Prea târziu te-am iubit…

Tot îmi răsună de ieri strigătul sfântului Augustin: „Dacă atâţia şi atâtea au putut, eu de ce nu aş putea?”. El se întreba cu privire la convertirea sa, la trăirea unei vieţi după chemarea Domnului. Şi chiar aşa: dacă alţii au reuşit, dacă el a reuşit, noi de ce nu? Şi apoi, cât ne mai rabdă Dumnezeu în acestă stare de nehotărâre?!

Mi-a plăcut textul de ieri de la breviar despre cum Domnul se îndură de noi, iar şi iar…fără încetare!El „va condamna faptele noastre, dar va salva ceea ce el însuşi a creat„.

Fericiţi suntem dacă ceea ce ascultăm sau cântăm pu­nem şi în practică. Ascultarea noastră reprezintă sămânţa, iar în faptă avem rodul seminţei. Spunând acestea, aş vrea să vă îndemn să nu mergeţi la biserică şi apoi să rămâneţi fără rod, adică să ascultaţi atâtea adevăruri frumoase, fără ca apoi să treceţi la acţiune. Totuşi, să nu uităm ceea ce spune Apostolul: Prin harul lui sun­tem mântuiţi; nu prin fapte, ca nimeni să nu se laude; aşadar, prin harul lui am fost mântuiţi (Ef 2,8-9.5). În realitate, în viaţa noastră nu era înainte nimic bun, ca Dumnezeu să poată aprecia şi iubi, ca şi cum ar fi tre­buit să-şi spună sieşi: Haideţi, să-i ajutăm pe aceşti oameni, pentru că viaţa lor este bună. Nu putea să-i placă viaţa noastră, cu modul nostru de a acţiona, însă nu putea să nu-i placă ceea ce el însuşi făcuse în noi. Pentru aceasta el va condamna faptele noastre, dar va salva ceea ce el însuşi a creat.
    Aşadar, cu adevărat noi nu eram buni. În ciuda acestui fapt, Dumnezeu a avut milă de noi şi l-a trimis pe Fiul său ca să moară nu pentru cei buni, ci pentru cei răi, nu pentru cei drepţi, ci pentru păcătoşi. Chiar aşa: Cristos a murit pentru cei păcătoşi (Rom 5,6). Şi ce anume adaugă? Cu greu moare cineva pentru un om drept, poate că pentru un om bun ar îndrăzni cineva să moară (Rom 5,7). Se poate întâmpla ca cineva să aibă tăria de a muri pentru un om drept. Dar pentru cel nedrept, păcătos, rău, cine ar accepta să moară, dacă nu numai Cristos, care este atât de drept încât poate să-i îndrep­tăţească şi pe cei nedrepţi?
    Cum vedeţi, fraţilor, nu aveam fapte bune, ci toate erau rele. Totuşi, deşi aşa erau faptele oamenilor, milos­tivirea divină nu i-a părăsit. Dimpotrivă, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său să ne răscumpere nu cu aur, nici cu argint, ci cu preţul sângelui său, pe care el, Mielul nepătat dus la sacrificare, l-a vărsat pentru oile pătate, chiar dacă erau numai pătate, şi nu total pierdute. Acesta este harul pe care l-am primit. De aceea, să trăim în mod vrednic de el, pentru a nu aduce injurie unui dar atât de mare. Ne-a venit în întâmpinare un medic aşa de bun, ca să ne elibereze de toate păcatele noastre. Dacă vrem să cădem din nou în boală, nu numai că ne vom dăuna nouă înşine, dar ne vom arăta nerecunoscători faţă de medicul nostru.
    De aceea, să urmăm căile pe care ni le-a arătat, în special calea umilinţei, pe care a mers el însuşi. El ne-a trasat calea umilinţei prin învăţătura sa şi a străbătut-o până la capăt, suferind pentru noi. Pentru ca acela care era nemuritor să poată muri pentru noi, Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi (In 1,14). Cel Nemuritor a asumat condiţia de muritor pentru a putea muri pentru noi şi a distruge moartea noastră prin moartea sa.
    Aceasta a făcut-o Domnul, în aceasta ne-a precedat. El, care este mare, s-a umilit; umilit fiind, a fost ucis; ucis fiind, a înviat şi a fost înălţat, pentru a nu ne lăsa în iad pe noi, cei morţi, ci pentru a-i înălţa în sine, prin învierea din morţi, pe cei pe care pe acest pământ i-a înălţat numai în credinţă şi în mărturia celor drepţi. Aşadar, ne-a cerut să urmăm calea umilinţei: dacă vom face aceasta, vom da slavă Domnului şi vom putea cânta pe bună dreptate: Îţi mulţumim, Dumnezeule, îţi mulţumim şi invocăm numele tău (Ps 74[75],2).

Din Predicile sfântului Augustin, episcop
(Pred. 23A, 1-4: CCL 41, 321-323)