Arhive pentru ‘ecumenism’

Unitate!

În această cateheză mă voi opri asupra rugăciunii pentru unitatea creştinilor. De fapt, săptămâna 18-25 ianuarie este dedicată îndeosebi pentru aceasta, pentru a invoca de la Dumnezeu darul unităţii pentru a depăşi scandalul diviziunilor dintre cei care cred în Isus. El, după Ultima Cină, s-a rugat pentru ai săi, „ca toţi să fie una” (In 17,21). Este rugăciunea sa înainte de Pătimire, am putea spune testamentul său spiritual. Însă observăm că Domnul n-a poruncit discipolilor unitatea. Nici nu le-a ţinut un discurs pentru a motiva exigenţa ei. Nu, l-a rugat pe Tatăl pentru noi, pentru ca să fim una. Asta înseamnă că nu suntem suficienţi noi, cu forţele noastre, pentru a realiza unitatea. Unitatea este înainte de toate un dar, este un har care trebuie cerut prin rugăciune.

Fiecare dintre noi are nevoie de asta. De fapt, ne dăm seama că nu suntem capabili să păstrăm unitatea nici măcar în noi înşine. Şi Apostolul Paul simţea înlăuntrul său un conflict sfâşietor: a voi binele şi a fi înclinat spre rău (cf. Rom 7,19). Astfel a perceput că rădăcina atâtor diviziuni care există în jurul nostru – între persoane, în familie, în societate, între popoare şi chiar între credincioşi – este înlăuntrul nostru. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă că „dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi sunt, de fapt, legate de un dezechilibru mai fundamental, înrădăcinat în inima omului. Într-adevăr, în însuşi interiorul fiinţei omului, mai multe elemente se luptă între ele. […] De aceea este divizat înlăuntrul său şi de aici se nasc atât de multe şi de mari dezbinări în societate” (Gaudium et spes, 10). Aşadar, soluţia la diviziuni nu este opoziţia faţă de cineva, pentru că discordia generează altă discordie. Adevăratul remediu începe de la a cere lui Dumnezeu pacea, reconcilierea, unitatea.

Acest lucru este valabil înainte de toate pentru creştini: unitatea poate ajunge numai ca rod al rugăciunii. Eforturile diplomatice şi dialogurile academice nu sunt suficiente. Isus ştia asta şi ne-a deschis calea, rugându-se. Astfel, rugăciunea noastră pentru unitate este o umilă, dar încrezătoare participare la rugăciunea Domnului, care a promis că fiecare rugăciune făcută în numele său va fi ascultată de Tatăl (cf. In 15,7). În acest moment putem să ne întrebăm: „Eu mă rog pentru unitate?”. Este voinţa lui Isus, însă dacă trecem în revistă intenţiile pentru care ne rugăm probabil că ne vom da seama că ne-am rugat puţin, poate că niciodată, pentru unitatea creştinilor. Totuşi de ea depinde credinţa lumii; de fapt, Domnul a cerut unitatea dintre noi „pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Lumea nu va crede pentru că o vom convinge cu argumente bune, ci dacă vom mărturisi iubirea care ne uneşte şi ne face apropiaţi de toţi.

În acest timp de grave dificultăţi este şi mai necesară rugăciunea pentru ca unitatea să prevaleze asupra conflictelor. Este urgent să se izoleze particularismele pentru a favoriza bunul comun, şi pentru aceasta este fundamental exemplul nostru bun: este esenţial ca toţi creştinii să continue pe drumul spre unitatea deplină, vizibilă. În ultimele decenii, mulţumire fie lui Dumnezeu, au fost făcuţi mulţi paşi înainte, însă trebuie perseverat în iubire şi în rugăciune, fără descurajare şi fără întrerupere. Este un parcurs pe care Duhul Sfânt l-a provocat în Biserică, în creştini şi în noi toţi, şi de la care nu ne vom mai întoarce. Mereu înainte!

A ne ruga înseamnă a lupta pentru unitate. Da, a lupta, pentru că duşmanul nostru, diavolul, aşa cum spune cuvântul însuşi, este dezbinătorul. Isus cere unitatea în Duhul Sfânt, să facem unitate. Diavolul mereu dezbină, pentru că este potrivit pentru el să dezbine. El insinuează dezbinarea, peste tot şi în toate modurile, în timp ce Duhul Sfânt face să se conveargă mereu în unitate. Diavolul, în general, nu ne ispiteşte cu privire la teologia înaltă, ci cu privire la slăbiciunile fraţilor. Este viclean: umflă greşelile şi defectele celuilalt, seamănă discordie, provoacă critica şi creează facţiuni. Calea lui Dumnezeu este alta: ne ia aşa cum suntem, ne iubeşte mult, însă ne iubeşte aşa cum suntem şi ne stimulează spre unitate. Putem face o verificare cu privire la noi înşine şi să ne întrebăm dacă, în locurile în care trăim, alimentăm conflictualitatea sau luptăm pentru a face să crească unitatea cu instrumentele pe care Dumnezeu ni le-a dat: rugăciunea şi iubirea. În schimb a alimenta conflictualitatea se face cu bârfa, mereu, vorbind rău despre ceilalţi. Bârfa este arma cea mai la îndemână pe care o are diavolul pentru a dezbina comunitatea creştină, pentru a dezbina familia, pentru a-i dezbina pe prieteni, pentru a dezbina mereu. Duhul Sfânt ne inspiră mereu unitatea.

Tema acestei Săptămâni de rugăciune se referă tocmai la iubire: „Rămâneţi în iubirea mea ca să aduceţi mult rod” (cf. In 15,5-9). Rădăcina comuniunii este iubirea lui Cristos, care ne face să depăşim prejudecăţile pentru a vedea în celălalt un frate şi o soră care trebuie iubiţi mereu. Atunci descoperim că şi creştinii de alte confesiuni, cu tradiţiile lor, cu istoria lor, sunt daruri ale lui Dumnezeu, sunt daruri prezente în teritoriile comunităţilor noastre diecezane şi parohiale. Să începem să ne rugăm pentru ei şi, când este posibil, cu ei. Astfel vom învăţa să-i iubim şi să-i apreciem. Rugăciunea, aminteşte Conciliul, este sufletul întregii mişcări ecumenice (cf. Unitatis redintegratio, 8). De aceea, rugăciunea să fie punctul de plecare pentru a-l ajuta pe Isus să realizeze visul său: ca toţi să fie una.

_____________________

APEL

Poimâine, vineri, 22 ianuarie, va intra în vigoare Tratatul pentru interzicerea armelor nucleare. Este vorba despre primul instrument internaţional obligatoriu din punct de vedere juridic care interzice explicit aceste bombe, a căror folosire are un impact nediscriminat, loveşte în scurt timp o mare cantitate de persoane şi provoacă daune ambientului pe durată foarte lungă.

Încurajez cu putere toate statele şi toate persoanele să lucreze cu determinare pentru a promova condiţiile necesare pentru o lume fără arme nucleare, contribuind la înaintarea păcii şi cooperării multilaterale, de care omenirea are atâta nevoie astăzi.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 20 ianuarie 2021
Cateheză – Rugăciunea pentru unitatea creştinilor

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Ca într-o trezire

Pe drumul ecumenic al comuniunii depline între creştini este nevoie de o triplă privire: asupra trecutului, asupra prezentului şi asupra viitorului. În 2019, relaţiile cu Bisericile Ortodoxe Orientale – fie ele de tradiţie siriacă, coptă sau armeană – ilustrează bine această necesitate.

Privirea asupra trecutului este esenţială înainte de toate pentru a scoate inspiraţie din istoria noastră comună. Cu Bisericile ortodoxe orientale asta înseamnă a merge înapoi la perioada precalcedoniană, adică la primele cinci secole. Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic între Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe orientale a făcut asta în documentul său din 2015, intitulat „Exercitarea comuniunii în viaţa Bisericii primare şi repercusiunile sale asupra căutării comuniunii astăzi din partea noastră”. Studiind exprimările de comuniune între Biserici în primele cinci secole, documentul arată că „în cea mai mare parte, în această perioadă aceste exprimări de comuniune erau informale, adică nu se desfăşurau în cadrul unor structuri clare”. În afară de asta, „tindeau să se realizeze îndeosebi la nivel regional; nu exista un punct clar de referinţă centrală”. De fapt, „pe de o parte, la Roma exista o conştiinţă crescândă despre o slujire de comuniune şi unitate mai amplă, îndeosebi de la sfârşitul secolului al III-lea încoace; pe de altă parte, nu există dovezi clare că Bisericile ortodoxe orientale au acceptat vreodată o asemenea slujire” (71). Această constatare este o învăţătură importantă în căutarea actuală a comuniunii depline cu Bisericile ortodoxe orientale.

A privi la trecut este necesar şi pentru un alt motiv: pentru purificarea memoriei. Memoria Bisericilor noastre este adesea rănită de o istorie conflictuală, cu care adesea se amestecă aspecte non-teologice de natură culturală, politică sau naţională. Anul 2019 a văzut realizarea diferitelor iniţiative în acest domeniu cu Bisericile ortodoxe orientale. În mai 2019 s-a ţinut la Addis Abeba o conferinţă despre relaţiile dintre Biserica catolică şi Biserica ortodoxă etiopiană Tewahedo. Primă iniţiativă de acest gen în Etiopia, întâlnirea tindea să recitească împreună istoria adesea dureroasă a raporturilor între aceste două Biserici, la care se adaugă problema spinoasă a raporturilor dintre Italia şi Etiopia. Recitirea unei istorii contrastate este şi una din dimensiunile dialogului Bisericii catolice cu Biserica ortodoxă siro-malankareză. Unul din proiectele comisiei mixte de dialog cu Biserica aceasta, care, ca în fiecare an, s-a întâlnit în Kerala în luna decembrie 2019, este publicarea comună a unei „cărţi de referinţă despre istoria Bisericii” care vrea să prezinte câteva documente despre istoria controversată a creştinismului în India până în secolul al XVII-lea.

În afară de asta, privirea asupra trecutului este fundamentală pentru a interpreta diferenţele teologice dintre Bisericile noastre. O abordare hermeneutică trebuie să distingă, între diferenţele moştenite din trecut, pe cele care ne despart de cele care sunt parte a unei diversităţi legitime în exprimarea unei credinţe comune. Această hermeneutică a fost aplicată imediat în dialogul cu Bisericile ortodoxe orientale, cu care despărţirea este datorată unor motivaţii cristologice. Dialogul teologic a permis recunoaşterea că împărtăşim una şi aceeaşi credinţă cristologică exprimată în mod diferit, aşa cum explică deosebit de bine declaraţia comună din 1990 a sfântului Ioan Paul al II-lea şi a catholicosului Mar Baselios Mar Thoma Mathews I al Bisericii ortodoxe siro-malankareză: conţinutul credinţei cristologice „este acelaşi”, chiar dacă „în formularea acestui conţinut în cursul istoriei au apărut diferenţe în terminologie şi în emfază”, totuşi „aceste diferenţe pot să existe în aceeaşi comuniune, deci nu trebuie să ne despartă, în special atunci când îl proclamăm [pe Dumnezeu] fraţilor noştri şi surorilor noastre din lume în termeni pe care pot să-i înţeleagă mai uşor” (8).

Este aceeaşi metodologie hermeneutică ce este aplicată astăzi în dialogul teologic cu aceste Biserici antice, care, din 2015, s-a concentrat asupra sacramentelor. Comisia mixtă internaţională de dialog a ţinut în ianuarie 2019 la Roma a şaisprezecea reuniune a sa, dedicate temei căsătoriei. Comisia a subliniat că, în pofida riturilor şi teologiei căsătoriei au dezvoltat tradiţii diferite – îndeosebi cât priveşte problema celebrantului -, înţelegerea căsătoriei ca sacrament este în mod fundamental aceeaşi. Comisia se va reuni din nou anul acesta de la 26 ianuarie la 1 februarie la Atchaneh în Liban, la invitaţia patriarhiei siro-ortodoxe, pentru a discuta despre teologia sacramentală în general. Această întâlnire, care ar trebui să fie ultimul pas înainte de redactarea unui document comun despre această temă, va include probabil o importantă dimensiune hermeneutică permiţând să se discearnă una şi aceeaşi credinţă sacramentală dincolo de diferenţele legitime de rit şi de exprimare teologice.

Cu Biserica asiriană din Orient, care recunoaşte numai primele două concilii ecumenice, metoda hermeneutică a dat şi roade importante. Dialogul a permis să se recunoască validitatea anaforei euharistice a lui Adai şi Mari, unde cuvintele instituirii euharistice „sunt prezente nu în mod narativ coerent şi ad litteram, ci în mod eucologic şi răspândit”, aşa cum explică Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor în Orientamenti din 2001. Comisia mixtă pentru dialogul teologic cu Biserica aceasta, care a celebrat la Roma în noiembrie 2019 a 25-a aniversare a creării sale, lucrează actualmente asupra imaginilor Bisericii. De fapt, tradiţia asiriană a dezvoltat o ecleziologie a sa înainte de toate prin imnografia sa foarte bogată (în care Biserica este prezentată, de exemplu, ca „Arca mântuirii”, „Mireasa Mirelui”, „Spital spiritual” etc.) care, dincolo de o exprimare adesea diferită de tradiţia latină, comportă o înţelegere asemănătoare a Bisericii.

Dacă dialogul teologic studiază trecutul pentru motivele expuse mai sus, trebuie să privească şi la prezent. De fapt, nu numai trecutul, ci şi relaţiile actuale dintre Bisericile noastre, în toate dimensiunile lor, sunt un locus theologicus. Revine teologiei să formuleze ceea ce Bisericile deja trăiesc astăzi sub conducerea Duhului Sfânt. Aşa cum a declarat laconic patriarhul Atenagora cu privire la întâlnirea sa cu papa Paul al VI-lea în 1964: „Conducătorii Bisericilor fac, teologii explică”. Raporturile dintre Biserici se referă nu numai la primaţii lor, ceea ce este numit „dialogul carităţii”, ci la toţi credincioşii, în ceea ce poate fi numit „dialogul vieţii”.

Într-un moment în care relaţiile dintre Bisericile noastre la toate nivelurile se intensifică, pare mai necesară ca oricând o recitire teologică a acestor raporturi, atât în „dialogul carităţii” cât şi în „dialogul vieţii”. Este ceea ce al şaselea Colloquium Syriacum al Fundaţiei Pro Oriente din Viena a întreprins în noiembrie 2019. Întâlnirea a fost dedicată unei evaluări a numeroaselor acorduri pastorale între Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe de tradiţie siriacă, dintre care multe permit o anumită communicatio in sacris: de exemplu acordul din 1994 cu Biserica ortodoxă siriacă – prim acord pastoral reciproc al Bisericii catolice cu o altă Biserică – sau şi acordul din 1994 despre căsătoriile mixte cu Biserica malankareză siro-ortodoxă sau cel menţionat deja din 2001 cu Biserica asiriană din Orient. Concluzia conferinţei a fost un apel la „dezvoltarea de noi abordări teologice ţinând cont de acordurile pastorale existente deja şi de realităţile trăite în comun de credincioşii din Bisericile noastre”.

Privire asupra trecutului şi asupra prezentului. Însă pe drumul ecumenic este esenţială şi o privire prospectivă spre viitor. Scoţând inspiraţie din trecut şi luând din experienţa prezentă, cum trebuie concepută o Biserică reconciliată? Acest tip de consideraţie cere o reflecţie asupra rolului episcopului de Roma. În capitolul al treilea din Ut unum sint, intitulat Quanta est nobis via?, Ioan Paul al II-lea îi invita pe păstorii şi teologii din diferitele Biserici să caute, „desigur împreună, formele în care această slujire să poată realiza o slujire de iubire recunoscută de unii şi de alţii” (95).

Într-un document din 2010 intitulat „Paşi spre o Biserică reunită: schiţă a unei viziuni ortodoxo-catolice a viitorului”, comisia nord-americană de dialog catolico-ortodox şi-a propus să răspundă la această invitaţie. Din partea Bisericilor ortodoxe orientale n-au existat răspunsuri la invitaţia din Ut unum sint. De fapt, revine probabil Bisericii catolice să înainteze o propunere concretă, acceptabilă pentru ortodocşii orientali, cu privire la exercitarea slujirii unităţii episcopului de Roma la nivel universal. Tocmai asupra acestui Quanta est nobis via? din enciclica a cărei a 25-a aniversare o celebrăm anul acesta, Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor va reflecta în timpul următoarei adunări plenare care ar trebui să aibă loc în noiembrie 2020.

Privirea asupra viitorului este necesară şi pentru a nu pierde din vedere scopul drumului nostru de unitate. În urmă cu aproape cincizeci de ani, la 11 mai 1970, imediat după o audienţă privată cu papa Paul al VI-lea, catholicosul armean Vasken I a declarat că el şi papa „aminteau, ca într-o trezire, că suntem fraţi de două mii de ani”. Şi a continuat: „O, Doamne, lasă ca acest moment să dureze pentru totdeauna, pentru că este sublim!”. Fie ca această trezire să continue în aşa fel încât să putem trezi împreună lumea în vestirea lui Cristos înviat.

(

Ca într-o trezire

Drumul raporturilor dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe Orientale

de Hyacinthe Destivelle 
oficial al secţiunii orientale de la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

După L’Osservatore Romano, 22 ianuarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Există ceva mai mizerabil decât un grajd? Da, există un loc mai rău: pustiul inimii umane…

Sfanta Maria si Isus Cristos„Domnul nu s-a născut într-un palat regal, ci într-o grotă umilă, în sărăcia absolută. Ce poate să fie mai mizerabil decât un grajd, mai umil decât o iesle pentru animale? Totuşi există un loc mai rău: este pustiul inimii umane, arsă de păcat, înstrăinată de Dumnezeu, lâncedă, goală, sclavă a patimilor”. În mesajul de Crăciun, patriarhul de Moscova, Chiril, i-a invitat pe credincioşi să pună deoparte egoismele, ambiţiile personale, amintind că „suntem în măsură să facem din sufletul nostru un templu al lui Dumnezeu” şi că „Domnul este aproape, este de acum la uşă şi aşteaptă cu răbdare ca noi să-l vedem cu ochii credinţei, să-l lăsăm să intre în vieţile noastre, să ascultăm cuvântul său, să răspundem la iubirea sa, permiţându-i să acţioneze în noi”.

Primatul Bisericii ortodoxe ruse – care împreună cu alte Biserici orientale care urmează calendarul iulian sărbătoreşte Crăciunul, la 7 ianuarie – se întreabă dacă uneori „nu suntem ca Irod”, cu inima amară şi plină de invidie, care nu acceptă adevărul divin, nu se bucură, care tremură nu de frica de Dumnezeu ci de laşitate: „Să reflectăm dacă nu suntem şi noi ca el în acţiunile noastre, dacă nu punem pe primul loc bunăstarea şi confortul nostru, dacă nu ne este teamă că vreunul poate să fie mai bun decât noi, mai talentat, mai gentil, dacă nu-i facem rău în tentativa de a-l răni sau a-l umili, de a-l împinge jos de pe piedestal în aşa fel încât să ocupăm noi primul loc. Şi să ne întrebăm”, insistă Chiril, „dacă nu ne simţim noi înşine izvorul adevărului şi nu Domnul şi poruncile sale, dacă nu devenim motiv de scandal pentru alţii prezentând ca adevăr opiniile noastre, dacă nu facem bucăţele cămaşa lui Cristos cu acţiunile noastre ambiţioase, dacă nu semănăm discordie şi nemulţumire în mijlocul fraţilor noştri şi surorilor noastre în credinţă”. De aici îndemnul de a depune „tot ceea ce împovărează şi păcatul care ne asediază” (Evr 12,1), să înălţăm „rugăciuni fervente pentru întărirea unităţii ortodoxiei şi multiplicarea carităţii, amintindu-ne că «Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură» (1Cor 13,4-7)”.

Domnul, continuă textul, „nu respinge pe nimeni, nu dispreţuieşte pe nimeni; dimpotrivă, se îmbracă în natura noastră umană, o reînnoieşte prin întruparea sa divină, prin suferinţele sale pe cruce şi prin învierea sa dătătoare de viaţă, o înalţă în sânul Treimii, o sfinţeşte cu rămânerea sa la dreapta tronului lui Dumnezeu. Prin intermediul trupului dătător de viaţă al lui Cristos, al sângelui său preacurat vărsat pentru fiecare dintre noi, luăm parte la sacramentul Euharistiei, ne unim cu trupul său şi împărtăşim acelaşi sânge cu Mântuitorul şi unii cu alţii. Totuşi – patriarhul de Moscova în mesaj nu ascunde tensiunile care străbat lumea ortodoxă – astăzi constatăm din păcate că valuri de discordie zdruncină nava Bisericii, că o furtună de neînţelegeri şi contradicţii se dezlănţuie împotriva unităţii credincioşilor ortodocşi, care unii, întunecaţi de duşman şi ispititor, preferă, la izvorul apei vii, «izvorul iraţional al ereziilor noroioase şi dezgustătoare» (Canonul duminicii al sfinţilor părinţi de la Conciliul I ecumenic). În acest moment dificil, trebuie să ne amintim toţi că Domnul s-a născut, a fost răstignit şi a înviat din morţi pentru fiecare dintre noi, şi că a întemeiat pe pământ Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică. Aparţinând Bisericii, suntem chemaţi să depăşim discordia, contradicţiile şi conflictele, să vindecăm schismele, să-i ajutăm pe cei care trăiesc ororile războiului şi îndură persecuţii şi nedreptăţi”.

În zilele trecute patriarhul de Ierusalim, Teofil al III-lea, a scris patriarhului ecumenic Bartolomeu şi celorlalţi primaţi ortodocşi invitându-i la o întâlnire în Iordania la sfârşitul lunii februarie cu obiectivul de „a restabili pacea între Biserici”, pusă în discuţie de acordarea, în urmă cu un an, din partea Constantinopolului, a autocefaliei Bisericii ortodoxe ucrainene condusă de Epifaniu.

(A-l lăsa pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră

De Giovanni Zavatta

După L’Osservatore Romano, 7-8 ianuarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00