Nu din slăbiciune, ci din iubire și smerenie (Fil 2,6-8)

Ești doar un om!
Nu te mai lua la trântă cu Diavolul,
ci ține-te de mână cu Dumnezeu!

Să nu ai nevoie de nimeni, să crezi că te poți descurca singur este una dintre ispitele vieții. Mai ales în tinerețe, când inima este încă un teritoriu pur și liber. Când virtuțile și viciile încă se luptă pentru a stăpâni viața și viitorul, ispita de a refuza ajutorul dă târcoale ca un leu care rage, căutând să ne înghită (1Pt 5,8). „Mă descurc și singur!” pare ingredientul indispensabil pentru libertate, pentru glorie. Neîncrederea în celălalt și necredința în Celălalt ne ademenesc să cântăm refrenul omului descurcăreț: „Nu am nevoie de tine/Tine”.

Cu timpul însă chiar și cei mai puternici oameni conștientizează nevoia de celălalt, acel celălalt care te sprijină, care te ține de mână și te călăuzește tocmai ca să fii cu adevărat liber (In 8,32). Cu timpul, doar cu timpul, învățăm că a ne lăsa ajutați – de părinți, de bunici, de frați, de prieteni, de un duhovnic etc. – nu înseamnă slăbiciune și neputință, ci smerenie. Doar omul smerit se lasă ajutat. Iar rodul smereniei este simțul realității: toți avem nevoie să fim ținuți de mână, măcar din când în când.

Smerenia, această virtute născută la Betleem, odată cu Cristos (Fil 2,6-8) – pe cât de necunoscută era religiilor precreștine, pe atât este astăzi ignorată și refuzată de omul recent, postmodern, prea modern, prea monden – este cea care ne ajută să înaintăm împreună. Fără această virtute a comuniunii între oameni nu vom putea construi o lume mai bună pentru toți. Fără smerenie vrem o lume bună doar pentru noi, sau mai întâi pentru noi. Fără smerenie pierdem simțul realității, ne creăm o imagine ireală și prea bună despre noi (Ps 131).

Atunci când nu zădărnicim harul lui Cristos revărsat asupra noastră prin sacramente, trecerea tămăduitoare a timpului ne maturizează și îmbrățișăm cu drag smerenia. Ea devine filtrul vieții noastre. Protejați de ea, mândria nu trece pragul casei noastre, iar faptele și cuvintele noastre nu au izul mucegăit al orgoliului. „Dumnezeu se împotrivește celor mândri, însă celor smeriți le dă har” (Iac 4,6), pe cei smeriți îi ține de mână. Ba chiar mai mult: îi înalță așa cum numai un Dumnezeu iubitor de oameni poate să o facă (Lc 1,52).

Susțin proiectele Paxlaur: un ajutor pentru cei mai săraci dintre cei săraci

PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

€6,00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Acest articol face parte din seria „De mână cu Dumnezeu”. 
Aici poți citi: 
1. Idiferența. Implicarea poartă chipul și numele iubirii

2. Toți o doresc…

3. Tăcerea oprește bârfa, însă doar adevărul o vindecă…

4. De mână cu Dumnezeu cel veșnic viu

5. Primăvara creștinilor și risipa de energie

6. Despre bunătate și invidie în vremea COVID-19

Despre răutatea umană și despre cât de ușor putem strica totul

“Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbește, se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește nasul disprețuitor când altul se bălăcește, încă, în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreț și cu trufie către păcătosul care se căznește să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși. Ceea ce obținem poate să ne dea peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ne umple sufletul de venin. 

Banii care vin spre noi ne pot face aroganți și zgârciți, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoșător al patimilor sufletești.

Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.

Blândețea inimii se usucă pe vrejii de dispreț, de ură și de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reușita sa cu modestia și grația unei flori. Tot ce reușim pentru noi și ne aduce energie, este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferință și-n păcat.

Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.

Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare și în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce postești, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase și alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar și în somn, pentru ca în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreț sfidător față de cel ce nu postește. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului și a izbânzii trufașe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reușit în viață, nu te agăța de nereușitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului și patima înfumurării. Reușita este energia iubirii și a capacității tale de acceptare a vieții, dar ea nu rămâne nemișcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.

Îngâmfarea și trufia reușitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieții tale evenimente specifice lor.

Slăbește, bucură-te și taci! Lasă-te de fumat, bucură-te și taci! Curăță ograda ta, bucură-te de curățenie și lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuși l-a pus. Căci între vecin și gunoiul din curte există o relație ascunsă, niște emoții pe care nu le cunoști, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată și cauze ce vor rămâne, poate pentru totdeauna, ascunse minții și inimii tale.

Între omul gras și grăsimea sa există o relație ascunsă. O înțelegere. Un secret. Un sentiment neînțeles. O emoție neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Și în viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.

Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu sunt la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu… ” (Nicolae Steinhardt – Despre răutatea umană)

Iubire și debusolare

Suntem debusolați și nu ne mai convine nimic din ceea ce ni se întâmplă – nici cântatul de veselie din fluer, nici cântecul de jale (Lc 7,31-35) – pentru că în interiorul nostru suntem goi, ne-am pierdut punctele de sprijin. Și suntem goi pe dinăuntru pentru că uităm esențialul: la sfârșitul vieții nu vom fi întrebați câți bani am avut, câte case sau mașini am schimbat sau câte afaceri am făcut. La sfârșitul vieții vom fi judecați despre iubirea practicată, despre iubirea pusă în tot ceea ce am făcut: câte din faptele mele din ziua de ieri sau din cea de astăzi au fost pline de iubire? Câte din planurile mele vorbesc despre adevărata iubire? 

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: