Prea târziu te-am iubit…

Fundamentul cristologic al unităţii dintre creştini în magisteriul lui Benedict al XVI-lea 

de Kurt Koch

„A lucra fără economie de energii la reconstruirea unităţii depline şi vizibile a tuturor ucenicilor lui Cristos”: iată „obligaţie insistentă” a succesorului lui Petru. Papa Benedict al XVI-lea a rostit aceste cuvinte programatice în primul său mesaj după alegerea în Scaunul Pontifical. Îndreptând o privire dincolo de cei peste şase ani ai ministeriului său petrin, putem constata cu recunoştinţă că tema ecumenismului este firul conducător al pontificatului său. Nu numai că el se referă, în numeroasele sale omilii şi în multiplele sale mesaje, la necesara „purificare a memoriei” şi întrevede în „convertirea interioară” fundamentul indispensabil pentru progresul drumului ecumenic, ci exercită încă de acum, în multele sale întâlniri cu reprezentanţii altor Biserici şi comunităţi creştine, un primat ecumenic.

Această clară emfază ecumenică în opera Sfântului Părinte nu poate să surprindă, dacă ţinem cont de faptul că Papa Benedict al XVI-lea, deja ca teolog şi cardinal, s-a angajat mult în înaintarea dialogului ecumenic şi l-a îmbogăţit cu reflecţii teologice utile. În cadrul unui scurt articol desigur că nu este posibil să aducem omagiu în detaliu diferitelor contribuţii aduse de Papa Benedict al XVI-lea ecumenismului. Aşadar mă voi concentra asupra nucleului esenţial al activităţii sale ecumenice, care după părerea mea este exprimat în manieră mai clară şi mai profundă în interpretarea pe care o face rugăciunii sacerdotale a lui Isus, ca toţi să fie una, despre care Papa vorbeşte în al doilea volum al său despre Isus din Nazaret.

Deoarece în această rugăciune invocaţia lui Isus pentru unitatea discipolilor săi asumă o relevanţă deosebită, în ochii Papei ecumenismul creştin nu poate fi altceva, în ultimă analiză, decât o coparticipare a Bisericii la rugăciunea sacerdotală a lui Isus, o devenire una cu el. Papa subliniază în mod explicit că în această rugăciune privirea lui Isus merge dincolo de comunitatea discipolilor de atunci şi se îndreaptă spre toţi cei care, prin cuvântul lor, vor crede: „orizontul vas al comunităţii viitoare a credincioşilor se deschide prin generaţii, viitoarea Biserică este inclusă în rugăciunea lui Isus. El invocă unitatea pentru viitorii discipoli” (Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim până la înviere, pag. 109). Şi Sfântul Părinte încheie meditaţia sa teologică prin fraza cheie în care susţine că din rugăciunea lui Isus provine Biserica drept „comunitatea celor care, prin cuvântul apostolilor, cred în Cristos” (Ibidem, pag. 118). În această rădăcină esenţială a credinţei cristologice se află viziunea ecumenică a Papei Benedict al XVI-lea.

În primul rând, trebuie ţinut cont că Isus însuşi nu a poruncit discipolilor săi unitatea şi nici nu le-a cerut-o lor, ci s-a rugat pentru ea. Din această simplă dar fundamentală constatare rezultă centralitatea rugăciunii pentru unitate în toate eforturile ecumenice. Cu rugăciunea pentru unitate, noi creştinii exprimăm convingerea noastră că nu putem noi înşine nici să facem unitatea, nici să decidem forma sa şi timpul împlinirii sale, ci putem doar să o primim ca dar al lui Dumnezeu.

Din această accentuare a rugăciunii pentru unitate ca fundament al întregii mişcări ecumenice s-ar putea trage concluzia eronată că unitatea Bisericii este în ultimă analiză o realitate pur interioară şi invizibilă. Dimpotrivă, Papa Benedict al XVI-lea subliniază că unitatea Bisericii nu poate veni desigur de la lume, aşadar nu este un fenomen lumesc, ci trebuie oricum să fie vizibilă în această lume. Unitatea trebuie să fie de aşa natură încât lumea să o poată recunoaşte şi, prin intermediul ei, să ajungă la credinţă: „Ceea ce nu provine de la lume poate şi trebuie să fie ceva care este eficace în şi pentru lume şi este şi poate fi şi perceput de ea. Rugăciunea lui Isus pentru unitate are ca scop tocmai asta: ca prin unitatea discipolilor adevărul misiunii sale să devină vizibil pentru oameni” (Ibidem, pag. 112). Papa Benedict al XVI-lea chiar afirmă că, prin unitatea discipolilor, care nu provine de la lume şi nu poate să fie explicată în mod uman dar trebuie să fie vizibilă în lume, „este legitimat însuşi Isus”: „devine clar că El este cu adevărat „Fiul”” (Ibidem, pag. 112).

Emfaza puternică pusă pe vizibilitatea unităţii Bisericii face să iasă în evidenţă şi responsabilitatea ecumenică fundamentală a tuturor creştinilor. Această responsabilitate consistă în mărturisirea Dumnezeului celui viu în lumea de astăzi şi în a face vizibilă oamenilor faţa lui Dumnezeu, care nouă ni s-a revelat în Isus Cristos, aşa cum ne sugerează adevăratul obiectiv al rugăciunii sacerdotale a lui Isus Cristos, aşa cum ne sugerează adevăratul obiectiv al rugăciunii sacerdotale a lui Isus pentru unitatea discipolilor: „pentru ca (…) lumea să ştie că tu m-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei aşa cum m-ai iubit pe mine” (In 17,23). Din această frază conclusivă transpare în manieră incontestabilă că unitatea discipolilor lui Isus nu este un scop în sine, ci este în slujba credibilităţii misiunii lui Isus şi a Bisericii sale în lume.

De aceea, noua evanghelizare voită în mod deosebit de Sfântul Părinte trebuie să aibă o dimensiune ecumenică, dimensiune la care a făcut referinţă explicită Papa Benedict al XVI-lea deja când a anunţat instituirea noului Consiliu Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări în timpul celebrării primelor vespere ale solemnităţii sfinţilor Petru şi Paul în anul 2010: „Provocarea noii evanghelizări interpelează Biserica universală şi ne cere şi să continuăm cu angajare căutarea unităţii depline dintre creştini”. Deoarece noua evanghelizare consistă în apropierea oamenilor de misterul lui Dumnezeu şi în introducerea lor într-un raport personal cu Dumnezeu, în centrul oricărei noi evanghelizări trebuie să fie problema despre Dumnezeu, pe care noi trebuie să o asumăm în mod ecumenic, având convingerea că la rădăcina oricărei evanghelizări nu există un „proiect uman de expansiune”, ci dorinţa „de a împărtăşi darul inestimabil pe care Dumnezeu a voit să ni-l ofere, făcându-ne părtaşi de însăşi viaţa sa” (Ubicumque et semper).

Din asta se înţelege că, pentru Papa Benedict al XVI-lea, unitatea discipolilor lui Cristos, deci şi unitatea Bisericii, este profund înrădăcinată în credinţa în Dumnezeu şi în Fiul său, pe care Dumnezeu ni l-a trimis. Această credinţă este deci mult mai mult decât un cuvânt sau decât o idee; ea este mai degrabă o intrare, cu propria existenţă, în comuniunea cu Isus Cristos şi, prin El, cu Tatăl: „Este adevăratul fundament al comunităţii discipolilor, baza pentru unitatea Bisericii” (Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim până la înviere, pag. 113). Această credinţă în Dumnezeu este, desigur, invizibilă, dar, pentru că fiecare credincios se leagă cu Cristos, ea devine trup şi îi uneşte pe credincioşi într-un unic adevărat Trup.

Cât de mult credinţa în Cristos este fundamentul care susţine unitatea ecumenică a fost ilustrat în manieră foarte frumoasă de Papa Benedict al XVI-lea într-o publicaţie precedentă, cu Scurtă relatare a Anticristului de Soloviev. În aceasta se spune că, pe de o parte, în momentul judecăţii finale în faţa lui Dumnezeu se va vedea că în toate cele trei comunităţi, adică în aceea a lui Petru, a lui Paul şi a lui Ioan, trăiesc adepţi ai lui Antihrist, care fac cauză comună cu el, însă alături de adevăraţii creştini, care rămân fideli Domnului până în ora venirii sale, dar se spune şi că, pe de altă parte, în momentul parusiei lui Cristos, creştinii despărţiţi în comunităţile lui Petru, a lui Paul şi a lui Ioan se vor recunoaşte ca fraţi. Cu această relatare, Soloviev, conform interpretării Papei, nu intenţionează deloc să amâne unitatea discipolilor lui Cristos la sfârşitul zilelor sau să o amâne la escatologie. Pentru Papa Benedict al XVI-lea, dimensiunea escatologică nu este altceva decât „realitatea adevărată” care într-o zi va face cunoscut ceea ce din totdeauna marchează viaţa noastră: „Ceea ce va fi clar în lumina lui Cristos de la parusie dezvăluie adevărul timpului nostru, adevărul oricărui timp”. Despărţirea definitivă dintre adepţii lui Antihrist şi credincioşii discipoli ai lui Cristos va avea loc, desigur, numai în ziua recoltării. Dar pentru că viaţa veşnică este viaţa adevărată, creştinii încă de acum ar trebui să meargă unii în întâmpinarea altora „cu acea privire escatologică” ce îi are în mod indisolubil uniţi pe Petru, pe Paul şi pe Ioan. Aşadar, pentru Papa ecumenismul creştin nu înseamnă altceva decât „a trăi încă de acum în lumina escatologică, în lumina lui Cristos de la parusie” (Weggemeinschaft des Glaubens, Augsburg 2002, pag. 233-234).

Sfântul Părinte, înţelegând ecumenismul în lumina împlinirii sale, ne încurajează să înţelegem caracterul provizoriu al acţiunilor noastre şi să nu cădem în ispita de a voi să facem ceea ce numai Cristos de la parusie poate să realizeze. Văzut sub această lumină, ecumenismul înseamnă, în mod simplu dar fundamental: atunci când suntem împreună în drum spre Cristos de la parusie, atunci suntem în drum şi spre unitatea noastră. Cu această privire escatologică, Papa Benedict al XVI-lea are marele curaj de a vedea în acţiune în diviziunile istorice ale Bisericii nu numai păcatele umane, ci, în sensul cuvintelor misterioase ale sfântului Paul, care spune că „este necesar” ca să aibă loc dezbinări (1Cor 11,19), şi o dimensiune „care corespunde unui plan divin”. În această viziune de credinţă, Papa încearcă încontinuu să găsească unitatea înainte de toate „prin diversitate”. Asta înseamnă mai precis a decontamina dezbinările, a primi în ele ceea ce este rodnic şi a lua chiar din diversitate ceea ce este pozitiv, desigur „cu speranţa că dezbinarea până la urmă să înceteze să fie dezbinare şi să rămână numai „polaritate” fără contradicţie” (Kirche, Ökumene und Politik, Einsiedeln, 1987, pag. 131).

Din asta se înţelege şi în ce sens Papa Benedict al XVI-lea înţelege unitatea ecumenică vizibilă a Bisericii, adică în sensul unei unităţi de Biserici care rămân Biserici şi în acelaşi timp devin o unică Biserică: adevăratul obiectiv al ecumenismului trebuie să fie acela de „a transforma pluralul de Biserici despărţite unele de altele în pluralul de Biserici locale, care, în varietatea lor de forme, sunt realmente o unică Biserică” (Ibidem, pag. 114). Totuşi, atât timp cât nu ne va fi dăruită această unitate vizibilă a Bisericii, este o prioritate a Sfântului Părinte să facem în aşa fel încât noi ca nişte creştini despărţiţi să putem încă de astăzi să fim una, şi asta în credinţa comună în Cristos. De fapt, ecumenismul poate să crească în mărime numai atunci când ne înrădăcinăm împreună în credinţa cristologică, pentru ca ecumenismul să crească şi în profunzime.

În această profunzime a credinţei ne aflăm deja în spaţiul vital al ecumenismului. Aici se află şi cel mai profund motiv pentru care Papa Benedict al XVI-lea concepe ecumenismul nu ca filantropie, ci ca întemeiat în mod cristologic şi, prin urmare, recunoaşte instituirea Bisericii şi a unităţii sale în rugăciunea sacerdotală a lui Isus. El întreabă astfel: „De fapt, ce altceva este Biserica dacă nu comunitatea discipolilor care, prin credinţa în Isus Cristos ca trimis al Tatălui, primeşte unitatea sa şi este implicată în misiunea lui Isus de a mântui lumea conducând-o la cunoaşterea lui Dumnezeu?” (Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim până la înviere, pag. 117).

Pentru că acel „a fi un noi” în comunitatea discipolilor lui Isus face parte în manieră constitutivă din acel „a fi creştini”, problema ecumenică se pune în mod automat ca banc de probă a credinţei cristologice. Aşa cum rugăciunea sacerdotală a lui Isus nu este numai cuvânt ci act, pentru că el se oferă pentru viaţa luimii şi aşa cum în rugăciunea lui Isus evenimentul crud al crucii devine cuvânt, „sărbătoare de reconciliere între Dumnezeu şi lume” (Ibidem, pag. 118), tot aşa şi astăzi ecumenismul are un preţ şi nu este credibil fără sacrificiu. Unitatea ecumenică şi sacrificiul sunt strâns unite în sensul că sacrificiul este în slujba reconcilierii şi a refacerii unităţii stricate.

Cu asta se deschide în acelaşi timp cel mai amplu orizont al responsabilităţii ecumenice, pentru că universalitatea misiunii lui Isus se adresează întregii lumi, cosmosului şi pentru că această căutare ecumenică a unităţii discipolilor lui Cristos este în slujba unităţii omenirii şi a unităţii dintre omenire şi Dumnezeu. La acest orizont universal conduce viziunea ecumenică a Papei Benedict al XVI-lea exact pentru că ea îşi are în întregime fundamentul său în cristologie. Sfântul Părinte dă astfel mărturia frumoasă a faptului că face ecumenism nu numai acela care are încontinuu pe buze acest cuvânt, ci în prima linie acela care, chiar fără a folosi termenul, coboară în profunzimea credinţei cristologice şi în ea găseşte izvorul comun al unităţii Bisericii. Înrădăcinând în mărturisirea de credinţă cristologică datoria ecumenică a căutării unităţii vizibile a discipolilor lui Cristos, Papa Benedict al XVI-lea este condus de o viziune cristologică a ecumenismului şi ecumenismul creştin devine într-adevăr participare la rugăciunea sacerdotală a lui Isus. Interpretarea magistrală a Papei a acestei rugăciuni a lui Isus trebuie citită aşadar ca o sinteză a operei sale ecumenice, care este ecumenică tocmai pentru că este cristocentrică. Şi punându-l pe Cristos în centrul întregii sale vestiri, Papa Benedict al XVI-lea se revelează cel mai mare ecumenist din timpurile noastre. Tot în acest spirit el a reuşit, în cadrul muncii extenuante a ministeriului său petrin, să găsească şi timpul de a scrie cartea sa despre Isus din Nazaret, care trebuie înţeleasă ca mărturisirea de credinţă cristologică a succesorului lui Petru şi ca un mare dar pe care Sfântul Părinte l-a oferit nu numai Bisericii noastre ci întregului ecumenism.

Cu angajarea sa ecumenică, Papa Benedict al XVI-lea mărturiseşte în mod exemplar în ce consistă responsabilitatea ecumenică a fiecărui episcop în Biserica catolică, descrisă de Codex Iuris Canonici cu următoarele cuvinte: episcopul diecezan „să aibă o atitudine de umanitate şi de caritate faţă de fraţii care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica catolică, favorizând şi ecumenismul, aşa cum este înţeles de Biserică” (can. 383 § 3). Din asta transpare în primul rând că promovarea cauzei ecumenice este implicită în însăşi slujirea pastorală a episcopului, care este esenţialmente o slujire adusă unităţii, adică acelei unităţi care trebuie să fie înţeleasă în manieră mai amplă decât simpla unitate a propriei comunităţi diecezane şi care cuprinde chiar şi pe botezaţii necatolici. În al doilea rând, definind responsabilitatea ecumenică a episcopului cu „atitudinea de umanitate şi de caritate” pe care trebuie să o aibă „faţă de fraţii care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica catolică”, se pune în mod clar accentul pe „dialogul carităţii”. În al treilea rând, pentru că acest „dialog al carităţii” nu poate înlocui „dialogul adevărului”, ci îi constituie fundamentul indispensabil, episcopul este ţinut să promoveze ecumenismul aşa „cum este înţeles de Biserică”.

Aceste trei orientări evidenţiază că slujirea pastorală pe care episcopul o aduce unităţii propriei Biserici este indisociabilă de slujirea sa pastorală ecumenică menită pentru refacerea unităţii Bisericii şi că ambele dimensiuni sunt în slujba credinţei în Isus Cristos. Putem şi trebuie să fim recunoscători Papei Benedict al XVI-lea pentru că a asumat, ca Episcop de Roma, această responsabilitate ecumenică în mod aşa de exemplar şi credibil. A putea fi prin mandatul său în slujba ecumenismului este o bucurie şi o onoare, dar şi o provocare şi o datorie.

 Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

(După L’Osservatore Romano, 18 ianuarie 2012)
preluat de pe   www.infosapientia.ro