Ca într-o trezire

Pe drumul ecumenic al comuniunii depline între creştini este nevoie de o triplă privire: asupra trecutului, asupra prezentului şi asupra viitorului. În 2019, relaţiile cu Bisericile Ortodoxe Orientale – fie ele de tradiţie siriacă, coptă sau armeană – ilustrează bine această necesitate.

Privirea asupra trecutului este esenţială înainte de toate pentru a scoate inspiraţie din istoria noastră comună. Cu Bisericile ortodoxe orientale asta înseamnă a merge înapoi la perioada precalcedoniană, adică la primele cinci secole. Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic între Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe orientale a făcut asta în documentul său din 2015, intitulat „Exercitarea comuniunii în viaţa Bisericii primare şi repercusiunile sale asupra căutării comuniunii astăzi din partea noastră”. Studiind exprimările de comuniune între Biserici în primele cinci secole, documentul arată că „în cea mai mare parte, în această perioadă aceste exprimări de comuniune erau informale, adică nu se desfăşurau în cadrul unor structuri clare”. În afară de asta, „tindeau să se realizeze îndeosebi la nivel regional; nu exista un punct clar de referinţă centrală”. De fapt, „pe de o parte, la Roma exista o conştiinţă crescândă despre o slujire de comuniune şi unitate mai amplă, îndeosebi de la sfârşitul secolului al III-lea încoace; pe de altă parte, nu există dovezi clare că Bisericile ortodoxe orientale au acceptat vreodată o asemenea slujire” (71). Această constatare este o învăţătură importantă în căutarea actuală a comuniunii depline cu Bisericile ortodoxe orientale.

A privi la trecut este necesar şi pentru un alt motiv: pentru purificarea memoriei. Memoria Bisericilor noastre este adesea rănită de o istorie conflictuală, cu care adesea se amestecă aspecte non-teologice de natură culturală, politică sau naţională. Anul 2019 a văzut realizarea diferitelor iniţiative în acest domeniu cu Bisericile ortodoxe orientale. În mai 2019 s-a ţinut la Addis Abeba o conferinţă despre relaţiile dintre Biserica catolică şi Biserica ortodoxă etiopiană Tewahedo. Primă iniţiativă de acest gen în Etiopia, întâlnirea tindea să recitească împreună istoria adesea dureroasă a raporturilor între aceste două Biserici, la care se adaugă problema spinoasă a raporturilor dintre Italia şi Etiopia. Recitirea unei istorii contrastate este şi una din dimensiunile dialogului Bisericii catolice cu Biserica ortodoxă siro-malankareză. Unul din proiectele comisiei mixte de dialog cu Biserica aceasta, care, ca în fiecare an, s-a întâlnit în Kerala în luna decembrie 2019, este publicarea comună a unei „cărţi de referinţă despre istoria Bisericii” care vrea să prezinte câteva documente despre istoria controversată a creştinismului în India până în secolul al XVII-lea.

În afară de asta, privirea asupra trecutului este fundamentală pentru a interpreta diferenţele teologice dintre Bisericile noastre. O abordare hermeneutică trebuie să distingă, între diferenţele moştenite din trecut, pe cele care ne despart de cele care sunt parte a unei diversităţi legitime în exprimarea unei credinţe comune. Această hermeneutică a fost aplicată imediat în dialogul cu Bisericile ortodoxe orientale, cu care despărţirea este datorată unor motivaţii cristologice. Dialogul teologic a permis recunoaşterea că împărtăşim una şi aceeaşi credinţă cristologică exprimată în mod diferit, aşa cum explică deosebit de bine declaraţia comună din 1990 a sfântului Ioan Paul al II-lea şi a catholicosului Mar Baselios Mar Thoma Mathews I al Bisericii ortodoxe siro-malankareză: conţinutul credinţei cristologice „este acelaşi”, chiar dacă „în formularea acestui conţinut în cursul istoriei au apărut diferenţe în terminologie şi în emfază”, totuşi „aceste diferenţe pot să existe în aceeaşi comuniune, deci nu trebuie să ne despartă, în special atunci când îl proclamăm [pe Dumnezeu] fraţilor noştri şi surorilor noastre din lume în termeni pe care pot să-i înţeleagă mai uşor” (8).

Este aceeaşi metodologie hermeneutică ce este aplicată astăzi în dialogul teologic cu aceste Biserici antice, care, din 2015, s-a concentrat asupra sacramentelor. Comisia mixtă internaţională de dialog a ţinut în ianuarie 2019 la Roma a şaisprezecea reuniune a sa, dedicate temei căsătoriei. Comisia a subliniat că, în pofida riturilor şi teologiei căsătoriei au dezvoltat tradiţii diferite – îndeosebi cât priveşte problema celebrantului -, înţelegerea căsătoriei ca sacrament este în mod fundamental aceeaşi. Comisia se va reuni din nou anul acesta de la 26 ianuarie la 1 februarie la Atchaneh în Liban, la invitaţia patriarhiei siro-ortodoxe, pentru a discuta despre teologia sacramentală în general. Această întâlnire, care ar trebui să fie ultimul pas înainte de redactarea unui document comun despre această temă, va include probabil o importantă dimensiune hermeneutică permiţând să se discearnă una şi aceeaşi credinţă sacramentală dincolo de diferenţele legitime de rit şi de exprimare teologice.

Cu Biserica asiriană din Orient, care recunoaşte numai primele două concilii ecumenice, metoda hermeneutică a dat şi roade importante. Dialogul a permis să se recunoască validitatea anaforei euharistice a lui Adai şi Mari, unde cuvintele instituirii euharistice „sunt prezente nu în mod narativ coerent şi ad litteram, ci în mod eucologic şi răspândit”, aşa cum explică Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor în Orientamenti din 2001. Comisia mixtă pentru dialogul teologic cu Biserica aceasta, care a celebrat la Roma în noiembrie 2019 a 25-a aniversare a creării sale, lucrează actualmente asupra imaginilor Bisericii. De fapt, tradiţia asiriană a dezvoltat o ecleziologie a sa înainte de toate prin imnografia sa foarte bogată (în care Biserica este prezentată, de exemplu, ca „Arca mântuirii”, „Mireasa Mirelui”, „Spital spiritual” etc.) care, dincolo de o exprimare adesea diferită de tradiţia latină, comportă o înţelegere asemănătoare a Bisericii.

Dacă dialogul teologic studiază trecutul pentru motivele expuse mai sus, trebuie să privească şi la prezent. De fapt, nu numai trecutul, ci şi relaţiile actuale dintre Bisericile noastre, în toate dimensiunile lor, sunt un locus theologicus. Revine teologiei să formuleze ceea ce Bisericile deja trăiesc astăzi sub conducerea Duhului Sfânt. Aşa cum a declarat laconic patriarhul Atenagora cu privire la întâlnirea sa cu papa Paul al VI-lea în 1964: „Conducătorii Bisericilor fac, teologii explică”. Raporturile dintre Biserici se referă nu numai la primaţii lor, ceea ce este numit „dialogul carităţii”, ci la toţi credincioşii, în ceea ce poate fi numit „dialogul vieţii”.

Într-un moment în care relaţiile dintre Bisericile noastre la toate nivelurile se intensifică, pare mai necesară ca oricând o recitire teologică a acestor raporturi, atât în „dialogul carităţii” cât şi în „dialogul vieţii”. Este ceea ce al şaselea Colloquium Syriacum al Fundaţiei Pro Oriente din Viena a întreprins în noiembrie 2019. Întâlnirea a fost dedicată unei evaluări a numeroaselor acorduri pastorale între Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe de tradiţie siriacă, dintre care multe permit o anumită communicatio in sacris: de exemplu acordul din 1994 cu Biserica ortodoxă siriacă – prim acord pastoral reciproc al Bisericii catolice cu o altă Biserică – sau şi acordul din 1994 despre căsătoriile mixte cu Biserica malankareză siro-ortodoxă sau cel menţionat deja din 2001 cu Biserica asiriană din Orient. Concluzia conferinţei a fost un apel la „dezvoltarea de noi abordări teologice ţinând cont de acordurile pastorale existente deja şi de realităţile trăite în comun de credincioşii din Bisericile noastre”.

Privire asupra trecutului şi asupra prezentului. Însă pe drumul ecumenic este esenţială şi o privire prospectivă spre viitor. Scoţând inspiraţie din trecut şi luând din experienţa prezentă, cum trebuie concepută o Biserică reconciliată? Acest tip de consideraţie cere o reflecţie asupra rolului episcopului de Roma. În capitolul al treilea din Ut unum sint, intitulat Quanta est nobis via?, Ioan Paul al II-lea îi invita pe păstorii şi teologii din diferitele Biserici să caute, „desigur împreună, formele în care această slujire să poată realiza o slujire de iubire recunoscută de unii şi de alţii” (95).

Într-un document din 2010 intitulat „Paşi spre o Biserică reunită: schiţă a unei viziuni ortodoxo-catolice a viitorului”, comisia nord-americană de dialog catolico-ortodox şi-a propus să răspundă la această invitaţie. Din partea Bisericilor ortodoxe orientale n-au existat răspunsuri la invitaţia din Ut unum sint. De fapt, revine probabil Bisericii catolice să înainteze o propunere concretă, acceptabilă pentru ortodocşii orientali, cu privire la exercitarea slujirii unităţii episcopului de Roma la nivel universal. Tocmai asupra acestui Quanta est nobis via? din enciclica a cărei a 25-a aniversare o celebrăm anul acesta, Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor va reflecta în timpul următoarei adunări plenare care ar trebui să aibă loc în noiembrie 2020.

Privirea asupra viitorului este necesară şi pentru a nu pierde din vedere scopul drumului nostru de unitate. În urmă cu aproape cincizeci de ani, la 11 mai 1970, imediat după o audienţă privată cu papa Paul al VI-lea, catholicosul armean Vasken I a declarat că el şi papa „aminteau, ca într-o trezire, că suntem fraţi de două mii de ani”. Şi a continuat: „O, Doamne, lasă ca acest moment să dureze pentru totdeauna, pentru că este sublim!”. Fie ca această trezire să continue în aşa fel încât să putem trezi împreună lumea în vestirea lui Cristos înviat.

(

Ca într-o trezire

Drumul raporturilor dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe Orientale

de Hyacinthe Destivelle 
oficial al secţiunii orientale de la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

După L’Osservatore Romano, 22 ianuarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Există ceva mai mizerabil decât un grajd? Da, există un loc mai rău: pustiul inimii umane…

Sfanta Maria si Isus Cristos„Domnul nu s-a născut într-un palat regal, ci într-o grotă umilă, în sărăcia absolută. Ce poate să fie mai mizerabil decât un grajd, mai umil decât o iesle pentru animale? Totuşi există un loc mai rău: este pustiul inimii umane, arsă de păcat, înstrăinată de Dumnezeu, lâncedă, goală, sclavă a patimilor”. În mesajul de Crăciun, patriarhul de Moscova, Chiril, i-a invitat pe credincioşi să pună deoparte egoismele, ambiţiile personale, amintind că „suntem în măsură să facem din sufletul nostru un templu al lui Dumnezeu” şi că „Domnul este aproape, este de acum la uşă şi aşteaptă cu răbdare ca noi să-l vedem cu ochii credinţei, să-l lăsăm să intre în vieţile noastre, să ascultăm cuvântul său, să răspundem la iubirea sa, permiţându-i să acţioneze în noi”.

Primatul Bisericii ortodoxe ruse – care împreună cu alte Biserici orientale care urmează calendarul iulian sărbătoreşte Crăciunul, la 7 ianuarie – se întreabă dacă uneori „nu suntem ca Irod”, cu inima amară şi plină de invidie, care nu acceptă adevărul divin, nu se bucură, care tremură nu de frica de Dumnezeu ci de laşitate: „Să reflectăm dacă nu suntem şi noi ca el în acţiunile noastre, dacă nu punem pe primul loc bunăstarea şi confortul nostru, dacă nu ne este teamă că vreunul poate să fie mai bun decât noi, mai talentat, mai gentil, dacă nu-i facem rău în tentativa de a-l răni sau a-l umili, de a-l împinge jos de pe piedestal în aşa fel încât să ocupăm noi primul loc. Şi să ne întrebăm”, insistă Chiril, „dacă nu ne simţim noi înşine izvorul adevărului şi nu Domnul şi poruncile sale, dacă nu devenim motiv de scandal pentru alţii prezentând ca adevăr opiniile noastre, dacă nu facem bucăţele cămaşa lui Cristos cu acţiunile noastre ambiţioase, dacă nu semănăm discordie şi nemulţumire în mijlocul fraţilor noştri şi surorilor noastre în credinţă”. De aici îndemnul de a depune „tot ceea ce împovărează şi păcatul care ne asediază” (Evr 12,1), să înălţăm „rugăciuni fervente pentru întărirea unităţii ortodoxiei şi multiplicarea carităţii, amintindu-ne că «Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură» (1Cor 13,4-7)”.

Domnul, continuă textul, „nu respinge pe nimeni, nu dispreţuieşte pe nimeni; dimpotrivă, se îmbracă în natura noastră umană, o reînnoieşte prin întruparea sa divină, prin suferinţele sale pe cruce şi prin învierea sa dătătoare de viaţă, o înalţă în sânul Treimii, o sfinţeşte cu rămânerea sa la dreapta tronului lui Dumnezeu. Prin intermediul trupului dătător de viaţă al lui Cristos, al sângelui său preacurat vărsat pentru fiecare dintre noi, luăm parte la sacramentul Euharistiei, ne unim cu trupul său şi împărtăşim acelaşi sânge cu Mântuitorul şi unii cu alţii. Totuşi – patriarhul de Moscova în mesaj nu ascunde tensiunile care străbat lumea ortodoxă – astăzi constatăm din păcate că valuri de discordie zdruncină nava Bisericii, că o furtună de neînţelegeri şi contradicţii se dezlănţuie împotriva unităţii credincioşilor ortodocşi, care unii, întunecaţi de duşman şi ispititor, preferă, la izvorul apei vii, «izvorul iraţional al ereziilor noroioase şi dezgustătoare» (Canonul duminicii al sfinţilor părinţi de la Conciliul I ecumenic). În acest moment dificil, trebuie să ne amintim toţi că Domnul s-a născut, a fost răstignit şi a înviat din morţi pentru fiecare dintre noi, şi că a întemeiat pe pământ Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică. Aparţinând Bisericii, suntem chemaţi să depăşim discordia, contradicţiile şi conflictele, să vindecăm schismele, să-i ajutăm pe cei care trăiesc ororile războiului şi îndură persecuţii şi nedreptăţi”.

În zilele trecute patriarhul de Ierusalim, Teofil al III-lea, a scris patriarhului ecumenic Bartolomeu şi celorlalţi primaţi ortodocşi invitându-i la o întâlnire în Iordania la sfârşitul lunii februarie cu obiectivul de „a restabili pacea între Biserici”, pusă în discuţie de acordarea, în urmă cu un an, din partea Constantinopolului, a autocefaliei Bisericii ortodoxe ucrainene condusă de Epifaniu.

(A-l lăsa pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră

De Giovanni Zavatta

După L’Osservatore Romano, 7-8 ianuarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

De unde vine tradiția cu sfântul Nicolae (devenit Moș Nicolae)…

Sfantul Laurentiu_San Lorenzo in Lucina_Roma

„A promova consumismul înseamnă a da importanţă absolută lucrurilor.
Sfântul Nicolae cu atitudinea sa,
cu modul său de a face, cu mărturia sa,
ne spune contrariul.
Adică, nu sunt importante lucrurile,
de care el se dezlipeşte pentru a le da celor săraci,
ci persoanele”.

Există un sfânt care uneşte Orientul şi Occidentul, mari şi mici, protestanţi şi catolici, nordul şi sudul Europei, Mediteranei şi Asiei. Este Nicolae de Myra mai bine cunoscut Nicolae de Bari, după locul unde se păstrează rămăşiţele sale pământeşti. Vorbim despre asta cu episcopul de Mileto-Nicotera-Tropea, Monseniorul Luigi Renzo, care a scris o carte chiar despre sfânt şi legăturile sale cu Calabria.

Ce reprezintă sfântul Nicolae pentru regiune?

Să explic ce reprezintă episcopul de Myra este un pic motivul care m-a determinat să scriu cartea cu titlul Sfântul Nicolae, sfântul cel mai venerat din Calabria, îndeosebi în Dieceza de Mileto-Nicotera-Tropea [San Nicola, il Santo più venerato in Calabria, in particolare nella Diocesi di Mileto-Nicotera-Tropea]. În mod esenţial, pentru că este un mare atrăgător de cult. În Calabria evlavia faţă de el este răspândită pretutindeni. Nouăzeci şi nouă de parohii din cele o mie sunt dedicate sfântului Nicolae, deci 10% din total. În dieceza unde sunt episcop, 26 de parohii din 130 sunt dedicate lui. În toată Calabria există 409 primării: dintre acestea, 53 îl au pe sfântul Nicolae ca patron, deci, peste 10%. Asta m-a impresionat şi m-a convins să fac această investigaţie din care s-a născut cartea. Nicolae este sfântul cel mai venerat, chiar dacă, sub anumite aspecte, cel mai iubit în rândul oamenilor este Francisc de Paola. Însă trebuie recunoscut că instituţional cultul său nu este răspândit ca acela al sfântului Nicolae.

Cui se datorează această mare răspândire?

Sfântul Nicolae este un sfânt de origine bizantină şi, în acelaşi timp, este sfântul pe care normanzii l-au făcut cunoscut în toată regiunea. Lor li se datorează răspândirea cultului şi ei sunt cei care au întemeiat trei dieceze în secolul al XI-lea: Mileto, San Marco Argentano şi Martirano. Dintre acestea două – Mileto şi San Marco Argentano – au catedrala dedicată sfântului Nicolae. Această răspândire se explică prin angajarea normanzilor de a latiniza Calabria prin voinţa papei într-o epocă în care regiunea era sub guvernul bizantin. Acest sfânt a reuşit să lege împreună fie tradiţia bizantină proprie Calabriei, fie noile exigenţe de evlavie răspândite de normanzi. Deci a apropiat tradiţia orientală şi occidentală.

Aţi făcut referinţă la Orient. Ce rol are sfântul Nicolae în domeniul dialogului ecumenic?

Sfântul Nicolae este o punte extraordinară cu Orientul. Este un sfânt oriental care s-a afirmat în manieră fenomenală în Occident când relicvele au fost aduse la Bari. El constituie şi astăzi un motiv puternic pentru a apropia Orientul şi Occidentul. În acest sens, este un proiect profetic acela al Conferinţei Episcopale Italiene de a organiza pentru luna februarie la Bari, centru propulsor al cultului adus sfântului, întâlnirea de reflecţie şi spiritualitate despre tema „Mediterana frontieră de pace”. Este cu siguranţă locul cel mai potrivit. Am fost recent, cu un grup de la catedrala din Mileto, în bazilica „Sfântul Nicolae” pentru o înfrăţire. Lucru care m-a impresionat, şi pe care nu-l ştiam, este că tocmai în faţa bazilicii a fost pusă o statuie donată de Vladimir Putin ca semn de mulţumire pentru peregrinatio a relicvelor sfântului la Moscova. Deci, cred că sfântul poate să fie un punct de contact din punctul de vedere existenţial şi devoţional, dar şi teologic. Centrul studiilor nicolaeiene de la Bari face mult sub acest aspect.

De ce Nicolae este atât de iubit de oameni?

A fost sfântul care a avut o atenţie foarte mare faţă de cei din urmă şi faţă de cei săraci, cu o deschidere faţă de cel care vine de departe, cum sunt străinii. Aceasta este marea actualitate a sfântului. Să ne gândim la fenomenul migranţilor. Găsim un motiv de stimulent la primire, tocmai de la viaţa şi de la exemplul lui Nicolae faţă de persoanele aflate în stare de necesitate. El intervenea fără să se arate, acţiona în tăcere. Actualitatea o văd şi în asta. În societatea noastră, în cultura noastră fără rădăcini, cred că o figură aşa de extraordinară, de mare atracţie, comună pentru Orient şi Occident, este în măsură să pună în criză individualismul despre care se vorbeşte astăzi. Pentru că sfântul Nicolae a ales persoana, omul, nu puterea, nu afirmarea de sine, aşa cum se face astăzi în schimb. El pune în criză societatea consumului. Chiar duminică 1 decembrie, papa Francisc a lansat un avertisment cu privire la riscul consumismului. A promova consumismul înseamnă a da importanţă absolută lucrurilor. Sfântul Nicolae cu atitudinea sa, cu modul său de a face, cu mărturia sa, ne spune contrariul. Adică, nu sunt importante lucrurile, de care el se dezlipeşte pentru a le da celor săraci, ci persoanele. El ne învaţă că atunci când întâlnim o persoană care are nevoie, în acea persoană trebuie să-l vedem pe Isus şi trebuie deci să facem totul pentru a o ajuta. Cred că aceste motivaţii profunde ating inima oamenilor şi de aceea sfântul va continua să aibă o mare relevanţă în evlavia populară. Apoi există faptul că adesea figura sa este legată cu aceea a lui „Santa Claus”, deci a lui Moş Crăciun, dar este un aspect artificial care n-ar nimic de-a face cu spiritualitatea sa şi cu mesajul. În Kuhsthistorisches Museum din Viena există celebra „Pală a Sfântului Casian”, în care Antonello din Messina l-a reprezentat pe sfântul Nicolae. Cu o interpretare un pic ascetică, pare că în momentul în care oferă caritatea, rămâne un pic dezgustat, poate pentru că imaginea sa este exploatată pentru scopuri „comerciale”.

Cât de important este astăzi să se redescopere mesajul său?

Pentru cultura noastră fără identitate, fără rădăcini, este important să înţelegem că Nicolae este un păzitor, un apărător al adevărului. Cunoaştem poziţia fermă pe care a luat-o faţă de Arie în timpul conciliului din Niceea. Atitudinea episcopului nostru este o referinţă la principiile ferme care trebuie să lumineze şi să dea chip identităţii noastre umane şi religioase. Acesta este un aspect interesant al personalităţii sale.

(Sfântul Nicolae: o lecţie de primire,
de Nicola Gori
după L’Osservatore Romano, 6 decembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: