Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Cartea lui Iob’ Category

Dacă primim din mâna Domnului pe cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele?

Posted by Paxlaur pe 25/05/2015

Cartea lui IobPaul, observând în el însuși bogățiile înțelepciunii inte­rioare și văzând că în exterior el era trup coruptibil, spune:
Avem această comoară în vase de lut (2Cor 4,7). Iată că, la fericitul Iob, vasul de lut a simțit în exterior lovi­turile și rupturile, dar, în interior, această comoară a rămas intactă. În exterior, a fost sfâșiată din cauza rănilor, dar, în interior, comoara înțelepciunii renăștea fără înce­tare, arătându-se în exterior prin aceste expresii sfinte: Dacă primim din mâna Domnului pe cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele? (Iob 2,10). El numește bune darurile lui Dumnezeu, atât temporare, cât și veș­nice, iar prin rele înțelege suferințele prezente, despre care Domnul spune prin gura profetului: Eu sunt Domnul, și nu este altul. Eu întocmesc lumina și dau chip întuneri­cului, autor al păcii și creator al restriștei (Is 45,5a.7).
Eu întocmesc lumina și dau chip întunericului, pentru că, atunci când, din cauza calamităților exterioare, este creat întunericul suferinței, în interior se aprinde lumina sufletului prin cunoaștere. Autor al păcii și creator al restriștei, pentru că suntem readuși la pacea cu Dum­nezeu atunci când lucrurile create, care sunt bune în sine, dar care nu sunt dorite bine, se schimbă pentru noi în necazuri și suferințe. Într-adevăr, prin păcat, noi intrăm în conflict cu Dumnezeu; prin urmare, este drept să restabilim pacea cu Dumnezeu prin necazuri. În felul acesta, atunci când un lucru creat, bun în sine, se transformă pentru noi în cauză de suferință, el ne este folositor pentru corectare, ca să ne întoarcem cu umilință la autorul păcii.
Dar în aceste cuvinte ale lui Iob, cu care el răspunde la acuzele soției sale, trebuie să luăm în considerare îndeosebi faptul că ele sunt pline de bun simț. El spune: Dacă primim din mâna Domnului pe cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele? Desigur, este o mare mângâiere ca, în necazuri, atunci când ne aflăm în strâm­torare, să ne amintim de darurile primite de la Crea­torul nostru. Nu ne vom lăsa cuprinși de descurajare atunci când ne lovește durerea, dacă ne vom aminti imediat de mângâierea pe care ne-o aduc darurile. Pentru aceasta a fost scris: În ziua bunăstării să nu uiți de cele rele și în ziua nenorocirii să nu uiți de cele bune (cf. Sir 11,27).
Cel care primește daruri, dar în timpul bunăstării nu se teme de necazuri, cade în aroganță din cauza bucuriei. În schimb, cel care, apăsat de necazuri, nu caută, în timpul necazurilor, să se mângâie cu amintirea daruri­lor primite, este răpus de sentimente de disperare din cauza stării sale mintale.
Așadar, cele două trebuie unite în așa fel încât unul să fie mereu susținut de celălalt; astfel, amintirea binelui va îmblânzi suferința necazului și neîncrederea cu privire la bucuriile pământești și teama necazului vor înfrâna bucuria darului. Pentru aceasta, acel bărbat sfânt, în mijlocul suferințelor cauzate de necazurile sale, își calma mintea sa strâmtorată de atâtea răni cu amintirea daru­rilor din trecut, spunând: Dacă primim din mâna Domnu­lui pe cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele?

Din Comentariu asupra cărții lui Iob, de sfântul Grigore cel Mare, papă
(Cartea 3, 15-16: PL 75, 606-608)

Posted in Cartea lui Iob, Lecturi | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Încurajare la început de săptămână

Posted by Paxlaur pe 28/05/2012

„În ziua bunăstării să nu uiți de cele rele
și în ziua nenorocirii să nu uiți de cele bune” (cf. Sir 11,27).

Vă invit să începem această sătpămână cu un un gând de încurajare venit dintr-un comentariu asupra Cărţii lui Iob, meditaţie făcută de sfântul Grigore cel Mare şi care ne este propusă la lectura a II-a de la Oficiul Lecturilor:

Dacă primim din mâna Domnului pe cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele?

Paul, observând în el însuși bogățiile înțelepciunii inte­rioare și văzând că în exterior el era trup coruptibil, spune:
Avem această comoară în vase de lut (2Cor 4,7). Iată că, la fericitul Iob, vasul de lut a simțit în exterior lovi­turile și rupturile, dar, în interior, această comoară a rămas intactă. În exterior, a fost sfâșiată din cauza rănilor, dar, în interior, comoara înțelepciunii renăștea fără înce­tare, arătându-se în exterior prin aceste expresii sfinte: Dacă primim din mâna Domnului pe cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele? (Iob 2,10). El numește bune darurile lui Dumnezeu, atât temporare, cât și veș­nice, iar prin rele înțelege suferințele prezente, despre care Domnul spune prin gura profetului: Eu sunt Domnul, și nu este altul. Eu întocmesc lumina și dau chip întuneri­cului, autor al păcii și creator al restriștei (Is 45,5a.7).
Eu întocmesc lumina și dau chip întunericului, pentru că, atunci când, din cauza calamităților exterioare, este creat întunericul suferinței, în interior se aprinde lumina sufletului prin cunoaștere. Autor al păcii și creator al restriștei, pentru că suntem readuși la pacea cu Dum­nezeu atunci când lucrurile create, care sunt bune în sine, dar care nu sunt dorite bine, se schimbă pentru noi în necazuri și suferințe. Într-adevăr, prin păcat, noi intrăm în conflict cu Dumnezeu; prin urmare, este drept să restabilim pacea cu Dumnezeu prin necazuri. În felul acesta, atunci când un lucru creat, bun în sine, se transformă pentru noi în cauză de suferință, el ne este folositor pentru corectare, ca să ne întoarcem cu umilință la autorul păcii.
Dar în aceste cuvinte ale lui Iob, cu care el răspunde la acuzele soției sale, trebuie să luăm în considerare îndeosebi faptul că ele sunt pline de bun simț. El spune: Dacă primim din mâna Domnului pe cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele? Desigur, este o mare mângâiere ca, în necazuri, atunci când ne aflăm în strâm­torare, să ne amintim de darurile primite de la Crea­torul nostru. Nu ne vom lăsa cuprinși de descurajare atunci când ne lovește durerea, dacă ne vom aminti imediat de mângâierea pe care ne-o aduc darurile. Pentru aceasta a fost scris: În ziua bunăstării să nu uiți de cele rele și în ziua nenorocirii să nu uiți de cele bune (cf. Sir 11,27).
Cel care primește daruri, dar în timpul bunăstării nu se teme de necazuri, cade în aroganță din cauza bucuriei. În schimb, cel care, apăsat de necazuri, nu caută, în timpul necazurilor, să se mângâie cu amintirea daruri­lor primite, este răpus de sentimente de disperare din cauza stării sale mintale.
Așadar, cele două trebuie unite în așa fel încât unul să fie mereu susținut de celălalt; astfel, amintirea binelui va îmblânzi suferința necazului și neîncrederea cu privire la bucuriile pământești și teama necazului vor înfrâna bucuria darului. Pentru aceasta, acel bărbat sfânt, în mijlocul suferințelor cauzate de necazurile sale, își calma mintea sa strâmtorată de atâtea răni cu amintirea daru­rilor din trecut, spunând: Dacă primim din mâna Domnu­lui pe cele bune, de ce să nu le primim și pe cele rele?

Din Comentariu asupra cărții lui Iob, de sfântul Grigore cel Mare, papă
(Cartea 3, 15-16: PL 75, 606-608)

Posted in Cartea lui Iob, Lecturi | Etichetat: , , , , , | 2 Comments »

Promisiunea fidelităţii şi regretul trădării

Posted by Paxlaur pe 15/03/2012

Nu vreau să ştiu nimic altceva decât iubirea lui Dumnezeu,
pe Isus Cristos fidel până la moarte şi încă moartea pe cruce.

Avem deseori posibilitatea, participând la sfânta Liturghie sau acasă deschizând Sfânta Scriptură, să descoperim texte care, deşi le-am mai întâlnit de zeci de ori, ni se par noi. Sunt fragmente din Biblie pe care ori de câte ori le citim nasc în interiorul nostru noi şi noi întrebări: oare chiar a îngăduit Dumnezeu aceasta? Cum de e posibilă o asemenea minune sau o atât de mare necredinţă? Şi alte întrebări pline de uimire. Cred că un text care va stârni mereu întrebări şi curiozităţi, mai bine zis o carte întreagă, este Cartea lui Iob. Iob este omul despre care ştim că în pofida tuturor încercărilor la care a fost supus din partea Diavolului i-a fost fidel lui Dumnezeu până la capăt. Iob despre care ştim că este emblema statorniciei, dar şi a suferinţei, a credinţei, dar şi a întrebărilor rămase fără răspuns, a speranţei, dar şi amărăciunii părăsirii şi neînţelegerii.

Aş vrea să începem meditaţia de astăzi cu un pasaj de la începutul cărţii lui Iob, un fragment care este uluitor: un dialog între Dumnezeu şi Diavol, un Dumnezeu care se laudă cu fidelitatea slujitorului său şi un Diavol care nu încetează să dea târcoale pământului.

Atunci Domnul a zis catre Satan: „De unde vii?” Iar Satan a raspuns Domnului si a zis: „Am dat tarcoale pe pamant si m-am plimbat in sus si in jos”.
Si Domnul a zis catre Satan: „Te-ai uitat la robul Meu Iob, ca nu este nici unul ca el pe pamant fara prihana si drept si temator de Dumnezeu si care sa se fereasca de ce este rau?”
Dar Satan a raspuns Domnului si a zis: „Ore degeaba se teme Iob de Dumnezeu? N-ai facut Tu gard in jurul lui si in jurul casei lui si in jurul a tot ce este al lui, in toate partile si ai binecuvantat lucrul mainilor lui si turmele lui au umplut pamantul? Dar ia intinde mana Ta si atinge-Te de tot ce este al lui, sa vedem daca nu Te va blestema in fata!”
Atunci Domnul a zis catre Satan: „Iata, tot ce are el este in puterea ta; numai asupra lui sa nu intinzi mana ta”.
Si Satan a pierit din fata lui Dumnezeu.

Şi ştim cum s-au abătut asupra lui Iob toate nenorocirile. Dar după un timp, notează din nou Scriptura:

Si iarasi au venit intr-o zi ingerii lui Dumnezeu sa se infatiseze inaintea Domnului si Satan a venit si el printre ei sa se infatiseze inaintea Domnului.
Si Domnul a zis catre Satan: „De unde vii?” Iar Satan a raspuns Domnului si a zis: „Am dat tarcoale pe pamant si m-am plimbat in sus si in jos”.
Si Domnul a zis catre Satan: „Ai luat tu seama la robul Meu Iob? Ca nu este nici unul ca el pe pamant, fara prihana si drept si temator de Dumnezeu si care sa se fereasca de ce este rau. El se tine cu putere in statornicia lui si tu M-ai intaratat pe nedrept impotriva lui ca sa-l prapadesc”.
Dar Satan a raspuns Domnului si a zis: „Cojoc pentru cojoc! Ca tot ce are omul da pentru viata lui. Dar ia intinde-ti mana si atinge-Te de osul si de carnea lui! Sa vedem daca nu Te va blestema in fata!”
Si Domnul a zis catre Satan: „Il dau in puterea ta! Numai nu te atinge de viata lui”.
Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului si a lovit pe Iob cu lepra, din talpile picioarelor pana in crestetul capului. Si a luat Iob un ciob ca sa se scarpine si sedea pe gunoi, afara din oras.
Atunci nevasta lui a zis catre el: „Te tii mereu in statornicia ta? Blesteama pe Dumnezeu si mori!”
Dar Iob i-a raspuns: „Vorbesti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare si pe cele rele?” Si in toate acestea, Iob n-a pacatuit deloc cu buzele sale (cf. Iob 1-2).

