Îmbrățișările pline de iubire și prietenie sunt cele care ne-au lipsit în acest timp virusat: îmbrățișări de revedere, de despărțire, de dor, de consolare, de durere, de rămas bun etc. Mulți au așteptat în zadar o ultimă îmbrățișare. Unii încă mai așteaptă: mici și mari, părinți și bunici, copii și nepoți, frați și surori, rude și prieteni. Unii sunt ținuți departe de virus, alții de indiferență, unii de boala trupului, alții de bolile sufletului.

Cu cât dor aștepta bătrânul Simeon să-l îmbrățișeze pe pruncul divin! Când l-a văzut, plin de bucuria celui ce-și vede speranța împlinindu-se, l-a luat în brațe sale pe Isus și l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: „Acum, slobozește-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor și slava poporului tău, Israel!”

Noi, după două mii de ani, care este speranța din inima noastră? Ce așteptăm cu ardoare? Ce am vrea să ni se împlinească?

În fața Pruncului Isus, care este atitudinea noastră? Vrem să-l luăm în brațe? În casă? În inima noastră? Vrem cu adevărat ca el să facă parte din viața noastră?

Ia și tu Pruncul în brațe și tresaltă de bucurie! Spune și tu: „Te-am îmbrățișat și mi-ai atins inima. Ești o pecete în inima mea! Nu-mi mai dai drumul niciodată! Tresalt de bucurie că te pot primi în Sfânta Împărtășanie, că te pot asculta în Sfânta Evanghelie și să te îmbrățișez în cei săraci și suferinzi, să îți sărut rănile și lacrimile.

Doamne, străbat lumea cu tine în cea mai strânsă îmbrățișare. Biserica, asemenea Mariei, e martora fidelă a îmbrățișării noastre: tu-mi vorbești prin Sfintele Scripturi și mă hrănești prin sfintele Sacramente, eu vorbesc lumii despre tine și te slujesc în cei săraci și suferinzi”.