecumenism

Posted by Paxlaur pe 31/01/2011

Am tot vorbit în perioada de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (18-25 ianuarie 2011) despre Conciliul Vatican II şi despre Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio – Refacerea unităţii.

M-am gândit că e bine să înlesnesc accesul la acest document şi să-l public aici, după traducerea făcută de Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti.

Citirea acestor rânduri să fie spre consolidarea credinţei că ecumenismul este după voinţa lui Dumnezeu şi rod al Duhului Sfânt. Amin.

 

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ

21 noiembrie 1964

INTRODUCERE

1 – Promovarea REFACERII UNITĂŢII între toţi creştinii este unul din principalele ţeluri ale sfântului Conciliu ecumenic Vatican II. Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică şi totuşi mai multe Comunităţi creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărata moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit. Această împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura.
Dar Stăpânul veacurilor, care Îşi urmăreşte cu înţelepciune şi răbdare planul harului Său faţă de noi, păcătoşii, în vremurile de pe urmă a început să reverse mai îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrică şi dorinţa de unire. Nenumăraţi oameni au fost pretutindeni îndemnaţi de acest har şi, sub acţiunea Duhului Sfânt, a apărut şi între fraţii noştri despărţiţi o mişcare din zi în zi mai largă pentru restabilirea unităţii tuturor creştinilor. La această mişcare pentru unitate, numită ecumenică, participă aceia care Îl invocă pe Dumnezeu Întreit şi Îl mărturisesc pe Isus – Domn şi Mântuitor: şi nu e vorba numai de persoane izolate, ci şi adunate în comunităţi în care li se vesteşte Evanghelia şi pe care le numesc, fiecare dintre ei, Biserica sa şi a lui Dumnezeu. Însă aproape toţi, deşi în mod diferit, aspiră la Biserica lui Dumnezeu una şi vizibilă, – care să fie cu adevărat universală şi trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la Evanghelie şi astfel să fie mântuită spre slava lui Dumnezeu.
De aceea, Conciliul, privind toate acestea cu bucurie, după ce a afirmat învăţătura despre Biserică, îndemnat de dorinţa restabilirii unităţii între toţi ucenicii lui Cristos, vrea să pună în faţa tuturor catolicilor ajutoarele, căile şi mijloacele prin care ei pot răspunde la această chemare şi la acest har dumnezeiesc.

Capitolul I: PRINCIPIILE CATOLICE ALE ECUMENISMULUI

2 – Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Fiul lui Dumnezeu Unul-născut a fost trimis de Tatăl în lume pentru ca, făcut om, să reînnoiască prin Răscumpărare neamul omenesc şi să-l adune laolaltă. Înainte de a se dărui pe Sine ca Jertfă nepătată pe altarul Crucii, El s-a rugat Tatălui pentru cei care cred, spunând: „Ca toţi să fie una precum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine, pentru ca şi ei să fie una în Noi; ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (In 17, 21) şi a instituit în Biserica Sa minunatul Sacrament al Euharistiei, prin care este semnificată şi înfăptuită unitatea Bisericii. A dat ucenicilor Săi noua poruncă a iubirii reciproce şi l-a făgăduit pe Duhul Sfânt care să rămână cu ei în veac, Domn şi Dătător de viaţă.
Înălţat pe Cruce şi glorificat, Domnul Isus a revărsat pe Duhul făgăduit, prin care a chemat şi a adunat în unitatea credinţei, speranţei şi iubirii Poporul Noului Legământ – Biserica, aşa cum spune Apostolul: „Un singur Trup şi un singur Duh, după cum aţi fost chemaţi, într-o singură speranţă a chemării voastre. Un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez” (Ef 4, 4-5). Într-adevăr, „câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi şi îmbrăcat. Voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3, 27-28). Duhul Sfânt care locuieşte în cei ce cred, care umple şi conduce întreaga Biserică, înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos încât este Principiul unităţii Bisericii. El realizează diversitatea harurilor şi slujirilor, îmbogăţind cu diferite daruri Biserica lui Isus Cristos, „orânduindu-i pe sfinţi pentru a înfăptui lucrarea slujirii spre zidirea Trupului lui Cristos” (Ef 4, 12).
Însă pentru a-şi statornici pretutindeni Biserica sa sfântă, până la sfârşitul veacurilor, Cristos a încredinţat Colegiului celor Doisprezece îndatorirea de a învăţa, de a conduce şi de a sfinţi. Dintre ei l-a ales pe Petru, pe care a hotărât să clădească, după mărturisirea de credinţă a acestuia, Biserica Sa; i-a făgăduit cheile Împărăţiei cerurilor şi, după ce el şi-a afirmat iubirea, i-a încredinţat toate oile spre a le întări în credinţă şi a le paşte în perfectă unitate, Isus Cristos rămânând în veci piatra din capul unghiului şi Păstorul sufletelor noastre.
Prin predicarea fidelă a Evangheliei, prin administrarea sacramentelor şi prin cârmuirea exercitată cu iubire de către Apostoli şi urmaşii lor, episcopii, în frunte cu Urmaşul lui Petru, sub acţiunea Duhului Sfânt, Isus Cristos vrea ca Poporul Său să crească şi îi desăvârşeşte comuniunea în unitate: în mărturisirea aceleiaşi credinţe, în celebrarea comună a cultului divin şi în armonia frăţească a Familiei lui Dumnezeu.
Astfel Biserica, Turma unică a lui Dumnezeu, ca un steag înălţat pentru popoare, punând la îndemâna întregului neam omenesc Evanghelia păcii, îşi împlineşte în speranţă peregrinarea către ţinta Patriei cereşti.
Acesta este misterul sacru al unităţii Bisericii în Cristos şi prin Cristos, sub acţiunea Duhului Sfânt ce realizează diversitatea darurilor. Supremul model şi principiu al acestui mister este unitatea, în Treimea Persoanelor, a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt.

3 – (Relaţiile dintre fraţii despărţiţi şi Biserica catolică)
În această Biserică unică şi unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni pe care Apostolul le condamnă cu asprime; în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari, iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice, uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi. Însă cei care se nasc acum şi sunt instruiţi în credinţa lui Cristos în astfel de comunităţi nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii, iar Biserica catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească. Într-adevăr, aceia care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune, deşi imperfectă, cu Biserica Catolică. Fără îndoială, datorită diferitelor feluri de divergenţe care există între ei şi Biserica catolică, atât în materie de doctrină şi uneori chiar de disciplină, cât şi în privinţa structurii Bisericii, se opun comuniunii bisericeşti depline numeroase piedici, uneori destul de grave, spre depăşirea cărora tinde mişcarea ecumenică. Cu toate acestea, fraţii despărţiţi, îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez, sunt încorporaţi lui Cristos şi de aceea poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii catolice.
Pe lângă aceasta, dintre elementele sau bunurile prin ansamblul cărora însăşi Biserica se zideşte şi primeşte viaţa, unele, şi chiar numeroase şi însemnate, pot exista şi în afara graniţelor vizibile ale Bisericii catolice: cuvântul scris al lui Dumnezeu, viaţa harului, credinţa, speranţa şi iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt, şi elemente vizibile: toate acestea, care vin de la Cristos şi duc la El, aparţin de drept Bisericii unice a lui Cristos.
De asemenea, numeroase acţiuni sacre ale religiei creştine sunt săvârşite de fraţii despărţiţi de noi, iar acestea, în diferite feluri, după diversele condiţii ale fiecărei Biserici sau comunităţi, pot, fără îndoială, să dea naştere în mod efectiv vieţii harului şi trebuie socotite capabile de a deschide intrarea în comuniunea mântuirii.
Prin urmare, aceste Biserici şi comunităţi despărţite, deşi socotim că suferă de carenţe, nu sunt nicidecum lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a fost încredinţată Bisericii catolice.
Totuşi fraţii despărţiţi de noi, atât individual cât şi comunităţile şi Bisericile lor, nu se bucură de unitatea pe care Isus Cristos a voit s-o dăruiască tuturor acelora pe care i-a renăscut şi cărora le-a dat viaţă pentru a alcătui un singur Trup în vederea unei vieţi noi, unitate pentru care dau mărturie sfintele Scripturi şi Tradiţia venerabilă a Bisericii.
Într-adevăr, numai prin Biserica catolică a lui Cristos, care este instrumentul general de mântuire, poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire. Credinţa noastră este că Domnul a încredinţat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogăţiile Noului Legământ, pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos, căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporaţi toţi aceia care aparţin deja, în vreun fel, Poporului lui Dumnezeu. Acest Popor, în peregrinarea sa pământească, deşi rămâne expus păcatului în membrii săi, totuşi creşte în Cristos şi este condus cu blândeţe de Dumnezeu după planurile Lui tainice până ce va ajunge cu bucurie la totala plinătate a gloriei veşnice în Ierusalimul ceresc.

4 – (Ecumenismul)
Întrucât astăzi, în mai multe părţi ale lumii, sub inspiraţia harului Duhului Sfânt, se fac multe eforturi prin rugăciuni, cuvânt şi faptă pentru a ajunge la acea plinătate a unităţii voită de Isus Cristos, Conciliul îndeamnă pe toţi credincioşii catolici ca, recunoscând semnele timpurilor, să ia parte în mod activ la opera ecumenică.
Prin „mişcare ecumenică” se înţeleg activităţile şi iniţiativele suscitate şi organizate, în funcţie de diferitele necesităţi ale Bisericii şi după împrejurări, în favoarea unităţii creştinilor. Astfel sunt, în primul rând, toate eforturile de a elimina cuvintele, judecăţile şi actele care nu se potrivesc, după adevăr şi dreptate, situaţiei fraţilor despărţiţi şi care de aceea îngreunează relaţiile cu ei; apoi, în cadrul întrunirilor organizate cu intenţie şi în spirit religios între creştinii din diferite Biserici sau comunităţi, este „dialogul” purtat de experţi cu pregătire adecvată, unde fiecare îşi poate expune mai profund învăţătura Comunităţii proprii şi îi poate prezenta limpede caracteristicile. Prin acest dialog toţi dobândesc o cunoaştere mai adevărată şi o preţuire mai justă a învăţăturii şi a vieţii fiecărei comunităţi; în acelaşi timp, aceste Comunităţi ajung să colaboreze mai larg în felurite acţiuni cerute de orice conştiinţă creştină, pentru binele comun, şi se întâlnesc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun. În sfârşit, toţi îşi examinează fidelitatea faţă de voinţa lui Cristos privitor la Biserică şi întreprind, după cum se cuvine, o activitate susţinută de reînnoire şi de reformă.
Toate acestea, îndeplinite cu prudenţă şi răbdare de către credincioşii Bisericii catolice sub privegherea Păstorilor, contribuie la progresul dreptăţii şi adevărului, al bunei înţelegeri şi colaborării, al fraternităţii şi unirii; pe această cale, încetul cu încetul, depăşind piedicile aflate în calea perfectei comuniuni ecleziale, toţi creştinii se vor aduna într-o unică celebrare euharistică, în unitatea Bisericii una şi unică, unitate pe care Cristos a dăruit-o de la început Bisericii Sale şi care credem că dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor.
Este evident că lucrarea de pregătire şi de împăcare individuală a persoanelor care doresc comuniunea deplină cu Biserica catolică se deosebeşte, prin natura sa, de iniţiativa ecumenică; totuşi nu există nici o opoziţie între ele, deoarece şi una şi alta izvorăsc dintr-o minunată orânduire a lui Dumnezeu.
În acţiunea ecumenică credincioşii catolici trebuie, fără îndoială, să fie plini de grijă faţă de fraţii despărţiţi, rugându-se pentru ei, vorbind cu ei despre realităţile Bisericii, făcând spre ei primii paşi. Însă înainte de toate trebuie să cântărească, cu sinceritate şi atenţie, ceea ce trebuie reînnoit şi înfăptuit în însăşi Familia catolică pentru ca viaţa ei să dea o mărturie mai fidelă şi mai clară despre învăţătura şi instituţiile transmise de Cristos prin Apostoli.
Într-adevăr, deşi Biserica catolică este înzestrată cu tot adevărul revelat de Dumnezeu şi cu toate mijloacele harului, totuşi membrii ei nu le trăiesc cu toată râvna cuvenită, aşa încât chipul Bisericii străluceşte mai puţin luminos în faţa fraţilor despărţiţi de noi şi în faţa lumii întregi, iar creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu este întârziată. De aceea toţi catolicii trebuie să tindă la perfecţiunea creştină şi să se străduiască, fiecare după condiţia proprie, pentru ca Biserica, purtând în trupul său umilinţa şi mortificarea lui Isus, să se purifice şi să se reînnoiască din zi în zi până ce Cristos Şi-o va înfăţişa glorioasă, fără pată sau zbârcitură.
Păstrând unitatea în cele necesare, toţi, în Biserică, după misiunea încredinţată fiecăruia, să păstreze libertatea cuvenită, atât în diferitele forme de viaţă spirituală şi de disciplină, cât şi în diversitatea Riturilor liturgice, ba chiar şi în formularea teologică a adevărului revelat; în toate să cultive, însă, iubirea. Prin acest mod de a acţiona ei vor manifesta tot mai deplin adevărata catolicitate precum şi apostolicitatea Bisericii.
Pe de altă parte, catolicii trebuie să recunoască şi să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creştine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la fraţii despărţiţi de noi. Vrednic şi drept este să recunoaştem bogăţiile lui Cristos şi faptele puterii Sale în viaţa celorlalţi, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui: Dumnezeu e pururi minunat şi vrednic de admiraţie în lucrările Sale.
Nu trebuie să uităm nici faptul că tot ce se săvârşeşte prin harul Duhului Sfânt în fraţii despărţiţi poate contribui şi la edificarea noastră. Tot ceea ce este cu adevărat creştin nu se opune niciodată valorilor autentice ale credinţei, ci, dimpotrivă, ne poate face întotdeauna să pătrundem mai desăvârşit misterul lui Cristos şi al Bisericii.
Totuşi separările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai săi care, deşi îi aparţin prin Botez, sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. Mai mult, şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime, sub toate aspectele, plinătatea catolicităţii în însăşi realitatea vieţii.
Conciliul constată cu bucurie creşterea continuă a participării credincioşilor catolici la acţiunea ecumenică şi o încredinţează episcopilor de pretutindeni pentru a o promova cu grijă şi a o conduce cu prudenţă.

Capitolul II: EXERCITAREA ECUMENISMULUI

5 – (Interesul general pentru unire)
Preocuparea pentru unire priveşte întreaga Biserică, atât pe credincioşi cât şi pe Păstori, şi îl solicită pe fiecare după puterile lui, în viaţa creştină de fiecare zi, precum şi în cercetările teologice şi istorice. Această preocupare manifestă deja într-un fel legătura frăţească dintre toţi creştinii şi duce la unitatea deplină şi perfectă, după buna voire a lui Dumnezeu.

6 – (Reînnoirea Bisericii)
Întrucât orice reînnoire a Bisericii constă în mod esenţial într-o fidelitate sporită faţă de vocaţia ei, acesta este, fără îndoială, motivul care explică mişcarea către unitate. Biserica, în cursul peregrinării sale, este chemată de Cristos la această continuă reformă de care ea are nevoie necontenit, în măsura în care este o instituţie omenească şi pământească; aşa încât, dacă în timp, ca urmare a împrejurărilor, anumite lucruri, fie în moravuri, fie în disciplina bisericească, fie chiar în modul de a formula doctrina – care trebuie distins cu grijă de tezaurul credinţei – au suferit deteriorări, trebuie să fie reaşezate corect, la timpul potrivit.
Această reînnoire are aşadar o deosebită importanţă ecumenică. Diferitele forme ale vieţii Bisericii, prin care se înfăptuieşte deja această reînnoire – mişcarea biblică şi liturgică, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu şi cateheza, apostolatul laicilor, noile forme de viaţă călugărească, spiritualitatea căsătoriei, învăţătura şi activitatea Bisericii în domeniul social – trebuie socotite tot atâtea semne şi chezăşii pentru progresele viitoare ale ecumenismului.

7 – (Convertirea inimii)
Nu există ecumenism adevărat fără convertire interioară. Într-adevăr, dorinţa de unitate se naşte şi creşte din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine şi din revărsarea liberă a iubirii. Trebuie deci să cerem de la Duhul Dumnezeiesc harul abnegaţiei sincere, al umilinţei şi blândeţii în slujire, al generozităţii frăţeşti faţă de semeni. „Drept aceea vă rog fierbinte”, spune Apostolul Neamurilor, „eu, cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu răbdare îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, având grijă să păstraţi unitatea Duhului prin legătura păcii.” (Ef 4, 1-3). Acest îndemn se adresează mai ales acelora care au fost ridicaţi la Ordinele sacre în vederea continuării misiunii lui Cristos care între noi „nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji” (Mt 20, 28).
Şi referitor la greşelile împotriva unităţii este valabilă mărturia Sfântului Ioan: „Dacă vom spune că nu avem păcat, Îl facem mincinos (pe Dumnezeu) şi cuvântul Lui nu este în noi” ( 1 In 1, 10). Aşadar, prin rugăciune smerită, cerem iertare de la Dumnezeu şi de la fraţii despărţiţi, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Să-şi amintească toţi credincioşii că vor promova şi chiar vor înfăptui cu atât mai bine unirea creştinilor cu cât se vor strădui să ducă o viaţă mai autentic conformă cu Evanghelia. Cu cât va fi mai strânsă comuniunea lor cu Tatăl, Cuvântul şi Duhul, cu atât vor putea spori mai intim şi mai uşor fraternitatea reciprocă.

8 – (Unirea în rugăciune)
Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unirea creştinilor, trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt „ecumenism spiritual”.
Catolicii obişnuiesc să rostească adesea în comun acea rugăciune pentru unitatea Bisericii cu care Mântuitorul însuşi, în ajunul morţii Sale, l-a rugat fierbinte pe Tatăl: „Ca toţi să fie una” (In 17, 21).
În anumite împrejurări speciale, cum sunt rugăciunile prevăzute „pentru unitate” şi în întâlnirile ecumenice, este permisă sau chiar dorită asocierea în rugăciune a catolicilor cu fraţii despărţiţi. Astfel de rugăciuni comune sunt fără îndoială un mijloc foarte eficace pentru a cere harul unităţii şi constituie o expresie autentică a legăturilor care îi unesc încă pe catolici cu fraţii despărţiţi: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 20).
Totuşi nu este îngăduit a considera comunicarea în cele sfinte drept un mijloc ce trebuie folosit fără discernământ pentru restabilirea unităţii creştinilor. Această comunicare depinde mai ales de două principii: semnificarea unităţii Bisericii şi participarea la mijloacele harului. Semnificarea unităţii împiedică în majoritatea cazurilor această comunicare. Uneori, pentru obţinerea harului, e recomandabilă. În privinţa modului concret de a acţiona, ţinând seama de toate împrejurările de timp, loc şi persoane, va decide cu prudenţă autoritatea episcopală locală, dacă nu există alte dispoziţii date de Conferinţa episcopală, după statutele proprii, sau de Sfântul Scaun.

9 – (Cunoaşterea reciprocă)
Trebuie să cunoaştem sufletul fraţilor despărţiţi. În acest scop este necesar studiul, care trebuie efectuat după adevăr şi cu bunăvoinţă. Catolicii cu pregătire corespunzătoare trebuie să dobândească o cunoaştere mai bună a doctrinei şi a istoriei, a vieţii spirituale şi liturgice, a psihologiei religioase şi a culturii proprii fraţilor despărţiţi. Pentru a obţine acest rezultat, sunt de mare folos întrunirile cu participarea ambelor părţi, mai ales pentru a discuta probleme teologice, şi în care toţi să se comporte de la egal la egal, cu condiţia ca aceia care participă, sub privegherea episcopilor, să fie cu adevărat competenţi. Dintr-un astfel de dialog va apărea mai limpede şi adevărata situaţie a Bisericii catolice. Pe această cale va fi cunoscută mai bine gândirea fraţilor despărţiţi iar credinţa noastră le va fi prezentată într-un mod mai adecvat.

10 – (Formaţia ecumenică)
Teologia şi alte discipline, mai ales istoria, trebuie predate şi sub aspect ecumenic, aşa încât să răspundă cât mai bine adevărului faptelor.
Într-adevăr este foarte important ca viitorii păstori şi preoţi să posede o teologie formulată cu exactitate în acest mod, şi nu în termeni polemici, mai ales în privinţa relaţiilor dintre fraţii despărţiţi şi Biserica Catolică. Fiindcă de formaţia preoţilor depinde în cea mai mare măsură educarea şi formarea spirituală necesară a credincioşilor şi a călugărilor.
De asemenea, catolicii angrenaţi în operele misionare pe acelaşi teritoriu cu alţi creştini trebuie să cunoască, mai ales astăzi, problemele şi roadele care, în apostolatul lor, izvorăsc din ecumenism.

11 – (Modul de a exprima şi de a expune învăţătura de credinţă)
Modul şi metoda de a exprima credinţa catolică nu trebuie să constituie în nici un fel un obstacol în calea dialogului cu fraţii. Trebuie neapărat să fie exprimată clar învăţătura integrală. Nimic nu este mai străin ecumenismului decât falsul irenism datorită căruia puritatea învăţăturii catolice este ştirbită şi este întunecat sensul ei autentic şi precis.
În acelaşi timp, credinţa catolică trebuie explicată mai adânc şi mai corect în felul şi în limbajul care poate fi într-adevăr înţeles şi de fraţii despărţiţi.
Pe lângă aceasta, în dialogul ecumenic, teologii catolici, rămânând credincioşi învăţăturii Bisericii, trebuie să înainteze în cercetarea, împreună cu fraţii despărţiţi, a misterelor divine, cu dragoste de adevăr, cu iubire şi cu umilinţă. În compararea învăţăturilor să nu uite că există o ordine sau „ierarhie” a adevărurilor învăţăturii catolice, în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine. Astfel se va pregăti calea pe care cu toţii, prin acestă emulaţie frăţească, vor fi împinşi spre o cunoaştere mai profundă şi o manifestare mai limpede a nepătrunselor bogăţii ale lui Cristos.

12 – (Colaborarea cu fraţii despărţiţi)
În faţa tuturor popoarelor, toţi creştinii să-şi mărturisească credinţa în Dumnezeu Unul Întreit, în Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Mântuitorul şi Domnul nostru şi, printr-un efort comun, în respect reciproc, să dea mărturie pentru speranţa noastră care nu înşeală. Deoarece în vremurile noastre se stabileşte o colaborare largă pe plan social, toţi oamenii fără excepţie sunt chemaţi la această lucrare comună, dar cu atât mai mult aceia care cred în Dumnezeu şi mai ales toţi creştinii, ca unii care sunt împodobiţi cu numele lui Cristos. Colaborarea tuturor creştinilor exprimă în mod viu unirea existentă deja între ei şi pune mai deplin în lumină chipul lui Cristos care slujeşte. Această colaborare, instaurată deja în multe ţări, trebuie perfecţionată neîncetat – mai ales în acele regiuni în care evoluţia socială sau tehnică e în curs – fie determinând respectul cuvenit pentru demnitatea persoanei umane, fie lucrând pentru binele păcii, fie urmărind aplicarea socială a Evangheliei, fie în dezvoltarea, în spirit creştin, a ştiinţelor şi artelor, fie în folosirea unor remedii de orice fel împotriva neajunsurilor epocii noastre ca, de pildă, foametea şi calamităţile, analfabetismul şi mizeria, lipsa de locuinţă şi distribuirea inechitabilă a bunurilor. Prin această colaborare, toţi cei care cred în Cristos au posibilitatea de a învăţa uşor cum se pot cunoaşte mai bine şi preţui mai mult unii pe alţii şi cum se pregăteşte calea spre unitatea creştinilor.

Capitolul III: BISERICI ŞI COMUNITĂŢI BISERICEŞTI DESPĂRŢITE DE SCAUNUL APOSTOLIC ROMAN

13 – Ne îndreptăm privirea către cele două categorii principale de dezbinări care sfâşie haina fără cusătură a lui Cristos.
Cele dintâi s-au petrecut în Orient, fie prin contestarea formulelor dogmatice ale Conciliilor din Efes şi Calcedon, fie, mai târziu, prin ruperea comuniunii bisericeşti dintre Patriarhatele orientale şi Scaunul roman.
Celelalte au apărut după mai bine de patru secole în Occident, de pe urma evenimentelor numite de obicei Reformă. De atunci s-au despărţit de Scaunul roman mai multe comunităţi naţionale sau confesionale. Printre acelea în care subzistă parţial tradiţiile şi structurile catolice un loc special îl ocupă Comunitatea anglicană.
Totuşi aceste diverse comunităţi despărţite diferă mult între ele, nu numai datorită originii, locului şi timpului, ci mai ales prin natura şi gravitatea problemelor privitoare la credinţă şi la structura bisericească.
De aceea Conciliul, în dorinţa de a nu subestima condiţiile diferite ale diverselor grupări creştine şi de a nu trece sub tăcere legăturile ce subzistă între ele în ciuda despărţirii, hotărăşte să prezinte următoarele consideraţii pentru realizarea unei acţiuni ecumenice prudente.

I. PRIVIRE ASUPRA BISERICILOR ORIENTALE

14 – (Caracterul şi istoria Orientalilor)
Timp de multe secole, Bisericile din Orient şi din Occident şi-au urmat fiecare calea proprie, unite totuşi în comuniunea frăţească a credinţei şi a vieţii sacramentale, iar dacă apăreau între ele neînţelegeri în privinţa credinţei sau a disciplinei, Scaunul Roman le reglementa, întrunind consensul tuturor. Conciliul aminteşte cu plăcere tuturor, printre alte fapte de mare importanţă, că în Orient există Biserici particulare sau locale înfloritoare, printre care primul loc îl deţin Bisericile patriarhale şi dintre care multe se mândresc că au fost întemeiate chiar de către Apostoli. De aceea la Orientali a existat şi există preocuparea şi grija deosebită de a păstra, în comuniune de credinţă şi de iubire, acele relaţii frăţeşti care trebuie să domnească între Bisericile locale, ca între surori.
Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că Bisericile din Orient au de la origine un tezaur din care Biserica Occidentului a luat multe elemente în liturgie, în tradiţia spirituală şi în domeniul juridic. Nu trebuie subestimat faptul că dogmele fundamentale ale credinţei creştine, despre Treime şi despre Cuvântul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria, au fost definite în Concilii ecumenice ţinute în Orient. Pentru a păstra această credinţă, acele Biserici au suferit şi continuă să sufere multe.
Moştenirea transmisă de Apostoli a fost primită în diferite forme şi moduri şi, încă de la începuturile Bisericii, a fost dezvoltată diferit, şi datorită mentalităţilor şi condiţiilor de viaţă diferite. Toate acestea, pe lângă motivele externe, la care s-a adăugat lipsa de înţelegere reciprocă şi de caritate, au oferit prilejuri de despărţire.
De aceea, Sfântul Conciliu îndeamnă pe toţi, dar mai ales pe aceia care îşi propun să lucreze pentru restabilirea doritei comuniuni depline între Bisericile orientale şi Biserica catolică, să aibă în vedere cu grijă această condiţie specială a naşterii şi creşterii Bisericilor din Orient şi natura relaţiilor care existau între ele şi Scaunul Roman înainte de despărţire, şi să-şi formeze o apreciere corectă asupra acestor lucruri. Respectarea acestei recomandări va contribui foarte mult la reuşita dialogului pe care şi-l propun.

15 – (Tradiţia liturgică şi spirituală a Orientalilor)
Se ştie cu ce dragoste celebrează creştinii orientali oficiile liturgice, mai ales Euharistia, izvor de viaţă pentru Biserică şi chezăşia gloriei viitoare, prin care credincioşii, uniţi cu Episcopul, ajung la Dumnezeu Tatăl prin Fiul, Cuvântul care s-a întrupat, a pătimit şi a fost preamărit în revărsarea Duhului Sfânt, şi intră în comuniune cu Preasfânta Treime, devenind „părtaşi firii dumnezeieşti”(2 Pt 1, 4). Astfel, prin celebrarea Euharistiei Domnului în fiecare dintre aceste Biserici se zideşte şi creşte Biserica lui Dumnezeu, iar prin celebrarea aceluiaşi mister se manifestă comuniunea dintre ele.
În acest cult liturgic, Orientalii preamăresc în imnuri minunate pe Maria, pururea Fecioara, pe care Conciliul ecumenic din Efes a proclamat-o în mod solemn Presfântă Născătoare de Dumnezeu, în vederea recunoaşterii lui Cristos ca adevărat şi propriu-zis Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului, după Scripturi; de asemenea ei cinstesc pe mulţi sfinţi, printre care pe Părinţii Bisericii universale.
Întrucât aceste Biserici, deşi despărţite, au sacramente adevărate şi, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoţia şi Euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi, o anumită comunicare în cele sfinte este nu numai posibilă, ci chiar de dorit, atunci când există împrejurări favorabile, şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti.
Şi în Orient se găsesc comori ale tradiţiilor spirituale exprimate în mod deosebit de monahism. Într-adevăr, acolo, încă din timpurile glorioase ale Sfinţilor Părinţi, a înflorit spiritualitatea monastică, ce s-a răspândit apoi în Occident, devenind un izvor al organizării călugăreşti a latinilor şi, mai târziu, al reînnoirii acesteia, în repetate rânduri. Prin urmare, se recomandă călduros catolicilor să se apropie mai des de aceste bogăţii spirituale ale Părinţilor orientali, care îl înalţă pe omul întreg la contemplarea misterelor divine.
Toată lumea trebuie să ştie că este foarte important să cunoască, să venereze, să păstreze şi să dezvolte atât de bogatul patrimoniu liturgic şi spiritual al Orientalilor, pentru a menţine fidel plinătatea Tradiţiei creştine şi pentru a realiza împăcarea dintre creştinii orientali şi occidentali.

16 – (Disciplina proprie a Orientalilor)
Încă din primele timpuri bisericile Orientului urmau fiecare o disciplină proprie, aprobată de Sfinţii Părinţi şi de Concilii chiar ecumenice. Şi deoarece o anumită diversitate a uzanţelor şi obiceiurilor, după cum s-a amintit mai sus, nu se opune în nici un fel unităţii Bisericii, ba chiar îi sporeşte frumuseţea şi contribuie mult la împlinirea misiunii ei, Conciliul, pentru a înlătura orice îndoială, declară că Bisericile din Orient, conştiente de unitatea necesară a întregii Biserici, au facultatea de a se conduce fiecare după disciplina proprie, ca fiind mai adecvată firii credincioşilor şi mai aptă să favorizeze binele sufletelor. Observarea desăvârşită a acestui principiu tradiţional (care la drept vorbind nu s-a respectat întotdeauna) face parte dintre condiţiile prealabile absolut necesare pentru restabilirea unităţii.

17 – (Particularităţile Orientalilor în formularea doctrinei)
Cele spuse mai sus despre legitima diversitate trebuie declarate şi despre formularea teologică diversă a doctrinei. Într-adevăr, în cercetarea adevărului revelat au fost folosite, în Orient şi în Occident, metode şi căi diferite pentru a cunoaşte şi exprima cele divine. Nu e de mirare, aşadar, că unele aspecte ale misterului revelat sunt uneori mai bine sesizate şi puse într-o lumină mai bună de unul decât celălalt, aşa încât se poate spune în astfel de cazuri că formulările teologice diferite nu arareori sunt complementare mai degrabă decât opuse. În ceea ce priveşte tradiţiile teologice autentice ale orientalilor, trebuie să recunoaştem că ele sunt minunat înrădăcinate în Sfintele Scripturi, sunt cultivate şi exprimate în viaţa liturgică, sunt hrănite de tradiţia vie apostolică şi de scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale autorilor spirituali din Orient şi tind spre o orânduire corectă a vieţii şi chiar la contemplarea deplină a adevărului creştin.
Mulţumind lui Dumnezeu că mulţi orientali, fii ai Bisericii catolice, care păstrează acest patrimoniu şi doresc să-l trăiască într-o mare puritate şi plinătate, trăiesc deja în deplină comuniune cu fraţii care cultivă tradiţia occidentală, Sfântul Conciliu declară că tot acest patrimoniu spiritual şi liturgic, disciplinar şi teologic, în diferitele lui tradiţii, aparţine deplinei catolicităţi şi apostolicităţi a Bisericii.

18 – (Concluzie)
După ce a examinat cu atenţie toate acestea, Conciliul reînnoieşte cele declarate de Conciliile anterioare precum şi de Pontifii Romani şi anume că, pentru a reface sau a păstra comuniunea şi unitatea, trebuie „să nu se impună nici o altă povară decât cele necesare” (Fapte 15, 28). El doreşte mult ca de acum înainte toate eforturile în diferitele instituţii şi forme ale vieţii Bisericii, să tindă la realizarea treptată a unităţii, mai ales prin rugăciune şi prin dialogul frăţesc referitor la doctrină şi la necesităţile mai urgente ale îndatoririi pastorale din timpurile noastre. Conciliul recomandă, de asemenea, păstorilor şi credincioşilor Bisericii catolice relaţiile cu aceia care nu-şi mai duc viaţa în Orient, ci departe de patrie, pentru a dezvolta colaborarea frăţească cu ei în spiritul carităţii şi eliminând orice duh de rivalitate şi neînţelegere. Dacă această operă va fi promovată din tot sufletul, Sfântul Conciliu speră că, surpându-se peretele ce desparte Biserica Occidentală de cea Orientală, se va ajunge până la urmă la un singur lăcaş întărit pe Piatra Unghiulară, Cristos Isus, care va face din cele două una.

II. BISERICI ŞI COMUNITĂŢI BISERICEŞTI DESPĂRŢITE DE SCAUNUL APOSTOLIC ÎN OCCIDENT

19 – (Condiţia acestor comunităţi)
Bisericile şi comunităţile bisericeşti care s-au separat de Scaunul Apostolic Roman, fie în perioada marii crize începute în Occident încă de la sfârşitul Evului Mediu, fie mai târziu, rămân unite cu Biserica catolică printr-o afinitate şi legătură deosebită ce se datorează vieţii îndelungate duse de poporul creştin în secolele anterioare, în comuniune bisericească.
Deoarece aceste Biserici şi Comunităţi bisericeşti se deosebesc mult nu numai de noi, ci şi între ele, datorită diversităţii de origine, de învăţătură şi de viaţă spirituală, este foarte greu să fie descrise cu precizie, lucru pe care nici nu îl intenţionăm aici.
Deşi mişcarea ecumenică şi dorinţa de pace cu Biserica catolică nu s-au impus încă pretutindeni, avem totuşi speranţa că simţul ecumenic şi aprecierea reciprocă se vor dezvolta, treptat, în toţi.
Trebuie, totuşi, să recunoaştem că între aceste Biserici şi Comunităţi, pe de o parte, şi Biserica catolică, pe de altă parte, există diferenţe importante, nu numai de natură istorică, sociologică, psihologică şi culturală, ci în primul rând de interpretare a adevărului revelat. Pentru ca dialogul ecumenic să poată fi stabilit în ciuda acestor diferenţe, în cele ce urmează vrem să subliniem anumite puncte care pot şi trebuie să constituie o bază şi un imbold pentru acest dialog.

20 – (Credinţa în Cristos)
Ne referim în primul rând la acei creştini care Îl mărturisesc deschis pe Isus Cristos ca Dumnezeu şi Domn unic Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, spre slava unicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ştim, desigur, că nu sunt mici diferenţele faţă de învăţătura Bisericii catolice chiar şi despre Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat şi despre Opera Răscumpărării şi, de aici, despre misterul şi misiunea Bisericii şi despre rolul Mariei în opera mântuirii. Ne bucurăm totuşi văzând că fraţii despărţiţi se apropie de Cristos ca de izvorul şi centrul comuniunii ecleziale. Cuprinşi de dorinţa de a se uni cu Cristos, ei sunt determinaţi din ce în ce mai mult să caute unitatea şi să dea pretutindeni mărturie pentru credinţa lor înaintea neamurilor.

21 – (Studiul Sfintei Scripturi)
Iubirea şi veneraţia faţă de Sfânta Scriptură, pentru care au aproape un cult, îi duc pe fraţii noştri la studierea statornică şi sârguincioasă a Textului sacru: căci Evanghelia „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecărui om care crede, a iudeului mai întâi şi apoi a grecului” (Rom 1, 16).
Invocându-l pe Duhul Sfânt, ei Îl caută în Sfânta Scriptură pe Dumnezeu ca pe Acela care le vorbeşte în Cristos prevestit de profeţi, Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat pentru noi. În ea contemplă viaţa lui Cristos precum şi ceea ce Divinul Învăţător a învăţat şi a făptuit spre mântuirea oamenilor, îndeosebi misterele morţii şi învierii Lui.
Dar atunci când creştinii despărţiţi de noi afirmă autoritatea divină a Cărţilor Sfinte, ei gândesc diferit faţă de noi – şi unii faţă de alţii – despre relaţia dintre Scriptură şi Biserică unde, conform credinţei catolice, magisteriul autentic deţine un loc deosebit în explicarea şi predicarea cuvântului scris al lui Dumnezeu.
Cu toate aceastea, Sfânta Scriptură constituie, în cadrul dialogului, un instrument de mare valoare în mâna puternică a lui Dumnezeu, pentru a se ajunge la acea unitate pe care Mântuitorul o oferă tuturor oamenilor.

22 – (Viaţa sacramentală)
Prin sacramentul Botezului, atunci când este conferit în mod valid, după orânduirea Domnului, şi este primit cu dispoziţia sufletească cerută, omul este realmente incorporat lui Cristos răstignit şi glorificat şi este regenerat spre a participa la viaţa divină, după cuvântul Apostolului: „Înmormântaţi fiind împreună cu El prin Botez, împreună cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu care l-a sculat pe El din morţi” (Col 2, 12).
Aşadar Botezul constituie legătura sacramentală a unităţii existente între toţi aceia care au fost regeneraţi prin el. Totuşi Botezul este, în sine, numai un început şi un punct de plecare, deoarece este îndreptat în întregime spre dobândirea plinătăţii vieţii în Cristos. Deci Botezul este conferit în vederea profesiunii integrale de credinţă, în vederea incorporării integrale în economia mântuirii, după cum a voit-o Cristos însuşi şi, în sfârşit, în vederea inserării integrale în comuniunea euharistică.
Comunităţile bisericeşti despărţite de noi, deşi sunt lipsite de unitatea deplină cu noi, izvorâtă din Botez, şi deşi, după credinţa noastră, mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei, nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a Misterului euharistic, totuşi, amintind la Cina Sfântă moartea şi învierea Domnului, ele mărturisesc că arată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea Lui în slavă. De aceea învăţătura despre Cina Domnului, celelalte sacramente, cultul şi slujirile în Biserică, trebuie să constituie obiectul dialogului.

23 – (Viaţa în Cristos)
Trăirea creştină a acestor fraţi este hrănită de credinţa în Cristos şi este sporită de harul Botezului şi de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Ea se manifestă în rugăciunea individuală, în meditarea Scripturii, în viaţa de familie creştină, în cultul adus de comunitatea adunată spre lauda lui Dumnezeu. De altfel, cultul lor cuprinde adesea elemente importante din vechea liturgie comună.
Credinţa în Cristos produce roade de preamărire şi de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. La aceasta se adaugă un viu simţ al dreptăţii şi caritatea sinceră faţă de aproapele. Această credinţă activă a determinat chiar crearea multor instituţii pentru uşurarea mizeriei spirituale şi trupeşti, pentru educarea tineretului, pentru umanizarea condiţiilor sociale de viaţă, pentru stabilirea păcii universale.
Chiar dacă mulţi dintre creştini nu înţeleg întotdeauna, în domeniul moral, Evanghelia la fel cu catolicii şi nici nu admit aceleaşi soluţii pentru problemele cele mai dificile ale societăţii de azi, totuşi ei vor, ca şi noi, să adere la cuvântul lui Cristos ca la izvorul virtuţii creştine şi să asculte de porunca apostolică: „Orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, toate să le faceţi în numele Domnului Isus Cristos, mulţumind prin El lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3, 17). De aici poate începe dialogul ecumenic despre aplicarea morală a Evangheliei.

CONCLUZIE

24 – Astfel, după ce am expus pe scurt condiţiile în care trebuie exercitată acţiunea ecumenică şi principiile după care trebuie să se conducă, ne îndreptăm cu încredere privirea spre viitor. Conciliul îi îndeamnă pe credincioşi să evite orice uşurătate sau zel imprudent, care ar putea dăuna progresului unităţii. Într-adevăr, acţiunea lor ecumenică nu poate fi decât deplin şi sincer catolică, adică fidelă adevărului pe care l-am primit de la Apostoli şi de la Părinţi şi conformă credinţei pe care Biserica catolică a mărturisit-o întotdeauna, şi în acelaşi timp această acţiune trebuie să tindă spre plinătatea în care Domnul vrea ca Trupul Său să crească de-a lungul veacurilor.
Conciliul doreşte stăruitor ca iniţiativele fiilor Bisericii catolice să meargă mână în mână cu iniţiativele fraţilor despărţiţi, fără a se pune vreun obstacol în calea Providenţei şi cu deschidere totală faţă de inspiraţiile viitoare ale Duhului Sfânt. Pe lângă aceasta, Conciliul declară că este conştient de faptul că năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos, una şi unică, depăşeşte puterile şi capacitatea omului. De aceea el îşi pune întreaga speranţă în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică, în iubirea Tatălui faţă de noi, în puterea Duhului Sfânt. „Iar speranţa nu înşeală pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt ce ne-a fost dat” (Rom 5, 5).

Toate cele stabilite în acest Decret şi fiecare în parte au plăcut Părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii Părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 21 noiembrie 1964
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile Părinţilor)

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti

Posted in Conciliul Vatican II, ecumenism, Magisteriu | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Divide et impera

Posted by Paxlaur pe 30/01/2011

Divide et impera
sau
Cine se bucură cel mai mult de lipsa de roade a ecumenismului

 

(Duminică, 23 ianuarie 2011 – Duminica a III-a din Timpul de Peste An,
Predică în Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină – Iaşi, ora 11:00
in cadrul Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor)

„Vă îndemn în numele Domnului nostru Isus Cristos,
să fiţi toţi uniţi,
să nu fie dezbinări între voi,
să fiţi toţi o inimă şi un gând” (1Cor 1,10)

În urmă cu câteva săptămâni cineva se plângea într-o publicaţie că în preajma Crăciunului i-a fost luat un interviu de sezon. Totul a decurs bine până când a ajuns la una dintre întrebări, care suna aşa: „Când aţi aflat că nu există Moş Crăciun?”. „Am explodat de indignare. I-am cerut jurnalistei pe tonul cel mai ferm să înceteze să mai mintă oamenii, să oprească această campanie de dezinformare, să nu-i mai ducă în eroare pe cetăţeni. Moş Crăciun există. L-am văzut toţi, de-atâtea ori. Noi toţi ne-am bucurat de roadele alergăturii lui”. (Cf. Dilema Veche, nr. 359, pag. 5)

Existenţa lui Moş Crăciun este o bucurie a copiilor pe care cei mari nu au dreptul să le-o fure. E rândul lor, al celor ce sunt mici acum, să se bucure aşa cum ne-am bucurat şi noi.

Dar sezonul lui Moş Crăciun a trecut. Acum e alt „sezon”: al ecumenismului. Dacă un reporter ar veni şi ar dori să ia un interviu de sezon, ar putea întreba: „Când aţi aflat că ecumenismul nu există?”. Trecem, păstrând proporţiile, de la existenţa lui Moş Crăciun, la practica ecumenică. Care ar fi răspunsul nostru?! „Ce e acela ecumenism?” sau „Nici nu am ştiut că există ecumenism!” sau „Aaa, ecumenismul a încetat acum 3-4 ani”; sau explodăm şi noi de indignare şi am cere să nu mai fim minţiţi şi dezinformaţi, pentru că ecumenismul există şi noi luptăm pentru menţinerea lui?! Am striga că sunt şi astăzi oameni care luptă şi fac sacrificii ca „toţi să fie una”? Am vocifera şi noi ca ecumenismul să fie lăsat să existe pentru ca şi cei „mici” să poată vedea „ce bine e când fraţii în Domnul se unesc şi-n dragoste şi pace pe lume vieţuiesc”, aşa cum deseori cântăm?

Da, existenţa ecumenismului este o bucurie a copiilor lui Dumnezeu pe care cei „mari” nu au dreptul să le-o fure. E rândul lor, al celor ce sunt mici acum, să se bucure de unitate aşa cum ani de-a rândul s-au bucurat alţii.

Ştim cu toţii ce bine s-au clădit imperiile folosindu-se de dictonul: Divide et impera! – dezbină şi cucereşte, împarte şi domneşte! Aşa au făcut marile puteri: au inventat motive de discordie şi au reuşit să-şi supună şi să controleze mai uşor inamicii. Ei bine, astăzi, un alt imperiu – mai nociv decât orice altă forţă! – se construieşte pe acelaşi principiu, divide et impera. Este imperiul răului, al Diavolului! Cine are cel mai mult de câştigat de pe urma acestei dezbinări în care ne încăpăţânăm să trăim, dacă nu potrivnicul lui Cristos, Satana?! Cel rău, prin slujitorii săi, se luptă necontenit ca turma lui Cristos să nu fie una în credinţă. Şi este foarte motivat în această luptă. Nu renunţă la ea pentru că noi, creştinii, cei care am putea fi o forţă morală, o putere în slujba adevărului şi a valorilor, suntem dezbinaţi şi în felul acesta mai uşor de supus şi corupt. Dezbinaţi fiind, nu dăm o mărturie convingătoare despre Cristos şi despre Evanghelie. Putem să ne imaginăm cu uşurinţă că dacă toţi creştinii ar fi una în gândire, în limbaj, în comportament, am trăi într-o altfel de lume, într-o altfel de ţară. Şi el, principele întunericului, are atât de multe de câştigat de pe urma dezbinării noastre. Ce trist este că uneori, prin viaţa noastră, poate fără să ne dăm seama, facem servicii Diavolului şi-l ajutăm la realizarea planurilor sale malefice de a dezbina şi astfel de a cuceri. Trăim, din vina noastră, într-o lume dezbinată!

Vina noastră? Nu se poate!” A cui este vina?! Să nu privim în stânga sau în dreapta – spre Mitropolie sau spre Biserica Trei ierarhi –, să nu căutăm spre cartierul Podul de piatră unde este casa regat a Martorilor lui Iehova, şi nici spre strada Sărărie unde sunt casele altor confesiuni. Ci să privim la noi! Vina noastră să o descoperim în primul rând. Să ne analizăm şi să vedem ce relaţie este între noi şi această dorinţă a lui Dumnezeu „ca toţi să fie una”? Este vreo legătură?!

Este vina noastră, pentru că, de exemplu, îngăduim să existe o asemenea realitate crudă şi tristă: aici în Iaşi, într-un bloc cu 30-40 de apartamente, există 3 apartamente locuite de catolici, iar în unul din cele trei se luptă pentru supravieţuire – aceasta este expresia care redă cu exactitate situaţia! – o bătrână de 80-90 de ani, plângând că nu are pe nimeni care să-i deschidă uşa şi să-i cumpere o bucăţică de pâine, ea neputându-se deplasa. Sfâşiată de dureri, plângea spunând că suferă de foame. Repet, în jurul ei, erau două apartamente locuite de catolici! Plus alte 20-30 locuite de diferiţi creştini! Dar nici unul nu era disponibil să o ajute. Este posibil?! Vrem unitatea creştinilor, dar noi nu suntem uniţi la niciun nivel: nu suntem uniţi nici în ceea ce priveşte dragostea faţă de aproapele, sau morala, sau bunul simţ, sau respectul faţă de viaţa celuilalt. Nimic. Zero!

Sau iată, astăzi suntem în a şasea zi de ecumenism din octava acestui an: ce am făcut până acum? Cum se concretizează în noi lupta pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu şi pentru refacerea unităţii? Am spus noi în aceste zile măcar o rugăciune în plus pentru ecumenism? Am încercat să facem o mică modificare în programul nostru astfel încât măcar într-o seară să ajungem şi noi la ceremoniile făcute în aceste zile mondiale de rugăciune pentru unitatea creştinilor?

Din cauza programului aglomerat pentru sfinţirea caselor, am reuşit doar într-o singură seară să ajung la aceste ceremonii şi am fost dezamăgit. Atât de puţină lume care participa.( Aceasta în Iaşi, pentru că am putut urmări pe internet ceremonii pline de frumos şi de speranţă, atât din ţară, cât şi din străinătate). Prea puţină lume pentru ceea ce înseamnă Iaşul la nivel de credinţă şi creştinism.

Iubiţi creştini, să fie clar pentru noi şi pentru toată lumea: indiferent de situaţie, dincolo de orice piedici, avem obligaţia să ne amintim: Biserica s-a angajat irevocabil pe acest drum al ecumenismului! Biserica Catolică s-a angajat pentru totdeauna să lupte pentru „ca toţi să fie una precum tu Tată eşti în mine şi eu în tine, pentru ca şi ei să fie una în noi, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis (In 17,21). Angajamentul irevocabil pentru ecumenism este afirmaţia păstorilor supremi şi totodată unul dintre scopurile esenţiale ale Conciliului al II-lea din Vatican. Această fermitate are la bază convingerea că dorinţa de unitate nu este voinţa Bisericii, ci a lui Dumnezeu.

Este bine ca în aceste zile să citim unul dintre documentele Conciliului şi anume decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio – refacerea unităţii. Are doar 15 pagini şi ar ocupa doar o oră din viaţa noastră. Parcurgerea acestuia ar înlesni înţelegerea semnificaţiei ecumenismului şi totodată a obligaţiile noastre. Aş vrea să schiţez doar câteva din aceste îndatoriri pe care părinţii conciliari le propun pentru noi:

– toţi creştinii să ia parte în mod activ la ecumenism;
– fiecare să elimine cuvintele, judecăţile şi actele care nu se potrivesc demnităţii şi numelui de creştin;
– să existe un dialogul fratern în care fiecare să-şi expună învăţătura;
– fiecare să-şi examineze fidelitatea faţă de voinţa lui Cristos; etc.

Iată ce spune documentul special pentru creştinii catolici: „Credincioşii catolici trebuie să fie plini de grijă faţă de fraţii despărţiţi, rugându-se pentru ei, vorbind cu ei, făcând spre ei primii paşi… Să se cântărească cu sinceritate şi atenţie ceea ce trebuie făcut în însăşi Familia Catolică pentru ca viaţa ei să dea o mărturie mai fidelă şi mai clară…”. Apoi documentul continuă cu un adevăr dureros: „deşi Biserica Catolică e înzestrată cu tot adevărul revelat de Dumnezeu şi cu toate mijloacele harului, membrii ei nu le trăiesc cu toată râvna cuvenită”. De aceea, pentru starea gravă şi rea a lucrurilor, pe noi trebuie să ne considerăm primii vinovaţi, întâi trebuie să arătăm spre noi cu degetul şi apoi spre ceilalţi.