Cine nu ştie cuvântul lui Iob: „Domnul a dat, Domnul a luat, numele Domnlui fie binecuvântat” (Iob 1,21)

Ştim şi ne minunăm şi ne încurajăm când citim mai departe sfânta Scriptură şi aflăm cum Dumnezeu i-a răsplătit această fidelitate: i-a dat mult mai mult decât avea înainte, pentru că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator, iar atunci când dă, dă din toată inima.

Acum vă invit să facem un pas în istorie şi să ne îndreptăm spre ultima carte din Biblie, Apocalipsul Sfântului Ioan, unde găsim aceste cuvinte:

Așa spune cel care este cel dintâi și cel de pe urmă, cel care a fost mort și este viu. Cunosc încercarea și sărăcia ta – dar ești bogat – și batjocura din partea celor care spun că sunt iudei, dar nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme de ceea ce vei avea de suferit! Iată că Diavolul este gata să arunce pe unii dintre voi în închisoare ca să vă pună la încercare și veţi avea o încercare de zece zile. Fii credincios până la moarte și-ţi voi da cununa vieţii” (Ap 2,8-10).

Aceste texte ne vorbesc despre proba fidelităţii, despre ceea ce lumea modernă, mai ales mijloacele de comunicare, ar numi test de fidelitate.

Prin meditaţiile noastre din timpul postului mare am încercat să descoperim iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, modurile în care această iubire se manifestă. Ultima dată am vorbit despre Biserică: locul şi timpul, casa în care Dumnezeu ne-a adunat ca să ne trăim propriul drum spre mântuire. Şi aici, în această Biserică voită şi întemeiată de Cristos, fiecare îşi împlineşte vocaţia de om, de creştin, de membru al unei familii sau al unei congregaţii, de laic sau persoană consacrată.

Astăzi, vreau să descoperim împreună un dar al iubirii lui Dumnezeu făcut oamenilor prin Isus Cristos, omul care nu a veni să desfiinţeze legea, ci să o desăvârşească fiind fidel până la moarte şi încă moartea pe cruce (cf. Mt 5,17). Multora dintre noi le sună cunoscută această formulă: „să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele”, după cum la fel de cunoscut le sună şi refrenul trist: „îmi pare rău că am greşit. Te rog, iartă-mă”. Ele sunt promisiunea fidelităţii şi regretul trădării.

Vreau să medităm despre fidelitate. Este o virtute pe care mi-o doresc atât de mult şi pe care vreau să o descopăr în mine şi în cei din jurul meu. Toţi o căutăm, dar din păcate de cele mai multe ori o căutăm în ceilalţi. Astăzi vă invit să o căutăm în noi, să o descoperim şi să o dezvoltăm în viaţa noastră. Fidelitatea este o virtute cerută de toate manifestările iubirii lui Dumnezeu pe care le-am descoperit până acum în predicile noastre.

A fi om de caracter cere fidelitate faţă de tine însuţi şi faţă de cei din jurul tău. Să fii om de cuvânt, aşa cum se spune în popor. Ne place să ni se spună că suntem oameni de încredere: acest om are cuvânt, iar când şi-a dat cuvântul, face precum a spus – „ţi-ai dat cuvântul şi-mi este de-ajuns”.

A fi creştin cere fidelitate faţă de voinţa lui Dumnezeu. Am ascultat în această seară fragmentul din prima lectură: poruncile şi legile pe care vi le fac cunoscute pentru ca voi să le împliniţi… să le păziţi şi să le puneţi în practică. Să fiţi fideli legilor mele (cf. Dt 4,5-6)

A întemia o familie cere fidelitate faţă de angajametele căsătoriei: „să-ţi fiu credincios – credinciosă în orice împrejurare pentru toată viaţa”; familiilor li se cere fidelitate faţă de respectul datorat părinţilor şi grija atât de necesară pentru primirea, creşterea şi educaţia copiilor.

A te dedica slujirii lui Dumnezeu printr-o formă de viaţă consacrată, cere fidelitate. În ziua hirotonirii (în urmă cu aproximativ 4 ani, aici în catedrala aceasta), eu şi colegii mei, am fost întrebaţi de episcop: Vreţi să fiţi mereu tot mai strâns uniţi cu Cristos marele preot, care s-a oferit Tatălui pentru noi drept jertfă curată şi, împreună cu el, să vă consacraţi lui Dumnezeu pe voi înşivă pentru mântuirea oamenilor? Vreau! Vreau cu ajutorul lui Dumnezeu, se terminau răspunsurile la cele 5 întrebări care ne solicitau angajarea şi fidelitatea pentru toată viaţa.

A face parte din poporul lui Dumnezeu, din Biserică, înseamnă a trăi în aceste timpuri provocărille aduse de fidelitate. Şi aşa cum am auzit fie din Cartea lui Iob, fie din Cartea Apocalipsului mereu vom fi puşi  la încercare. Diavolul nu are răgaz, dă târcoale pe pământ, căutând în sus şi-n jos. Oamenii de caracter, asemenea lui Iob, îi rezistă, pentru că ştiu în cine şi-au pus încrederea, ştiu că Dumnezeu e mai puternic decât orice încercare şi viaţa veşnică merită orice luptă.

Îmi place mult continuarea pe care sfinţii părinţi o dau fragmentului din Cartea lui Iob. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:

Când Diavolul a crezut că l-a biruit pe Iob, atunci s-a întâmplat să plece ruşinat, fără să scoată niciun cuvânt. Însă Dumnezeu l-a strigat: „Stai, diavole! De ce fugi? Nu s-au întâmplat toate câte le-ai voit? N-ai distrus tu toate turmele lui? Nu i-ai ucis copiii? N-ai vlăguit şi trupul lui? Aşadar, de ce pleci?” „Plec, zice diavolul, pentru că deşi s-au întâmplat pe de-o parte toate cele câte le-am voit, însă ceea ce am poftit mai mult, şi pentru care le-am născocit pe toate celelalte, n-am dobândit. Plec pentru că Iob n-a hulit. Fug ruşinat pentru că Iob ţi-a rămas fidel… De vreme ce n-am reuşit acest lucru, n-am câştigat nimic! În loc să-l pierd, l-am făcut şi mai strălucitor şi mai slăvit”. (Ioan gură de aur,  în Glasul sfinţilor părinţi, 264).

Ah, dacă şi în lupta cu mine Diavolul ar pleca ruşinat, dacă Dumnezeu ar jubila de dragul meu şi al statorniciei mele… Dacă aş şti şi eu să lupt de dragul lui Dumnezeu, de dragul celor pe care-i iubesc, de-am învăţa că nimeni, absolut nimeni nu mai trebuie să sufere din cauza infidelităţilor noastre. De-am învăţa că cei dragi ai noştri merită lupta noastră, victoria noastră, sacrificiile noastre, onestitatea noastră. Celălalt merită adevărul, autenticitatea, nu minciuna, falsul, trădarea… De-am învăţa mai repede, măcar din greşelile trecute.

Astăzi vin înaintea dumneavoastră şi înaintea sufletului meu cu aceste întrebări: ce este pentru mine fidelitatea? Cât suntem dispuşi să îndurăm pentru a fi fideli? Ce măsuri luăm pentru a evita infidelităţile din viaţa noastră? Ultima noastră infidelitate este de domeniul trecutului sau e prezentă şi ne mustră conştiinţa? Ne-am spovedit ultimele infidelităţi? Am spus celui faţă de care am greşit cu căinţă şi dorinţa de iertare greşeala noastră?

Şi ascultând îndemnul din evanghelie acestei zile: „cel care va călca una dintre cele mai mici dintre aceste porunci şi-i va învăţa pe oameni să facă la fel, va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor; dar cel care le va împlini şi-i va învăţa şi pe alţii să le împlinească, va fi numit mare în împărăţia cerurilor” aş vrea să ne întrebăm: în cercul nostru de prieteni, cu ce ne lăudăm: cu fidelitatea sau cu trădările noastre? Pe cei din jurul nostru ce-i învăţăm: autenticitatea sau metode de infidelitate faţă de angajamentele lor? Ce promovăm?

Fidelitatea este statornicia în convingeri, în sentimente, în atitudini.
Fidelitatea înseamnă devotament.
Fidelitatea înseamnă respectarea cuvântului dat: „cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu. Ce-i în plus e de la Diavol”, spune Domnul (cf. Mt 5,37).
Fidelitatea înseamnă să nu mergi după regula „mă descurc”, „mă fofilez şi voi supravieţui”, „merge şi aşa”.

Să fii fidel nu înseamnă să fii demodat, depăşit, îngust.
Să fii fidel nu înseamnă să nu ştii să-ţi trăieşti viaţa.
Să fii fidel nu înseamnă să fii plictisit şi plictisitor.
Dimpotrivă! Să fii fidel înseamnă să ai verticalitate.
Să fii fidel înseamnă să ţii la demnitatea ta de om şi de creştin şi mai presus de toate să ţii la cei dragi şi să te gândeşti mereu la viaţa veşnică şi la Dumnezeu.
E o onoare să fii fidel şi va fi la fel şi peste 2000 de ani. Toţi vrem să ne înconjurăm de oameni fideli, atunci de ce nu începem prin a oferi fidelitate?!

Fidelitatea înseamnă să-ţi pese de om, de cel de lângă tine. Să te doară numai până şi gândul că l-ai putea face pe celălalt să sufere din cauza infidelităţii tale. Să te gândeşti la cel iubit şi să pui binele lui mai presus de plăcerile tale, să pui virtuţile mai presus de viciu, să pui onoarea mai presus de orgoliu.

Dar mai presus de orice, fidelitatea înseamnă să-ţi pese de viaţa veşnică, să-ţi pese de Dumnezeu. Aici pe pământ ne strecurăm uşor, trişăm cu nonşalanţă. Facem lucruri despre care suntem convinşi că nimeni niciodată nu va afla. Însă când facem aceste lucruri, arătăm că nu credem în viaţa veşnică, nu credem în cuvintele Mântuitorului care ne-a asigurat că va veni ziua în care tot ce am făcut în întuneric va fi scos la lumină, tot ce am spus şoptit la ureche va fi strigat de pe acoperişuri! Ce vom face atunci? A fi infidel, cam asta înseamnă: să umbli în întuneric, să spui lucruri care nu pot fi rostite decât şoptit, însă toate acestea într-o zi vof fi date la lumină, toate vor fi strigate de pe acoperişuri.

Să ne fie clar: dacă nu am fost fideli sau dacă nu suntem fideli este pentru că nu ne pasă nici de oameni nici de Dumnezeu. Vom deveni fideli în momentul în care vom începe să credem în veşnicie. E atât de trist că conştientizăm acest lucru uneori când deja e prea târziu…

Pe internet, la radio, la televiziune, în cărţi şi ziare se promovează teste de fidelitate. Şi Biblia are astfel de texte trecute cu bine: Abraham şi jertfirea fiului său, Moise şi trecerea de la Marea Roşie, Isus Cristos şi planul de răscumpărare. Dar şi oameni care au cedat: regi şi preoţi din Vechiul Testament, Iuda din Noul Testament. Revenind la viaţa noastră, noi pe unde ne aflăm? Suntem noi fideli lui Dumnezeu, Bisericii, familiei, credinţei, omului? Noi am fi trecut testul lor? Noi trecem testele noastre zilnice? Cât de trist e strigătul autorului sacru din Cartea Proverbelor: „Un om de nădejde – un om fidel – unde-l pot găsi?” (Prov 20,6).

Este strigătul lui Dumnezeu îndreptat spre noi în aceste zile de post: Dumnezeu care este fidel până la moarte şi încă moartea pe cruce, cere fidelitatea omului. Dumnezeu caută astăzi un om fidel căruia să-i încredinţeze mesajul său, legile sale, iubirea sa. Măcar un om. Va găsi?

Îl văd pe Dumnezeu stând la intrarea în biserică în această seară, privindu-ne pe toţi şi spunând cu tristeţe: „Un om de nădejde – un om fidel – unde-l pot găsi?” (Prov 20,6). Oare se uită spre mine, spre tine, spre dvs.? Ne va alege? Sau va pleca dezamăgit în altă parte pentru că aici nu este nici măcar unul?!

Dumnezeu pleacă trist din faţa noastră pentru că infidelitatea răneşte atât de mult. Durerea trădării trece atât de greu: uneori nici măcar nu trece! Suntem atât de slabi dacă ne bazăm doar pe forţele noastre… Suntem dezgustători. Infidelitatea atinge cele mai mocirloase locuri ale existenţei umane. Trăirea sau amintirea celor infideli se cuibăreşte în străfundurile fiinţei de unde şi după ani de zile izbucneşte ca lava unui vulcan ce părea atât de liniştit. Şi durerea e din ce în ce mai mare pentru că mereu vedem sau auzim despre infidelităţi inimaginabile.

Până unde merge infidelitatea? Să ne amintim de ceea ce se va întâmpla comemorativ peste câteva zile în Duminica Floriilor şi în vinerea mare: cei care au strigat „Osana! Osana fiului lui David”, câteva zile mai târziu au strigat din răsputeri şi plini de mânie: „Răstigenşte-l! Răstigneşte-l!”.

Oare noi suntem diferiţi? Nu suntem noi cei care am jurat fidelitate în momemtul căsătoriei, al preoţiei, al consacrării? Nu suntem noi cei care la începutul acestui timp de post am spus: Doamne, eu voi face asta şi asta. Nu sutem noi cei care atunci când am început noul semestru la şcoală sau la facultate, sau când am intrat la noul loc de muncă am spus că vom respecta cutare program, cerinţă, disciplină etc.?! Şi ce-am făcut în schimb? Să ne întrebăm, acum, fiecare ce este viaţa noastră: un exemplu de fidelitate sau sunt un om lipsit de cuvânt, fără credinţă în viaţa veşnică? Îmi pasă de oameni şi de Dumnezeu sau mă gândesc numai la mine? Nu există a treia cale!

Astăzi Dumnezeu caută un om fidel, un creştin în care să-şi pună nădejdea. Îl va găsi? Astăzi Domnul ne strigă: „Fiţi fideli!”.

Preotule, fii fidel faţă de angajamentele tale. Iubeşte-l pe Dumnezeu şi pe aproapele. Slujeşte-i! Dă totul aşa cum ai promis. Aşa cum a făcut atât de frumos Ioan Paul al II-lea când a spus: „Totus tuus! – Sunt cu totul al tău şi toate ale mele sunt ale tale. Te iau în toate ale mele. Dă-mi inima ta, Marie!”.

Fii fidel este strigătul lui Dumnezeu îndreptat spre persoanele consacrate, călugări şi călugăriţe, oameni care au ales această cale. Păstraţi curăţia sufletului şi a trupului, iubiţi sărăcia care înnobilează dăruirea faţă de Dumnezeu, slujiţi în ascultare şi viaţa veşnică va fi răsplata voastră mult sperată.

Fii fidel este strigătul îndreptat spre soţi, spre familii. Oare aţi uitat, vă spune astăzi Domnul, dragi familii, oare aţi uitat acea zi, acele cuvinte: „Te iau pe tine de soţ şi promit că îţi voi fi credincioasă în orice împrejurare…te voi iubi și te voi respecta în toate zilele vieții mele”, „Te iau de soţie şi promit să-ţi fiu credincios în timp de boală ca şi-n timp de sănătate”.. Ați uitat? Ați uitat, dragi soți, dragi familii tinere, că ați spus că sunteți pregătiți să primiți cu dragoste copiii pe care Dumnezeu va binevoi să vii dea și să-i educați după legea lui Cristos și a bisericii sale? În primul rând să-i primiţi, să daţi viaţă şi apoi, la fel de important, să-i educaţi după legea lui Cristos. De ce se golesc bisericile şi sălile de cateheze? Unde sunt copiii educaţi după legea iubirii lui Cristos?

Dragi creştini, poate oameni de afaceri, oameni implicaţii in diferite sectoare politice sau economice, dragi medici, profesori, muncitori în diferite domenii, fiţi fideli chemării voastre: daţi exemplu de credinţă şi de dragoste faţă de aproapele acolo unde Dumnezeu v-a rânduit să lucraţi. Nu uitaţi: prin comportamentul dvs. vă câştigaţi sau vă pierdeţi viaţa veşnică. Acum decideţi. Astăzi. Dumnezeu are nevoie de oameni de caracter şi de creştini buni, fideli, peste tot, în toate domeniile.

Dragi tineri, poate dragi logodnici, dragi elevi şi studenţi, şi spre voi se uită astăzi Dumnezeu şi vrea să vadă fidelitate. Fiţi fideli faţă de ceea ce ştiţi că Dumnezeu şi oamenii aşteaptă de la voi. Fiţi fidlei prin a îndrăzni să fiţi altfel decât ceilalţi care nu promovează nici virtuţile, nici valorile, nimic din ceea ce este cu adevărat demn de ceea ce înseamnă să fii om. Fiţi fideli faţă de viaţa voastră de credinţă care trebuie să fie o provocare pentru cei din jur. Fiţi fideli faţă de programul vostru de studiu pe care vi l-ați asumat când v-aţi înscris la o şcoală, la o facultate. Fiţi conştiincioşi. Fiţi fideli faţă de trupul vostru care este templul Duhului Sfânt şi pentru care Cristos şi-a răstignit propriul trup. Fiţi fideli faţă de părinţii şi bunicii voştri, faţă de fraţii şi prietenii voştri. Nu minţiţi. Fiţi oameni de cuvânt în care lumea să se încreadă.

Oare este cineva care să nu se regăsească în acestă dorinţă a lui Dumnezeu?! Ba mai mult oare este cineva care să nu dorească răsplata promisă de Domnul pentru fidelitate: viaţa veşnică, cununa biruinţei?!

Aş vrea să adaug încă ceva, foarte important pentru toţi, începând cu mine: să nu fim niciodată, dar absolut niciodată, ocazie de infidelitate! Să nu vină infidelitatea pri noi sau din cauza noastră. „Vai de acela prin care va veni păcatul!”, spune Domnul (Cf. Mt 18,6-10)… Te implorăm, Doamne, să nu fim prilej de infidelitate! Niciodată!

Este greu să fii fidel, dar merită. Singuri nu vom reuşi, dar Dumnezeu e forţa noastră. Fidelitatea este darul lui. Trebuie să-l cerem în rugăciune. Când ne-am rugat ultima dată pentru fidelitate? Când am îngenuncheat ultima dată pentru statornicia noastră sau a celor dragi ai noştri? Când ne-am rugat ultima dată pentru statornicia familiilor, a preoţilor, a persoanelor consacrate, a seminariştilor? Singuri nu putem, însă cu Domnul, cel veşnic fidel, putem totul. Fidelitatea este Darul lui Dumnezeu care trebuie cerut zi de zi în rugăciune, în genunchi, cu credinţă. Nu este o virtute care se dobândeşte o dată pentru totdeauna, ci este darul care se cere zilnic şi la care trebuie să lucrăm clipă de clipă.

De mare ajutor ne pot fi ceilalţi. Cei care poate au trecut prin momentele dificile cauzate de infidleitate. Cine a gustat amărăciunea trădării şi şi-a dorit iertarea ştie ce împovărător este. Cine a trecut prin infedelitate şi a conştientizat răul făcut să vorbească şi altora: să-i ajute să prevină. Nimic nu repară în toatalitate infidelitatea. Nimic. Vorbiţi şi încurajaţii pe cei slabi. Vorbiţi şi descurajaţii pe cei care sunt pe cale să facă o astfel de greşeală. Dragostea şi prietenia nu se măsoară doar în fapte de salvare sau acte de eroism, ci şi în cuvinte care previn degradarea, care evită răul.

Rugaţi-vă. Împreună să ne rugăm şi să o invocăm pe sfânta Fecioară Maria, mama fidelă, fiica preaiubită şi statornică a Tatălui, ajutorul creştinilor, să ne mijlocească harul statorniciei. Aşa cum ea a stat lângă Cristos până la sfârşit, sub cruce, să fim şi noi alături de Isus până pe Calvar, să stăm mereu lângă Domnul nostru răstignit.
Amin.

Predica ţinută în Catedrala Romano-Catolică “Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi,
Miercuri din Săptămâna a III-a a Postului Mare, 14 martie 2012

Posted in Cartea lui Iob, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: