Cristos a intrat în adâncul ghemului de suferinţe omeneşti, Dumnezeu „l-a făcut pentru noi păcat” (2Cor 5,21), luând asupra sa vinile lumii, şi a ajuns să se „dezbrace” de sine însuşi (acea kenosis, cum spune tot apostolul Paul în Scrisoarea către Filipeni 2,7) primind moartea pe cruce pentru a dărui puterea divină a mântuirii. (Iată) un Dumnezeu care se face sărman, care ne stă alături, împărtăşind chiar şi crizele noastre, nevoia noastră de sens, şi care nu se înfăţişează în măreţia atotputerniciei sale, ci în apropierea şi umilinţa întrupării. Iar aici stă înfrăţirea şi mântuirea care ni se arată.
(Gianfranco Ravasi, Întrebări privitoare la credinţă.
150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred,
Humanitas, Bucureşti 2011, 235).
Prea târziu te-am iubit... 
Răspunde-i lui Laurentiu Anulează răspunsul