Acelaşi document ne invită să ţinem cont de valorile care se află în celelalte confesiuni şi să învăţăm dragostea cu care orientalii celebrează oficiile liturgice, mai ales euharistia; să redefinim valoarea monahismului; să conştientizăm cât de necesar este studiul sfintei Scripturi, după modelul comunităţilor reformate (bineînţeles, nu este suficient să cunoşti Sfânta Scriptură, dar sunt mulţi dintre noi, laici sau preoţi, care nu cunosc nici măcar un sfert din cât cunoaşte un frate din altă confesiune! Cred că nu există o casă a unei familii reformate sau protestante în care să se aşeze praful pe Sfânta Scriptură. Nu există. O citesc zilnic! O ştiu atât de bine, încât oricând îţi pot da un verset despre orice! Pentru aceasta, cinste lor şi e bine şi necesar să învăţăm şi noi să reaprindem zelul pentru cuvântul lui Dumnezeu).

Am auzit cu toţii, în cea de-a doua lectură, mesajul sfântului Paul: „Cristos nici nu m-a trimis să botez, ci să vestesc Evanghelia, şi aceasta nu prin cuvântări înalte, ceea ce ar face fără sens crucea lui Cristos” (1Cor 1,17). Unitatea nu se atinge prin înţelepciunea vorbirii, prin cuvinte meşteşugite; ea este şi rămâne darul Duhului Sfânt. Iar menirea noastră este să avem privirea aţintită asupra semnului mântuirii, asupra crucii, dovada supremă a dragostei lui Dumnezeu. Crucea şi pătimirile Domnului sunt parte integrantă a istoriei pentru că Dumnezeu a vrut ca rodul lor să fie o Biserică, una singură. Cristos răstignit continuă să sufere pentru noi din cauza dezbinărilor noastre! Iubiţi fraţi, să nu zădărnicim crucea lui Cristos! Mare atenţie la acest pericol!

Vremurile sunt întunecate, poate uneori descurajante, dar ni s-a amintit astăzi că există o speranţă: „Poporul care umbla în întuneric, a văzut o lumină mare” (Is 9,1), cum am aclamat în prima lectură. Vom vedea şi noi acea lumină! Domnul însuşi ne este această lumină şi izbăvire de dezbinare, mântuitorul care aduce unitatea, cum am cântat în psalmul responsorial: „Domnul este lumina şi mântuirea mea!”(Ps 26,1)

Când Cristos trece astăzi sau în aceste zile de rugăciune pentru unitatea creştinilor prin viaţa noastră şi ne spune, ca în Evanghelia acestei duminici, „veniţi după mine” (Mt 4,19), mergeţi şi luptaţi pentru ca toţi să fie una, să nu stăm pe gânduri. Să ne înălţăm inimile şi să păşim plini de curaj spre unitate. Atunci vom depăşi orice criză economică, morală, religioasă etc. Atunci unitatea va învinge, iar planurile diabolice divide et impera vor eşua!

Ut unum sint! Amin.

Aici găsiţi lecturile propuse pentru această duminică.

 

Posted in ecumenism, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments »

Să ne pregătim pentru duminică, Ziua Domnului (2)

Posted by Paxlaur pe 28/01/2011

Vă invit să ne pregătim pentru întâlnirea cu Domnul din duminica următoare şi să medităm împreună mesajul său.

Cuvântul Domnului să pătrundă inimile noastre!

DUMINICA A IV-A DIN TIMPUL DE PESTE AN (A)
30 ianuarie 2011

 

LECTURA I

Nu voi lăsa în mijlocul tău decât un popor smerit şi mic.

Citire din cartea profetului Sofonia 2,3; 3,12-13

Căutaţi pe Domnul,

voi toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile lui!

Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia!

Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.

3,12 Israele, nu voi lăsa în mijlocul tău decât un popor mic şi sărac,

care va nădăjdui în numele Domnului.

13 Cei care vor mai rămâne din neamul lui Israel

nu vor mai săvârşi nelegiuire,

vor renunţa la minciună

şi nu se va mai afla viclenie pe buzele lor.

Ei vor putea să mănânce şi să se odihnească

fără să se teamă de cineva.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 145,7.8-9a.9bc-10 (R.: Mt 5,3)

R.: Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor.

sau

Aleluia.

7 Domnul este în veci credincios cuvântului său,
el face dreptate celor asupriţi.
Domnul dă pâine celor flămânzi
şi eliberează pe cei închişi. R.

8 Domnul luminează pe cei orbi,
Domnul ridică pe cei împovăraţi.
Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi,
9a Domnul are grijă de cel străin. R.

9bc Domnul sprijină pe văduvă şi orfan,
dar nimiceşte calea celor răi.
10 Domnul Dumnezeul tău, Sioane,
stăpâneşte în veci, din neam în neam. R.

LECTURA A II-A

Dumnezeu a ales pe cei slabi în ochii lumii.

Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 1,26-31

Fraţilor,

voi cei chemaţi de Dumnezeu, uitaţi-vă la voi înşivă:

printre voi nu sunt mulţi înţelepţi, în felul în care judecă lumea,

nici mulţi puternici, nici mulţi de neam mare.

27 Dar Dumnezeu le-a ales pe cele nebune în ochii lumii,

pentru a-i da de ruşine pe cei înţelepţi.

Le-a ales pe cele slabe în ochii lumii,

pentru a da de ruşine pe cei puternici.

28 Dumnezeu a ales ce era de mică valoare şi dispreţuit de lume,

ceea ce nu era nimic, ca să nimicească ceea ce era,

29 pentru ca nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu.

30 Într-adevăr, numai datorită lui, voi aparţineţi lui Cristos Isus,

care a fost trimis de Dumnezeu

pentru a fi înţelepciunea, dreptatea, sfinţirea şi mântuirea noastră.

31 De aceea, după cum este scris:

„Cine vrea să se laude, în Domnul să se laude!”.

Cuvântul Domnului

ALELUIA Mt 5,12a

(Aleluia) Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, căci mare va fi în ceruri răsplata voastră. (Aleluia)

EVANGHELIA

Fericiţi sunt cei săraci cu duhul.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 5,1-12a

În timpul acela,

Isus, văzând mulţimile s-a urcat pe munte

şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el ucenicii lui.

2 Atunci, luând cuvântul, a început să-i înveţe:

3 „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor.

4 Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.

5 Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.

6 Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, căci ei se vor sătura.

7 Fericiţi cei milostivi, căci ei vor afla milă.

8 Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu.

9 Fericiţi făcătorii de pace, căci ei se vor chema fiii lui Dumnezeu.

10 Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate,

căci a lor este împărăţia cerurilor.

11 Fericiţi veţi fi când vă vor batjocori, vă vor prigoni

şi, minţind, vor spune tot ce-i rău împotriva voastră din pricina mea.

12a Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă

căci mare va fi în ceruri răsplata voastră”.

Cuvântul Domnului

 

Posted in Cartea profetului Sofonia, Cartea Psalmilor, Evanghelia după sfântul Matei, Prima Scrisoare a sfântului Paul către Corinteni, Scriptura | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: