Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for Martie 2011

Sfântul zilei: Ioan al lui Dumnezeu – Fatebenefratelli

Posted by Paxlaur pe 08/03/2011

8 martie, pe lângă Ziua Internaţională a Femeii, este ziua în care Biserica îl comemorează pe sfântul Ioan al lui Dumnezeu, un sfânt care-mi place enorm pentru spiritul sau de aventura şi pentru schimbarea radicala din viaţa sa: vine ceasul când toţi facem schimbări radicale. Fie ca omul lui Dumnezeu să ne mijlocească înţelepciunea Duhului necesară în drumului vieţii, mai ales în ceasurile hotărâtoare.

Iată şi câteva date despre viaţa şi activitatea sfântului Ioan al lui Dumnezeu

Faceţi bine, fraţilor, pentru voi înşivă – Era fraza pe care sfântul o repeta pe străzile Granadei, când cerea ajutoare pentru cei săraci.

Se numea Ioan Ciudad şi s-a născut dintr-o bună familie de muncitori la Montemor-o-Novo, în Portugalia, în anul 1495, la trei ani după sosirea lui Cristofor Columb în America. Avea în sânge sensul aventurii, asemenea portughezilor tim­pului său, aşa încât, la vârsta de 8 ani, a dispărut de acasă şi nu a mai fost de găsit. Mama sa a murit de durere şi tatăl, rămas singur, s-a făcut laic franciscan.

În căutarea aventurii

Trecând peste hotarele ţării sale, nu se ştie cum, el a ajuns la Oropesa, în Spa­nia, în casa lui Francisco Cid, administrator al contelui Francisco de Alvarez, din Toledo. Spre norocul său, el a fost primit ca un fiu şi a primit o bună instruire de bază. A corespuns acestei încrederi, făcând tot felul de munci, în funcţie de nevo­ile familiei: păstor, ţăran, supraveghetor al personalului din gospodăria contelui.

Lucrurile mergeau aşa de bine, încât binefăcătorul său i-a oferit mâna fiicei sale. Ar fi fost o foarte bună partidă, dar, pe neaşteptate, s-a trezit din nou în Ioan spiritul aventurii, şi astfel, el s-a înrolat în armata spaniolă care pornea la luptă împotriva francezilor pentru recucerirea ţinutului Fuenterrabbia.

Tovarăşii de arme îl stimau pentru curajul şi pentru onestitatea sa şi, de aceea, i-au încredinţat paza prăzii bogate de război, obţinută de la francezi. Deoarece, însă, nu se ştie cum, s-a furat totuşi din acea pradă, el a fost scos din armată şi condamnat la spânzurătoare. Numai datorită intervenţiei unui personaj din înal­ta societate, a fost salvat. A revenit la Oropesa şi şi-a reluat lucrul, dar la căsătorie nu se gândea pentru nimic în lume. Aştepta ocazia prielnică pentru a se reintegra în armată şi a reuşit acest lucru, în anul 1532, când a luat parte la apărarea oraşului Viena împotriva lui Soliman al II-lea.

I-a venit puţin mintea la cap

Când s-a întors în Spania, ceva se schimbase în el. A făcut un pelerinaj la Compostela, apoi a vizitat ţinutul natal şi, în fine, s-a îndreptat spre Sevilla, unde, pentru aproximativ un an, a făcut-o pe păstorul, până în anul 1535, când a început să vagabondeze din nou prin lume. S-a dus la Ceuta, în Africa, şi a lucrat ca salahor în fortificaţiile acelui oraş portughez. Aici a făcut un gest umanitar, când, cu banii câştigaţi, a ajutat o familie nobilă portugheză, exilată în acel ţinut, fără nici o posibilitate economică.

După trei ani petrecuţi printre var şi piatră, a plecat spre o nouă destinaţie: Gibraltar. Cu banii pe care îi pusese deoparte, s-a apucat să o facă pe comerciantul de cărţi, cutreierând străzile şi suburbiile oraşului. A rămas însă puţin în Gibraltar şi apoi a plecat în Granada, unde şi-a deschis o librărie adevărată.

La Granada, la 20 ianuarie 1539, după ce a ascultat o predică a fericitului Ioan de Avila, s-a hotărât să înceapă o viaţă nouă. Fervoarea sa de neofit a impresionat negativ populaţia oraşului, care 1-a considerat nebun şi 1-a închis la balamuc. Aici şi-a dat seama de situaţia aberantă în care erau ţinuţi bolnavii mintal şi, în inima sa, a hotărât să facă ceva în această direcţie.

Începutul operei sale

Abia ieşit din ospiciu, a mers în pelerinaj la Madona de Guadalupe, pentru ca mama cerească să-1 ajute să înţeleagă mai bine care erau planurile lui Dumnezeu cu privire la el. Întors la Granada, a început să se îngrijească de cei bolnavi. Mai întâi i-a adunat într-un hol al unui palat seniorial, apoi într-o casă mai confortabilă şi, în sfârşit, într-un autentic complex spitalicesc. Episcopul locului i-a sugerat să îmbrace o anumită haină care, deşi nu era în uz între călugări, l-ar fi făcut cunoscut ca o persoană consacrată lui Dumnezeu.

Ioan a acceptat, deoarece, în acest fel, lucrarea sa nu apărea ca o exotică iniţiativă personală, ci ca o operă a Bisericii, dându-i, printre altele, un mai mare credit in obţinerea fondurilor. Episcopul, dincolo de aceasta, pe cheltuiala sa, a voit să oficializeze numele pe care deja lumea i-1 dădea: „Ioan al lui Dumnezeu”.

În 1548, a fondat un alt spital la Toledo şi apoi a mers la Valladolid, pentru a-1 întâlni pe Filip al II-lea, regent al Spaniei, şi curtea sa. Era încărcat de datorii şi putea să iasă din această situaţie prin simpla caritate a populaţiei. A prezentat celui responsabil situaţia în care se afla nu din cauza nechibzuinţei sau a unei proaste administrări, ci datorită dorinţei sale de a veni în întâmpinare nevoilor obiective ale supuşilor regelui.

Arhiepiscopul de Valladolid i-a replicat că spitalele sale nu erau altceva decât un cuib de vagabonzi şi de prostituate. Sfântul a primit sfidarea şi a răspuns sim­plu cu invitaţia de a veni pentru a le vizita în persoană, şi apoi a adăugat: „Veţi descoperi că găzduim o singură persoană nedemnă de a mânca pâinea oferită: şi aceea sunt eu”.

Fatebenfratelli

Când Ioan cerea pomană spunea întotdeauna: „Faceţi bine, fraţilor, pentru voi înşivă!”, pentru a aminti fiecăruia că cine dă unui sărac, dă cu împrumut lui Dumnezeu. De aici, şi numele de „fatebenefratelli” dat fiilor săi spirituali. El nu se gândea să fondeze un ordin sau o congregaţie călugărească: colaboratorii săi erau laici care voiau să slujească, asemenea lui, celor bolnavi.

Primii au fost doi foarte aprigi duşmani cu care Ioan se împăcase; acestora li s-au adăugat, încetul cu încetul, şi alţii pe care Ioan i-a numit simplu „fraţii ospi­talieri”. Când a murit, la 8 martie 1550, nu a lăsat nici o regulă scrisă, ci doar câteva scrisori. Înmulţirea fundaţiilor şi a colaboratorilor, după moartea sa, a determinat Sfântul Scaun să le dea fraţilor „fatebenefratelli” o regulă şi un statut juridic.

Pius al Xll-lea, cu ocazia sărbătoririi a patru sute de ani de la înfiinţarea ordinului, a sintetizat foarte bine spiritualitatea lui Ioan al lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Cu ochiul sensibil al credinţei, el a pătruns până în adâncul misterului ce se ascunde în cei bolnavi, în cei slabi şi în cei îndureraţi; şi consolându-i, ziua şi noaptea, cu prezenţa, cu cuvântul, cu medicamentele, era con­vins că aduce pioase servicii membrelor suferinde ale Răscumpărătorului”.

Intuiţiile lui Ioan

Insă Ioan al lui Dumnezeu nu este amintit numai pentru sfinţenia sa, ci şi pen­tru intuiţiile sale extraordinare pe care le-a avut în ceea ce priveşte sfinţenia. La timpul său, spitalele erau în acelaşi timp locuri de îngrijire pentru persoanele abandonate şi atinse de boli cronice, refugiu pentru pelerinii fără casă şi adăpost pentru bolnavii pe care nimeni nu voia să-i ţină în casă. Înşişi bolnavii la pat, chiar dacă sufereau de boli contagioase, erau literalmente îngrămădiţi pe saltele improvizate şi cel care intra într-un spital îşi asuma riscul de a se alege cu boli şi mai grave.

Ioan şi-a organizat spitalele pe secţii, conform cu diferitele boli, şi fiecărui bol­nav i-a dat un pat curat şi corespunzător. Plecând de la evanghelie, care în fiecare bolnav vede chipul suferind al lui Cristos, el a voit să-i dea fiecărui bolnav o asis­tenţă personalizată, care nu se limita numai la administrarea tratamentului medicamentos, ci stabilea cu fiecare un raport uman de încredere reciprocă.

Şi mai revoluţionară a fost opera sa cu bolnavii mintali. Aceştia erau consi­deraţi pe atunci posedaţi de diavol şi erau puşi în lanţuri şi pedepsiţi. Ioan, după ce încercase în propriul trup unele tratamente inumane, a decis ca, în spitalele sale, nebunii să fie trataţi simplu ca persoane bolnave psihic şi, deci, având nevoie mai mult decât alţii de afecţiunea umană: trebuiau să fie mai mult iubiţi si niciodată loviţi sau puşi în lanţuri.

Despre el s-a scris pe drept că „în asistenţa spitalicească merită un loc care nu poate fi şters peste veacuri”.

(sursa: Enrico Pepe, Martiri si sfinti din calendarul roman, editura Sapientia Iaşi
sursa foto: http://images.evangelizo.org
http://files.splinder.com)

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut, Ioan al lui Dumnezeu (8 martie) | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2011

Posted by Paxlaur pe 08/03/2011

Mâine, miercuri, 9 martie, începem Postul Mare, timp de rugăciune, pomană şi pocăinţă pentru purificarea sufletelor noastre şi pentru întâlnirea cu Isus Cristos înviat.

Iată mesajul transmis tuturor credincioşilor şi oamenilor de bunăvoinţă de Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea:

„Împreună cu Cristos sunteţi înmormântaţi în Botez, împreună cu el sunteţi şi înviaţi” (cf. Col 2,12)

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare, care ne conduce la celebrarea sfântului Paşte, este pentru Biserică un timp liturgic foarte preţios şi important, în vederea căruia sunt bucuros să adresez un cuvânt specific ca să fie trăit cu angajarea corespunzătoare. În timp ce priveşte la întâlnirea definitivă cu mirele ei, la Paştele veşnic, comunitatea eclezială, stăruitoare în rugăciune şi în caritatea activă, intensifică drumul său de purificare în spirit, pentru a lua cu abundenţă mai mare din misterul răscumpărării viaţa cea nouă în Cristos Domnul (cf. Prefaţa I din Postul Mare).

1. Chiar această viaţă ne-a fost deja transmisă în ziua Botezului nostru, când, „deveniţi părtaşi ai morţii şi învierii lui Cristos”, a început pentru noi „aventura fericită şi exaltantă a discipolului” (Omilia în sărbătoarea Botezului Domnului, 10 ianuarie 2010). Sfântul Paul, în scrisorile sale, insistă în mod repetat asupra comuniunii singulare cu Fiul lui Dumnezeu realizată în această baie. Faptul că în majoritatea cazurilor Botezul se primeşte când suntem copii scoate în evidenţă faptul că este vorba de un dar al lui Dumnezeu: nimeni nu merită viaţa veşnică prin propriile forţe. Milostivirea lui Dumnezeu, care şterge păcatul şi permite să trăim în propria existenţă „acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5), este comunicată omului în mod gratuit.

Apostolul neamurilor, în Scrisoarea către Filipeni, exprimă sensul transformării care se realizează prin participarea la moartea şi învierea lui Cristos, indicându-i ţinta: ca „eu să-l cunosc pe el şi puterea învierii lui şi să fiu cu el în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morţi” (Fil 3,10-11). Deci Botezul nu este un rit din trecut, ci întâlnirea cu Cristos care dă formă întregii existenţe a celui botezat, îi dăruieşte viaţa divină şi îl cheamă la o convertire sinceră, începută şi susţinută de har, care să-l ducă la obţinerea staturii adulte a lui Cristos.

O legătură deosebită leagă Botezul de Postul Mare ca moment favorabil pentru a experimenta harul care mântuieşte. Părinţii de la Conciliul Vatican II i-au chemat pe toţi păstorii Bisericii să folosească „mai abundent elementele baptismale ale liturgiei din Postul Mare” (Constituţia Sacrosanctum Concilium, 109). De fapt, dintotdeauna, Biserica asociază privegherea pascală la celebrarea Botezului: în acest sacrament se realizează acel mare mister prin care omul moare pentru păcat, este făcut părtaş de viaţa nouă în Cristos înviat şi îl primeşte pe însuşi Duhul lui Dumnezeu care l-a înviat din morţi pe Isus (cf. Rom 8,11). Acest dar gratuit trebuie să fie mereu reanimat în fiecare dintre noi şi Postul Mare ne oferă un parcurs asemănător catehumenatului, care pentru creştinii din Biserica primară, precum şi pentru catehumenii de astăzi, este o şcoală de neînlocuit de credinţă şi de viaţă creştină: cu adevărat ei trăiesc Botezul ca un act decisiv pentru toată existenţa lor.

2. Pentru a întreprinde în mod serios drumul spre Paşte şi a ne pregăti să celebrăm învierea Domnului – sărbătoarea cea mai fericită şi solemnă a întregului an liturgic – ce poate să fie mai potrivit decât să ne lăsăm conduşi de cuvântul lui Dumnezeu? Pentru aceasta, Biserica, în textele evanghelice din duminicile din Postul Mare, ne conduce la o întâlnire deosebit de intensă cu Domnul, făcându-ne să reparcurgem etapele drumului iniţierii creştine: pentru catehumeni, în perspectiva de a primi sacramentul renaşterii, pentru cel care este botezat, în vederea unor paşi noi şi decisivi în urmarea lui Cristos şi în dăruirea mai deplină lui.

Prima duminică din itinerarul Postului Mare evidenţiază condiţia noastră de om pe acest pământ. Lupta victorioasă împotriva ispitelor, care dă start misiunii lui Isus, este o invitaţie de a conştientiza propria fragilitate pentru a primi harul care eliberează de păcat şi revarsă forţă nouă în Cristos, cale, adevăr şi viaţă (cf. Ordo Initiationis Christianae Adultorum, nr. 25). Este o chemare hotărâtă de a ne aminti că credinţa creştină implică, după exemplul lui Isus şi în unire cu el, o luptă „împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului” (Ef 6,12), în care diavolul este în acţiune şi nu încetează, nici astăzi, să-l ispitească pe omul care vrea să se apropie de Domnul: Cristos iese victorios din această luptă, pentru a deschide şi inima noastră la speranţă şi a ne conduce să învingem seducţiile răului.

Evanghelia schimbării la faţă a Domnului pune în faţa ochilor noştri gloria lui Cristos, care anticipă învierea şi vesteşte divinizarea omului. Comunitatea creştină conştientizează că este condusă, ca apostolii Petru, Iacob şi Ioan, „deoparte pe un munte înalt” (Mt 17,1), pentru a primi din nou în Cristos, ca fii în Fiul, darul harului lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” (v. 5). Este invitaţia de a ne depărta de zgomotul cotidianului pentru a ne cufunda în prezenţa lui Dumnezeu: el vrea să ne transmită, în fiecare zi, un cuvânt care pătrunde în profunzimile spiritului nostru, unde discerne binele şi răul (cf. Evr 4,12) şi întăreşte voinţa de a-l urma pe Domnul.

Cererea lui Isus adresată samaritenei „Dă-mi să beau” (In 4,7), care este propusă în liturgia din duminica a treia, exprimă pasiunea lui Dumnezeu faţă de fiecare om şi vrea să trezească în inima noastră dorinţa după darul „apei care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (v. 14): este darul Duhului Sfânt, care face din creştini „adevăraţi adoratori” în măsură să-l roage pe Tatăl „în duh şi adevăr” (v. 23). Numai această apă poate să stingă setea noastră de bine, de adevăr şi de frumuseţe! Numai această apă, dăruită nouă de Fiul, irigă deşerturile sufletului neliniştit şi nesatisfăcut, „până când se va odihni în Dumnezeu”, conform cuvintelor celebre ale sfântului Augustin.

„Duminica orbului din naştere” îl prezintă pe Cristos ca lumină a lumii. Evanghelia ne interpelează pe fiecare dintre noi: „Crezi tu în Fiul Omului?”. „Cred, Doamne!” (In 9,35.38), afirmă cu bucurie orbul din naştere, devenind glas al oricărui credincios. Miracolul vindecării este semnul că Cristos, împreună cu vederea, vrea să deschidă privirea noastră interioară, pentru ca credinţa noastră să devină tot mai profundă şi să putem recunoaşte în el pe unicul nostru Mântuitor. El luminează toată întunecimile vieţii şi-l duce pe om să trăiască drept „fiu al luminii”.

Atunci când, în duminica a V-a, ne este proclamată învierea lui Lazăr, suntem puşi în faţa misterului din urmă al existenţei noastre: „Eu sunt învierea şi viaţa… Crezi tu aceasta?” (In 11,25-26). Pentru comunitatea creştină este momentul de a repune cu sinceritate, împreună cu Marta, toată speranţa în Isus din Nazaret: „Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume” (v. 27). Comuniunea cu Cristos în această viaţă ne pregăteşte să depăşim graniţa morţii, pentru a trăi fără sfârşit în el. Credinţa în învierea morţilor şi speranţa vieţii veşnice deschid privirea noastră la sensul ultim al existenţei noastre: Dumnezeu l-a creat pe om pentru înviere şi pentru viaţă, şi acest adevăr dăruieşte dimensiunea autentică şi definitivă istoriei oamenilor, existenţei lor personale şi trăirii lor sociale, culturii, politicii, economiei. Lipsit de lumina credinţei, universul întreg ajunge închis într-un mormânt fără viitor, fără speranţă.

Parcursul Postului Mare îşi are împlinirea în triduum-ul pascal, îndeosebi în marea priveghere din noaptea sfântă: reînnoind promisiunile baptismale, reafirmăm că Isus Cristos este stăpânul vieţii noastre, acea viaţă pe care Dumnezeu ne-a comunicat-o atunci când am fost renăscuţi „din apă şi din Duh Sfânt”, şi reconfirmăm angajarea noastră fermă de a corespunde acţiunii harului pentru a fi discipolii săi.

3. Scufundarea noastră în moartea şi învierea lui Cristos prin sacramentul Botezului ne stimulează în fiecare zi să eliberăm inima noastră de povara lucrurilor materiale, de o legătură egoistă cu „pământul”, care ne sărăceşte şi ne împiedică să fim disponibili şi deschişi la Dumnezeu şi la aproapele. În Cristos, Dumnezeu s-a revelat ca iubire (cf. 1In 4,7-10). Crucea lui Cristos, „cuvântul crucii” manifestă puterea mântuitoare a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,18), care se dăruieşte pentru a-l ridica din nou pe om şi a-i aduce mântuirea: iubire în forma sa cea mai radicală (cf. Enciclica Deus caritas est, 12). Prin practicile tradiţionale ale postului, pomenii şi rugăciunii, expresii ale angajării de convertire, Postul Mare educă la trăirea în mod tot mai radical a iubirii lui Cristos. Postul, care poate să aibă diferite motivaţii, dobândeşte pentru creştin o semnificaţie profund religioasă: făcând mai săracă masa noastră învăţăm să depăşim egoismul pentru a trăi în logica darului şi a iubirii; suportând privarea de unele lucruri – şi nu numai de ceea ce este de prisos – învăţăm să ne abatem privirea de la „eul” nostru, pentru a descoperi pe cineva alături de noi şi a-l recunoaşte pe Dumnezeu în chipurile atâtor fraţi ai noştri. Pentru creştin, postul nu are nimic intimist, ci deschide mai mult la Dumnezeu şi la necesităţile oamenilor, şi face în aşa fel încât iubirea faţă de Dumnezeu şi să fie şi iubire faţă de aproapele (cf. Mc 12,31).

În drumul nostru ne aflăm şi în faţa ispitei averii, a avidităţii de bani, care ameninţă primatul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dorinţa intensă de avere provoacă violenţă, samavolnicie şi moarte; pentru aceasta, Biserica, în special în timpul Postului Mare, cheamă la practicarea pomenii, adică la capacitatea de a împărtăşi. În schimb, idolatria bunurilor nu numai că îndepărtează de celălalt, ci îl despoaie pe om, îl face nefericit, îl înşală, îl amăgeşte fără a realiza ceea ce promite, deoarece pune lucrurile materiale în locul lui Dumnezeu, unicul izvor al vieţii. Cum să înţelegem bunătatea paternă a lui Dumnezeu dacă inima este plină de sine şi de propriile proiecte, cu care ne amăgim că putem să ne asigurăm viitorul? Ispita este aceea de a gândi, asemenea bogatului din parabolă: „Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani…”. Cunoaştem judecata Domnului: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul…” (Lc 12,19-20). Practicarea pomenii este referinţă la primatul lui Dumnezeu şi la atenţia faţă de celălalt, pentru a-l redescoperi pe Tatăl nostru bun şi a primi milostivirea lui.

În toată perioada Postului Mare Biserica ne oferă cu abundenţă deosebită cuvântul lui Dumnezeu. Meditându-l şi interiorizându-l pentru a-l trăi zilnic, învăţăm o formă preţioasă şi de neînlocuit de rugăciune, pentru că ascultarea atentă a lui Dumnezeu, care continuă să vorbească inimii noastre, alimentează drumul de credinţă pe care l-am început în ziua Botezului. Rugăciunea ne permite să dobândim şi o nouă concepţie despre timp: de fapt, fără perspectiva veşniciei şi a transcendenţei, el ritmează pur şi simplu paşii noştri spre un orizont care nu are viitor. În schimb, în rugăciune găsim timp pentru Dumnezeu, pentru a cunoaşte că „nu vor trece cuvintele lui” (cf. Mc 13,31), pentru a intra în acea comuniune intimă cu el „pe care nimeni nu va putea să o ia de la noi” (cf. In 16,22) şi care ne deschide la speranţa care nu dezamăgeşte, la viaţa veşnică.

În sinteză, itinerarul Postului Mare, în care suntem invitaţi să contemplăm misterul crucii, înseamnă „a deveni conformi cu moartea lui Cristos” (Fil 3,10), pentru a realiza o convertire profundă a vieţii noastre: a ne lăsa transformaţi de acţiunea Duhului Sfânt, asemenea sfântului Paul pe drumul Damascului; a orienta cu hotărâre existenţa noastră după voinţa lui Dumnezeu; a ne elibera de egoismul nostru, depăşind instinctul de dominare asupra celorlalţi şi deschizându-ne la caritatea lui Cristos. Perioada Postului Mare este moment favorabil pentru a recunoaşte slăbiciunea noastră, a primi, cu o sinceră revizuire a vieţii, harul reînnoitor al sacramentului Pocăinţei şi a merge cu hotărâre spre Cristos.

Iubiţi fraţi şi surori, prin întâlnirea personală cu Răscumpărătorul nostru şi prin post, pomană şi rugăciune, drumul de convertire spre Paşte ne conduce la redescoperirea Botezului nostru. Să reînnoim în acest Post Mare primirea harului pe care Dumnezeu ni l-a dăruit în acel moment, ca să lumineze şi să conducă toate acţiunile noastre. Ceea ce sacramentul semnifică şi realizează suntem chemaţi să trăim în fiecare zi într-o urmare a lui Cristos tot mai generoasă şi autentică. În acest itinerar al nostru, ne încredinţăm Fecioarei Maria, care l-a născut pe Cuvântul lui Dumnezeu în credinţă şi în trup, ca să ne scufundăm asemenea ei în moartea şi învierea Fiului său Isus şi să avem viaţa veşnică.

Vatican, 4 noiembrie 2010
Benedict al XVI-lea

(Sursa: http://www.ercis.ro
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Foto:www.83054.net)

Domnul sa ne binecuvânteze cu un timp de post bogat în fapte de pocăinţă. Amin!

Posted in Benedict al XVI-lea, Magisteriu | Etichetat: , , , , , , | 2 Comments »

Pleşu şi Liiceanu despre iubire

Posted by Paxlaur pe 06/03/2011

No comment!

(Emisiunea 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu,
difuzată duminică 6 martie 2011, la TVR1, ora 18:00)

Posted in Cultura, Recomandari | Etichetat: , , , | 3 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: