Sfinții și arta

“The only really effective apologia for Christianity comes down to two arguments, namely, the saints the Church has produced and the art which has grown in her womb” (Pope Benedict XVI  in The Ratzinger Report).

Sfanta Clara si scene din viata ei
Sfanta Clara si scene din viata ei

God’s grace transforms the lives of ordinary men and women into extraordinary spiritual masterpieces. These we call the saints. Perhaps that is why master artists over the centuries have been drawn to tell stories of the lives of saints in painting, sculpture, mosaic, and stained glass. The beauty of a saintly life lends itself to works of beauty that tell of God’s grace at work in the human heart.

One such remarkable visual story comes to us from the hand of a gifted Umbrian artist of the 14th century, known only as the Master of Saint Clare. This iconic image, completed in tempera on wood, recounts the spiritual journey of Clare of Assisi, a young woman who renounced the world and consecrated herself to poverty, prayer, and contemplation of God, in imitation of her spiritual brother Saint Francis. As the Church celebrates her feast day each eleventh day of August, the day of her death, her spiritual journey invites us to recognize the action of God’s grace in our lives. For the light of her faith continues, to this day, to inspire many to renounce the riches of this world and embrace poverty for God alone.

Seeing with eyes of faith

Since the 14th century, detailed accounts of the life of Saint Clare have been based on a well-known legend by Brother Thomas of Celano, an Italian Franciscan friar who was commissioned to write biographies of Saint Francis. He is thought to have also authored a spiritual account of Saint Clare that became a source of inspiration for pilgrims and artists, such as the Umbrian Master of Saint Clare.

Gazing on the Umbrian Master’s full-length image of this saintly woman, medieval pilgrims to the Basilica of Saint Clare could follow her spiritual journey by “reading” the eight panels that encompass her elongated frame. For the many who were illiterate, what they could not read in books, they could see visually depicted in paint. For each panel reveals one dramatic moment in Clare’s spiritual pilgrimage, unfolding clockwise, starting from the bottom left corner and ending in the lower right corner. To travel along the grace-filled events was to become a pilgrim walking in the spiritual footsteps of Saint Clare.

Answering the call of Christ

In the lower left corner, we see the first step in Clare’s spiritual journey, when she is said to have received a palm branch from the hand of Bishop Guido. This life-changing moment took place on Palm Sunday in the year 1212. Taking the palm as an exterior sign of the interior call of Christ, Clare fled to the Church of Saint Mary of the Angels to consecrate herself to God. That little church, also known as the Portiuncula, was inhabited by Saint Francis and his community, and became the revered place where the Franciscan movement originated.

The second panel shows Clare being welcomed by a group of friars. Their bare feet evoke their embrace of poverty, in contrast to the well-dressed noblewomen who restrain Clare. Soon after, as shown in the third panel, we see Saint Francis receiving the young Clare. She kneels before an altar to profess evangelical vows of poverty, chastity, and obedience as Francis cuts her hair, a sign of her renunciation of the world and consecration to God.

The fourth panel, at the top of the left column of scenes, illustrates vividly the violence, malice, and rejection that Clare endured from her wealthy family soon after her consecration. On the left are her relatives, dressed in fine clothes and struggling to persuade Clare to renounce her consecration with threats, flattery, and empty promises. Clare remains firm in her radical promise to Christ as she clings to the altar cloths.

Beginning at the upper right-hand corner, the narrative continues with a series of miracles wrought through the intercession of the saintly nun. The upper right-hand scene tells the story of Agnes, Clare’s sibling who left home soon after Clare’s consecration to follow her sister’s example. Once again, enraged relatives attempt to dissuade the young Agnes from making her vows to Christ. This time, however, the family resorts to physical force as they move Agnes out of the convent. Clare prostrated herself in tearful prayer, begging God to overcome the strength of humans by divine power. We see the miracle that occurred soon after, as Agnes’ body became heavy to the point that she fell to the ground, immovable to her frustrated relatives.

The next scene depicts another miracle attributed to Clare, during a famine that ravaged the city in 1238. The artist paints Clare blessing a few loaves so that bread is multiplied to feed her sisters. In the next scene, Clare lays on her deathbed on the day of her passing, August 11, 1253. And in the final scene on the lower right-hand corner, Pope Innocent IV celebrates her funeral liturgy in the company of her beloved Franciscan community.

The central, full-length figure of Saint Clare dominates the painting. Her haloed face radiates the light of peace that emanates from lives consecrated to God. Clothed in her Franciscan habit, Clare points with her right hand to a processional cross she holds in her left hand. The cross of Christ was the divine light radiating from Saint Clare into the community she founded and into the world.

The witness of the saints and sacred art

“The only really effective apologia for Christianity comes down to two arguments, namely, the saints the Church has produced and the art which has grown in her womb,” noted Pope Benedict XVI in The Ratzinger Report. As we look for ways to re-propose the Gospel anew to people of today, the saints depicted in artistic masterpieces, such as this vivid depiction of the life of Saint Clare, radiate the light of God’s grace into the world’s darkness.

Jem Sullivan

Educator, author, and Secretary for Catholic Education in the Archdiocese of Washington.

Saint Clare with Scenes from Her Life, Maestro di Santa Chiara, 14th century, Convent of Saint Clare, Assisi, Italy.

Preluat de pe:

http://us.magnificat.net/art

https://www.assisiofm.it/chiara-pianticella-di-francesco-73537-1.html

Reclame

„Fake news” şi logica şarpelui

Există un mod de a ne apăra de ştirile false?
Vreo tehnică, vreo şmecherie…
Tu cum faci?…

„Adevărul, relatat cu o privire nu răzbunătoare sau justiţiară,
nu poate face rău niciodată cauzei păcii”.

Fake-newsTradiţionalul Meeting de la jumătatea lui august care se reînnoieşte de 39 de ani pe coasta adriatică în oraşul Rimini a pus ca temă, printre multele situaţii critice distribuite pe planetă – nu foarte egal ca să spunem adevărul -, una care în schimb are măcar o calitate, aceea de a acoperi faţa pământului ca o pânză de păianjen deasă: comunicarea şi ştirile false care o populează ca un virus malefic. Ce se înţelege cu ceea ce jargonul mediatic la desemnat cu sunetul aspru de „fake news”? Cum să le recunoaştem? Şi, mai ales, cum să ne apărăm de asalturile lor, dacă există cumva o manieră de a face asta? Va trebui să vorbească despre asta, printre alţii, Lucio Brunelli, director jurnalist al Tv2000 şi InBlu Radio, care la puţine zile de la întâlnirea din Rimini, şi în apropierea întâlnirii papei cu tinerii la Circo Massimo şi la piaţa „Sfântul Petru”, reflectă cu glas tare despre temă.

Cum ai descrie „fake news”? Arată, ca să spunem aşa, un soi de profil comun?

Există diferite tipologii de fake news. Unele sunt aşa de grosolane, aşa de clar nefondate încât unul gândeşte: numai un credul le poate lua în serios. Chit că se descoperă apoi că, în schimb, au primit mii de împărtăşiri în reţea. Şi asta induce să reflectăm, mai mult decât pe mecanismele informaţiei, pe ce anume rămâne din capacitatea noastră critică. Într-adevăr când nu se mai crede în nimic se riscă să se creadă în orice! Există după aceea fake news mai organizate, acelea care amestecă elemente adevărate şi elemente false, o manipulare a realităţii pentru scopuri de propagandă, pentru a influenţa în mod ascuns opinia publică. Profilul comun al acestor fake este natura lor mimetică, şi anume capacitatea de a apărea plauzibile. Aşa cum a scris papa într-un mesaj al său dedicat tocmai acestei teme este vorba deci de a demasca „logica şarpelui, capabil oriunde să se camufleze şi să muşte”. Acel şarpe „viclean” care s-a făcut artizan al primei fake news din istorie. Când îndreptându-se spre Eva şi prefăcându-se că-i este prieten, începe discursul său cu o afirmaţie adevărată dar numai în parte: „Este adevărat că Dumnezeu a spus: «Să nu mâncaţi din niciun pom din grădină»?”. Ceea ce Dumnezeu i-a spus lui Adam nu era în realitate să nu mănânce din niciun pom, ci numai dintr-un pom, pomul cunoaşterii binelui şi răului.

În acel caz şarpele a jucat pe un plural transformând o interdicţie minimă într-o interdicţie absolută care i-a înspăimântat interlocutorii. În aparenţă un lucru nesemnificativ…

Dar tocmai amănuntele sunt cele decisive în fake news. Mă gândesc la afirmaţia falsă despre Josepha, migranta din Camerun salvată luna trecută în largul coastelor libiene după ce a rămas prinsă timp de 48 de ore de resturile unei bărci scufundate. Privirea sa i-a impresionat pe atâţia, inspirând sentimente de milă. Atunci s-a încercat să fie discreditaţi ea şi cei care au salvat-o. S-a evidenţiat oja de pe unghiile sale, lăsând să se creadă că femeia n-a putut să fie în apă atâta timp şi că era vorba aşadar de un montaj „cumsecade”. Fotografia adusă ca dovadă era autentică, numai că a fost făcută la mai multe zile după salvarea sa (unele femei din echipajul de voluntari care a salvat-o pe Josepha i-au propus să pună oja pe unghii pentru a-i face sărbătoare şi pentru a o face să simtă prietenia sa). Iată, când se spunea natura „mimetică” a unei fake news. Uneori e suficient a omite un mic detaliu, cum ar fi data în care a fost făcută fotografia, pentru a schimba semnificaţia unei imagini.

Sunt după aceea „fake Pope”, pentru a cita titlul unei cărţi apărute recent, adică ştirile false despre papa Francisc…

Da, este o carte scrisă de doi colegi de la Avvenire, Nello Scavo şi Roberto Beretta. Au selecţionat circa optzeci de ştiri false care au circulat în social despre papa Francisc. Şi aici, unele sunt aşa de grosolane încât unul se întreabă cum este posibil ca să creadă cineva şi să le ia în serios. Mă gândesc la istoria umbrei în formă de diavol proiectate de figura lui Bergoglio în seara primei sale apariţii publice de la loja binecuvântărilor din bazilica „Sfântul Petru” (un fotomontaj ridicol). Altele sunt mai elaborate, amestecă adevăratul şi falsul în aşa fel încât să apară verosimile, mai ales unui public care se consideră mai orientabil în sens critic faţă de papa.

În munca ta, ca director al Tv2000, îmi imaginez că te-ai întâlnit cu un anumit număr de fake news

M-a uimit mult lectura forţată şi deformată care a fost dată la Crăciunul trecut unei omilii a lui Francisc în care-l prezenta pe Isus şi Sfânta Familie ca migranţi şi refugiaţi. Imediat a pornit pe social o campanie – preluată şi de unele ziare – pentru a-l discredita pe papa acuzat că a „răstălmăcit” Evanghelia şi a „violentat” tradiţia numai pentru a duce înainte „politica” sa de primire. Şi în acest caz fake news se ascundea într-un detaliu care era omis şi anume că toţi predecesorii lui Bergoglio în realitate au folosit expresii asemănătoare în magisteriul lor. Mai mult, copyrightul frazei care a scandalizat aşa de mult putea să fie revendicat pe bună dreptate de papa Ratzinger: „Mesia, Fiul lui Dumnezeu, a fost un refugiat”, a spus Benedict al XVI-lea la Angelus din 17 ianuarie 2011. Dar şi mai înainte, în 1952 Pius al XII-lea scria într-un mesaj: „Familia din Nazaret în exil, Isus, Maria şi Iosif emigranţi în Egipt şi acolo refugiaţi pentru a scăpa de mânia unui rege nelegiuit, sunt modelul şi sprijinul tuturor emigranţilor”. Cea mai mare fake news, minciuna cea mai vicleană despre papa Francisc este tocmai a prezenta predica sa ca dezlipită de inima marii tradiţii a Bisericii. Bergoglio s-a rupt, desigur, de atâtea obişnuinţe şi formalisme curiale, dar în conţinuturile sale profunde n-a pretins să inventeze nimic. De la primatul milostivirii lui Dumnezeu la atenţia faţă de cei săraci, toate conţinuturile mereu vii în toată tradiţia Bisericii, în Evanghelii ca şi în viaţa sfinţilor, în două mii de ani de istorie.

Există un mod de a ne apăra de ştirile false? Vreo tehnică, vreo şmecherie… Tu cum faci?

Eu încerc mereu să merg la sursa ştirii şi îi invit şi pe jurnaliştii mei să facă asta. Reconstruind filiera care a dus la răspândirea acelei ştiri. Este nevoie de curiozitate şi pasiune pentru adevăr. Este nevoie de timp. Şi mai ales obişnuinţă la discernământ, pentru a înţelege de exemplu care surse sunt mai serioase şi credibile. Aşadar, contrariul jurnalismului copie şi inserează care din păcate se impune în atâtea redacţii. Nu întotdeauna reuşim să ajungem la adevăr în mod direct, constatând personal desfăşurarea unui fapt. Însă cred că un antidot bun pentru informaţia rea este a indica mereu prima sursă a ştirii, aşa încât publicul să poată avea un element în plus pentru a-i evalua gradul de certitudine şi credibilitate.

Forţa reţelei social este caracterul său democratic, însă aceasta este şi slăbiciunea pentru că oricine – cel care este rău-intenţionat – poate pune în circulaţie falsuri fără a trebui să dea cont cuiva. Se poate face ceva la nivel normativ pentru a restrânge suprapopularea de fake news fără a pune în pericol natura populară şi democratică a acestui tip de zonă comunicativă?

Desigur va trebui să se facă ceva la nivel normativ. Nu este posibil ca social să devină păşuni în care animalele aleargă nederanjate şi fără nicio limită. Însă adevărata apărare împotriva lui fake news este un spirit critic care trebuie mărit printre oameni. Paradoxul este că nu se mai crede în orice formă de informaţie care provine de la marele media system, fie televizat fie tipărit, şi adesea cu bune motive. Dar ajungem să fim creduli faţă de orice lucru care circulă în reţea cu aparenţa unei contra-informaţii.

„A evangheliza în reţea”… Este o expresie care se foloseşte mult în domeniul catolic, un soi se nouă misiune într-o epocă de hiperdifuzare comunicativă. Se poate evangheliza în reţea cu adevărat? O astfel de misiune merită atenţia, energiile, pe care Biserica le dă?

„A evangheliza în reţea” nu este o expresie care mă entuziasmează. Cred că nu se poate neglija, în mărturia creştină, ca în orice raport uman autentic, întâlnirea de la persoană la persoană; nu există metru de credibilitate mai mare decât a privi în ochi o persoană, chiar şi în timp ce vorbeşte, stând aproape de ea fizic. Sfântul Paul nu dispunea nici de internet nici de televiziuni sau ziare, şi totuşi predica sa a inflamat lumea, de la Damasc la Ierusalim, de la Atena la Roma. Pentru acest motiv nu reuşesc să împărtăşesc entuziasmul facil al anumitor „profesionişti” ai evanghelizări via internet. Dar este clar că şi această lume – virtuală dar de acum intrată în viaţa reală – trebuie să fie locuită, cu inteligenţă, de creştini. Există un spaţiu pentru a împărtăşi conţinuturi pozitive, evaluări diferite, o abordar mai liberă şi mai umană a lucrurilor. O formă de mărturie indirectă, care poate duce şi persoane îndepărtate de lumea catolică să aprecieze – dacă şi când va fi – umanitatea persoanelor care au în Cristos referinţa lor existenţială. Şi eventual să fie curioşi despre izvorul modului lor de a fi.

Poate să existe un „jurnalism de pace”?

Trebuie să existe. Informaţia, manipulată, este tot mai des o armă de propagandă utilizată pentru a justifica un război. Vorbim despre fake news, şi cum să nu amintim dovezile false de presupuse arme de distrugere în masă prezentate de Colin Powell la ONU în 2003 pentru a legitima războiul din Irak. Mulţi le-au considerat reale. Mă gândesc şi la filmările presupusurilor gropi comune pe plaja din Tripoli difuzate în februarie 2011 pentru a excita opinia publică şi a o convinge despre necesitatea morală a unui război împotriva regimului lui Gheddafi. Toate telejurnalele şi home page ale principalelor ziare au preluat asta. Era vorba în realitate despre un cimitir comun, aşa cum au putut relata trimişii buni ajunşi acolo, dar numai după ce războiul începuse de acum. Se poate face un jurnalism care slujeşte cauza păcii. Şi pentru a face asta nu trebuie ascuns sau îndulci nimic. Ca Tv2000 am relatat o pagină de istorie violentă din ţara noastră. Un măcel de călugări şi de credincioşi ortodocşi făcut de armata noastră în Etiopia în 1937. În mănăstirea Debre Libanos. Circa două mii de persoane nevinovate împuşcate, ca represalii la un atentat împotriva vice-regelui Graziani. O pagină de istorie înlăturată. Mulţi ne descurajau. Pentru ce să redeschidem răni vechi?, se spunea. Răni care au lăsat semne şi în raporturile dintre Biserica catolică şi Biserica ortodoxă. Pentru că fascismul se folosea de simboluri catolice, iar Biserica catolică, în acel timp, a rămas tăcută în faţa măcelului de la Debre Libanos. În schimb am mers înainte şi am reconstruit toată istoria la aniversarea celor 80 de ani de la nenorocire. Unul dintre roadele neprevăzute ale cercetării noastre istorice a fost tocmai dezgheţarea raporturilor dintre catolici şi ortodocşi în Etiopia. Adevărul, relatat cu o privire nu răzbunătoare sau justiţiară, nu poate face rău niciodată cauzei păcii.

(De Alver Metalli,
Vatican Insider, 13 august 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Întâlnirea Mondială a Familiilor: 21-26 august 2018 – Irlanda

A IX-a Întâlnire Mondială a Familiilor (#WMOF2018), programată de la 21 la 26 august 2018, la Dublin (Irlanda), are ca temă: „Evanghelia familiei: bucurie pentru lume”.

Dumnezeu să binecuvânteze familiile noastre!

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: