Prea târziu te-am iubit…

Predica din capela
Institutului Teologic Romano-Catolic
„Sf. Iosif”, din Iaşi,
în duminica a XXX-a din timpul de peste an,
23 octombrie 2011, ora 10:00,
a LXXXV-a Zi Mondială a Misiunilor

În căutarea identităţii pentru slujirea aproapelui şi răspândirea credinţei

Domnul trăieşte! Binecuvântat să fie stânca mea! 
Preamărit să fie Dumnezeu, mântuitorul meu! 

Aceste cuvinte pe care le-am meditat şi cântat la psalmul responsorial vin în contradicţie cu o imagine pe care am văzut-o cu ceva timp în urmă într-un ziar. Era o fotografie cu un zid pe care scria: „Dumnezeu a murit. Oricum ne trădase!” Într-o ţară care defilează ca fiind creştină, Dumnezeul cel viu şi mult milostiv este declarat mort şi acuzat post mortem de trădare?! De fapt această imagine, este un ecou târziu a ceea ce pune Scriptura în gura nebunului, după cum citim în Cartea psalmilor: „A spus nebunul în inima sa: nu este Dumnezeu” (Ps 14,1).  Sau un ecou al filozofiei ateismului pozitiv care prin operele filozofului german Nietzsche spunea: „Dumnezeu a murit!”. Şi imediat se lansase formula: „Dumnezeu a murit. Semnează, cu autoritate, Nietzsche”. Dar nu la mult timp, în vara anului 1900, a apărut alături de acest slogan unul adevărat: „Nietzsche a murit, semnează Dumnezeu”. Nietzsche a murit, iar Dumnezeu trăieşte, trăieşte în veci. Şi, spre deosebire de noi, nu trădează niciodată! Şi de aceea noi am cântat împreună cu psalmistul:

Domnul trăieşte! Binecuvântat să fie stânca mea!
Preamărit să fie Dumnezeu, mântuitorul meu!
Tu dai mari izbânzi
Tu arăţi îndurare faţă de alesul tău.

Dumnezeu nu doar că trăieşte, ci are şi va avea întotdeauna un cuvânt de spus lumii şi omului. Dumnezeu continuă să trăiască aproape de noi şi ne învaţă.

Şi ce anume ne învaţă în această duminică? Aş vrea să ne oprim şi să medităm împreună asupra trei învăţături care reies din lecturile de la această sfântă Liturghie.

În primul rând, în Evanghelie am ascultat cea mai mare poruncă: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt 22,37-39)

Să-l iubeşti pe Dumnezeu într-un mod total, iar viaţa ta să fie o continuă declaraţie de dragoste nu doar prin cuvinte, ci şi prin fapte, gesturi concrete. Câţi dintre noi care suntem adunaţi acum în capelă – preoţi, persoane consacrate, seminarişti şi laici – pot spune împreună cu psalmistul:
„Te iubesc, Doamne, tăria mea,
Doamne, tu eşti stânca mea,
cetatea mea şi eliberatorul meu.
Dumnezeule, tu eşti stânca mea, adăpostul meu,
scutul meu, tăria care mă salvează, apărarea mea…totul meu!” Câţi putem spune asta?

De ce să-l iubesc?! Dacă vreau să am trebuie să muncesc, dacă vreau să fiu sănătos trebuie să merg la doctor, dacă vreau să ştiu la examen trebuie să învăţ… Şi apoi, cele mai multe din lucrurile care se întâmplă în univers mi le pot explica. De ce să-l iubesc? Mai mult încă, de ce să-l iubesc cu atâta pasiune, total, ca pe singurul meu bine? Nu-i ajunge respectul?… De ce? Pentru că e fidel. Pentru că nu trădează. Pentru că el ne-a iubit mai întâi.

De ce? Pentru că a rămas pe cruce pentru noi! Priviţi Crucea. Era atotputernic, putea să coboare. A rămas statornic în încercări şi suferinţe pentru noi. Să privim crucea şi vom găsi cel puţin un motiv.

Să privim spre tabernacol unde stă în tăcere şi aşteaptă. Unde stă şi deseori suportă indiferenţa şi răceala noastră. Dacă am înţelege, dacă am lăsa să simţim iubirea ce ne-o poartă el, ar fi mult mai uşor. Pentru că prioritate nu are iubirea mea, ci iubirea lui. Adică mult mai important decât tăria cu care îl iubesc eu pe Dumnezeu, este modul în care mă iubeşte el pe mine. Total. Să ne însuşim astăzi declaraţia de dragoste a psalmistului şi să-i spunem şi noi că este iubirea noastră, stânca noastră, eliberatorul nostru în aceste timpuri dificile.

Şi imediat adaugă Isus: „Iar a doua este asemenea acesteia: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt 22,39). Şi iarăşi am putea veni cu obiecţii: înţelegem că pe Dumnezeu trebuie să-l iubim deoarece a murit pentru noi, pentru că e fidel, pentru că… etc. Dar pe aproapele? De ce să-l iubesc pe cel care nu face nimic pentru mine? Ba mai mult, pe cel care poate-mi face rău sau este indiferent la problemele mele?!

Motivaţia comportamentului în relaţia cu ceilalţi nu trebuie să fie comportamentul lor, ci trebuie să fie tot Dumnezeu: „să vă iubiţi unii pe alţii”, va spune mai târziu Isus în porunca cea nouă, „aşa cum eu v-am iubit” (In 13,34). De altfel şi prima lectură de la această sfântă liturghie încearcă să ne motiveze iubirea faţă de aproapele: să nu vă purtaţi nemilos, să nu nedreptăţiţi, să nu te porţi ca un cămătar, să nu-l laşi pe aproapele tău fără haina lui, căci „dacă strigă către mine, îl voi asculta, căci eu sunt milos” (cf. Ex 22, 21-27). Şi pentru că el este milos faţă de noi şi noi trebuie să fim faţă de aproapele. Iată, iubiţi credincioşi, dragi seminarişti, izvorul dragostei faţă de aproapele: milostivirea Domnului, care ne aminteşte mereu „eu, Domnul, sunt milos!” (Ex 22,27). Şi de câte ori nu am beneficiat de această milă a sa. Însă, aproapele nostru de câte ori a beneficiat de mila noastră?

În al doilea rând, suntem invitaţi să învăţăm astăzi să ne apropiem de Cristos cu gând bun, curat. Spun aceasta pentru că Evanghelia ne-a arătat că nu toţi cei care trăiesc în preajma lui Isus sunt bine intenţionaţi şi fără de păcat. Iată ce am citit în sfânta Evanghelie: „Unul dintre ei, învăţător al Legii, voind să-l pună la încercare, i-a adresat o întrebare” (Mt 22,35). S-a apropiat de el ca să-l pună la încercare. Ioan Gură de Aur spune că „farisei sperau ca Isus să cadă în capcana lor. Ei ştiau că porunca cea mai mare este să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, dar sperau ca prin răspunsul său Isus să îndrepte această poruncă asupra sa, pentru a arăta că şi el este Dumnezeu şi apoi să-l învinuiască”. Să fim atenţi. Să privim în viaţa noastră: venind în capelă, venind la Biserică ne apropiem de Cristos: pentru ce venim în preajma lui? Cu ce gânduri? Ce ne-a motivat? Pentru că scrie în regulament sau în program? Pentru că poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii ne obligă? Sau pentru că dorim să-l întâlnim pe cel care este iubirea noastră şi totul nostru? Pe cel despre care ştim că „pe unde a trecut a făcut bine tuturor” (cf. Fap 10,38) sau pe cel despre care spuneau uimiţi „nimeni n-a vorbit vreodată ca omul acesta” (In 7,46).

Sau poate că deşi suntem aici, lângă el, suntem distanţi faţă de el: nu-l ascultăm, nu ne împărtăşim, nu-l iubim. Să ne întrebăm: cine sau ce ne împiedică? Păcatul? Indiferenţa? De ce nu am lua astăzi hotărârea să îndepărtăm ceea ce stă între noi şi Cristos? Să demolăm zidul construit prin păcat între noi şi cel care a murit pentru noi!

Mai este însă o problemă, care constituie al treilea punct al învăţăturii de astăzi: uneori spunem că vrem, dar nu ştim cum să facem. Oare nu l-am auzit pe Isus spunând că întreaga Scriptură, tot ceea ce trebuie să ştim şi să facem este cuprins în aceste două porunci? Aici este esenţialul. Nimeni nu se mai poate scuza şi să spună: nu am ştiut! Ştim ce avem de făcut. Trebuie să ştim. Trebuie să ne găsim identitatea şi direcţia. Şi odată găsite şi mai ales trăite, trebuie să le propunem şi celor de lângă noi. Am ascultat în cea de a doua lectură ce le spunea apostolul Paul tesalonicenilor: „Pornind de la voi cuvântul Domnului a pătruns, vestea despre credinţă s-a răspândit pretutindeni” (1Tes 1,8). Au reuşit aceasta pentru că aveau o identitate: ştiau în cine credeau, pe cine credeau, ştiau ce voiau. Noi? Care este identitatea noastră? Suntem noi printre cei despre care acelaşi apostol spune astăzi: „voi v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să-l aşteptaţi pe Fiul său din ceruri, pe Isus pe care l-a înviat din morţi şi care ne va elibera de mânia viitoare” (1Tes 1,9-10)? Să ne gândim numai la săptămâna care a trecut sau la ziua de ieri: cât de preocupaţi am fost să-l aşteptăm pe Fiul din ceruri, pe Isus care va veni să ne elibereze de orice mânie? Nu ne vom gândi la el şi nu-l vom aştepta şi cu atât mai puţin îl vom propune altora, dacă nu ne clarificăm poziţia noastră, identitatea noastră.

Într-o carte tradusă recent şi în limba română, Raport asupra credinţei – un colocviu între Vittorio Messori, jurnalist, şi pe atunci cardinalul Joseph Ratzinger, acum Sfânt Părinte –, suntem atenţionaţi: „Dialogul cu lumea este posibil numai pe baza unei identităţi clare: se poate şi trebuie să ne deschidem, dar numai când am dobândit propria identitate şi avem deci ceva de spus” (pag. 36).

Astăzi este a LXXXV-a zi mondială a Misiunilor. În mesajul transmis de sfântul părinte pentru această zi ni se aminteşte necesitatea de a reînnoi angajarea de a duce tuturor vestea evangheliei „cu acelaşi elan al creştinilor de prima oră”. Suntem la sfânta Liturghie, iar la final va răsuna îndemnul „Mergeţi în pace…” Mergeţi (Mt 28,19). „Liturgia, spune acelaşi mesaj al sfântului părinte, este mereu o chemare „din lume” şi o nouă trimitere „în lume” pentru a mărturisi ceea ce s-a experimentat: puterea mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu, puterea mântuitoare a misterului pascal al lui Cristos”. Toţi cei care l-au întâlnit pe Domnul înviat au simţit nevoia de a-l vesti altora. Dacă suntem aici şi-l întâlnim pe Cristos să mergem şi să vorbim şi altora despre el. Să mergem în lume, să ieşim din noi înşine, dar să ne păstrăm identitatea de creştin, cu specificul fiecăruia: să ne păstrăm identitatea de preot, de seminarist, de laic, de soţ sau soţie, mamă sau tată, identitatea de tânăr student creştin.

Să mergem pentru că: „nu putem rămâne liniştiţi la gândul că, după două mii de ani, există încă popoare care nu-l cunosc pe Cristos şi încă n-au ascultat mesajul său de mântuire… Nu numai atât, dar se lărgeşte ceata celor care, deşi au primit vestirea evangheliei, au uitat-o şi au abandonat-o, nu se mai recunosc în Biserică” (Mesajul sfântul părinte pentru Ziua Mondială a Misiunilor).

Şi mai este ceva: având o unică identitate – cea dobândită prin Cristos, să nu uităm să stăm împreună, să fim uniţi între noi. Îmi amintesc de un film pe care cred că mulţi l-am văzut: Gladiatorul! La începutul acelui film, înainte de a izbucni lupta dintre armata romană şi cetele barbare, comandantul armatei romane le-a strigat soldaţilor săi: „orice s-ar întâmpla, staţi împreună”. Să stăm împreună orice s-ar întâmpla, oricât de greu ar fi! Sfântul părinte Papa Ioan Paul al II-lea, pe care pentru prima data Biserica l-a comemorat ieri în liturgie, a insistat: „Trebuie să fim împreună în faţa unui viitor nesigur”.

Sfânta fecioară Maria, Maica Unităţii şi fericitul părinte Ioan Paul al II-lea să ne ajute să stăm împreună şi având o identitate clară a credinţei noastre, să fim statornici faţă de Dumnezeu care trăieşte, faţă de Dumnezeu care este fidel tuturor promisiunilor sale. Fericite Ioan Paul al II-lea mijloceşte-ne harul de a trăi în statornicie şi iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Amin