Adaos la poezia părintelui Anania

Poezia aceasta a fost scrisă V. Voiculescu, la 2 octombrie 1955, ca răspuns la poezia părintelui Anania, Miezonoptică

 

De ce mă cerţi, frăţâne Ananie,

Că la fereastra ta am lepădat

Veşmânt cârpit, sandală, sărăcie

Şi-nfăţişez cerească măreţie

În purpură şi aur de-mpărat?

Eşti Iov în fundul scârbelor de viu,

Fără o zare de răscumpărare,

Dosit în iadul jertfelor amare,

Ca să-mi cârteşti splendoarea-n care viu?

Aşa precum stau pildă umilinţa,

Sunt şi izvodul gloriei de sus:

Ca tu să-nduri năboiul suferinţa

Cu ochii la răsplata lui Isus.

Pentru îndemnul tău când cazi şi sângeri

Jos pe cărarea-ngustă, însă dreaptă,

Cobor în slava mai presus de îngeri

Ca să-ţi arăt, iubite, ce te-aşteaptă!

Când treci prin chin, bătăi, scuipări, sudalme,

Şi ura tuturor înfrunţi, hidoasa ură,

Să-ţi stau alături, mic, stălcit de palme?

Sau în străluminata armătură

De Domn etern al Biruinţa calme?

Să urc mişel cu tine pe Calvar,

Mânaţi de bici în aprigă prigoană?

Sau să-ţi arăt puternica-mi icoană

Şi să-ţi întind în loc de fiere, Har?

Ajuns în piscul sumbrei Golgote,

Să vezi cum răde-n coastă-ţi roşul gâde?

Sau sus, deasupră-ţi, lin cum îşi deschide

Mângâietorul albele-i ripide

Să-ţi adumbrească agonia ta…

Şi-n năruiri de spaţii şi de timpi,

Când fulgeră în tine veşnicia,

Să te primesc, diacone-Anania,

Tot cu cunună culpeşă de ghimpi?

Şi îmbrăcat mereu cu sărăcia?

(Când doar c-o rugăciune, c-un avânt,

Poţi să le scuturi chiar de pe pământ!)

Să-ţi spun acum, ci nu pentru vreo căina,

Această sfântă, -nfricoşată taină:

«Oricând gândeşti la Mine cu Iubire,

E-o clipă din a doua Mea Venire.»

Hai! Chiuie de-naltă bucurie,

Cum mi-eşti tu drag, poete, Ananie!