Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Toti sfintii’ Category

Merg să mor (prin înfometare!) în locul tău…

Posted by Paxlaur pe 01/11/2016

Maximilian Maria KolbeÎn fratele meu trăiește Cristos cel milostiv

Cine vrea să fie cu adevărat bun trebuie să învețe de la profesioniști. Această realitate se verifică și în cazul spiritualității și al milostivirii. Cei care au dorit să trăiască o viață de sfințenie plină de milostivire au învățat de la Cristos și de la sfânta Maria. Milostivirea „este cel mai minunat atribut al Creatorului și Răscumpărătorului” (Dives in misericordia, nr. 13), și nimeni pe pământ nu l-a experimentat în manieră așa de radicală și tulburătoare așa cum i s-a întâmplat sfintei fecioare Maria.

Luna octombrie o aduce aproape de inima noastră pe Regina sfântului Rozariu, Maica milostivirii de la care generații după generații au învățat să fie „milostivi ca Tatăl”. Printre cei care au învățat de la „Mama Răstignitului” misterul crucii și al milostivirii se numără și sfântul Maximilian Maria Kolbe.

Raimond Kobe s-a născut la 8 ianuarie 1894, într-o familia sărăca din Polonia. Pe când era doar un copil, i-a apărut Fecioara Maria arătându-i două coroane de trandafiri – una albă, una roșie -, şi i-a propus să aleagă. El le-a luat pe amândouă: curăția și martiriul.

La 4 septembrie 1910 a îmbrăcat haina franciscană, luându-și numele de Maximilian. A fost trimis să studieze filozofia și teologia la Roma. La 17 octombrie 1917, împreună cu alţi şase colegi, se consfinţeşte Preacuratei Fecioare Maria şi întemeiază asociaţia „Oastea Neprihănitei”.

După ce a fost sfinţit preot, pentru o scurtă perioadă a fost profesor în seminarul de la Cracovia. Inima sa îndrăgostită de Sfânta Fecioară i-a dat forța necesară să învingă probleme de sănate și să întemeieze în 1927 „Oraşul Neprihănitei” – „Niepokalanow”. Deja în 1922 publicase revista „Cavalerul Neprihănitei”, care în 1938 era distribuită în peste un milion de exemplare în toată lumea. Orașul Neprihpnitei avea cea mai mare tipografie din Europa şi edita publicaţii în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare.

Îndemnat de un grup de japonezi entuziasmaţi de cele ce se petreceau la „Niepokalanow”, Maximilian a mers în Japonia în 1930, împreună cu câţiva fraţi. S-a stabilit la Nagasaki, unde a întemeiat și o mănăstire. La întoarcerea în ţară, a străbătut cu trenul întreaga Rusie, vorbind cu înflăcărare despre Preacurata: „Cine o are pe Maria de mamă, îl are pe Cristos de frate”.

Când armatele germane au ocupat Varşovia, au vrut să distrugă Niepokalanowul. I-au alungat sau arestat pe frați şi au confisacat tipografia. În luna februarie 1941, părintele Maximilian a fost arestat şi aruncat în închisoarea din Pawiak, apoi, în luna mai, a fost transferat la Auschwitz.

Într-o zi s-a întâmplat să evadeze cineva din lagăr și naziștii, drept pedeapsă, au început să aleagă zece prizonieri pe care să-i trimită la moarte prin înfometare. Unul dintre cei zece aleși, Franciszek Gajowniczek, a început să strige: „Soția mea! Copiii mei! Nu-i voi mai revedea niciodată”… și plângând, îngenunchiat, cerea să fie salvat. Voia să-și revadă soția, copiii și implora cu lacrimi ajutorul Cerului. Văzând toate acestea, Maximilian Kolbe a ieșit în fața naziștilor și le-a spus: „Voi merge eu să mor în locul lui!”… Toți au fost uimiți, dar i-au acceptat cerere și l-au trimis la moarte. A murit prin înfometare, la 14 august 1941, pentru ca fratele său, un străin în care a văzut chipul lui Cristos cel milostiv, să poată trăi. Ultimele sale cuvinte au fost „Ave Maria”.

A fost beatificat în anul 1974 de către papa Paul al VI-lea, iar în luna octombrie a anului 1982 a fost declarat sfânt de papa Ioan Paul al II-lea.

Posted in E bine de ştiut, Toti sfintii, Vieţile Sfinţilor | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Să ne grăbim către frații care ne așteaptă…

Posted by Paxlaur pe 01/11/2016

Toti sfintiiAșadar, la ce folosește lauda noastră adusă sfinților, la ce folosește tributul nostru de glorie, la ce folosește această solemnitate a noastră? De ce li se aduc lor ono­rurile pământești, de vreme ce, conform promisiunii Fiului, Tatăl ceresc îi cinstește? Așadar, ce folos au elo­giile noastre aduse lor? Sfinții nu au nevoie de onorurile noastre și nu le vine nimic din cultul nostru. Este clar că, atunci când cinstim amintirea lor, o facem în inte­resul nostru, și nu al lor. Cât mă privește, trebuie să mărturi­sesc că, atunci când mă gândesc la sfinți, mă simt arzând de dorințe mari.
Prima dorință pe care comemorarea sfinților fie o trezește, fie o stimulează mai mult în noi este aceea de a ne bucura de compania lor atât de dulce și de a merita să fim concetățeni și familiari ai duhurilor fericite, de a ne afla împreună cu adunarea patriarhilor, cu cetele profeților, cu senatul apostolilor, cu numeroasele oștiri de martiri, cu comunitatea mărturisitorilor, cu corurile fecioarelor, să fim reuniți și fericiți în comuniunea tutu­ror sfinților. Ne așteaptă comunitatea primară a creștini­lor, și pe noi nu ne va interesa? Sfinții doresc să ne aibă împreună cu ei, și noi nu ne vom îngriji de aceasta?
Nu, fraților, să ne trezim din apatia noastră deplora­bilă! Să înviem împreună cu Cristos, să căutăm lucrurile de sus, pe acelea să le gustăm! Să simțim dorința celor care ne doresc, să ne grăbim spre cei care ne așteaptă, să anticipăm, prin făgăduințele sufletului, condiția celor care stau în așteptarea noastră! Nu numai că trebuie să dorim compania sfinților, ci trebuie să și posedăm feri­cirea ei. Așadar, în timp ce dorim să stăm împreună cu ei, să stimulăm în inima noastră aspirația cea mai intensă de a împărtăși gloria lor. Această dorință desigur că nu este nepotrivită, deoarece o asemenea foame de glorie nu este deloc periculoasă.
Există o a doua dorință care este stimulată în noi de comemorarea sfinților, și este aceea ca Isus Cristos, viața noastră, să ni se arate și nouă, asemenea lor, și să ajungem și noi împreună cu el în glorie. Între timp, capul nostru ni se prezintă nu așa cum este acum în cer, ci în forma pe care a voit să o asume pentru noi aici, pe pământ. Deci îl vedem nu încoronat cu glorie, ci încon­jurat de spinii păcatelor noastre. De aceea, să se rușineze fiecare mădular să facă paradă de eleganță sub un cap încoronat cu spini. Să înțeleagă că eleganța sa nu-i face cinste, ci îl face să fie ridicol. Va ajunge momentul venirii lui Cristos, atunci când nu se va mai vesti moartea sa. Atunci vom ști că și noi am murit și că viața noastră este ascunsă cu el în Dumnezeu. Atunci, Cristos va apărea ca un cap glorios și, împreună cu el, vor străluci mădularele glorificate. Atunci va transforma trupul umilinței noastre, făcându-l asemenea gloriei capului, care este el însuși.
Așadar, să nutrim în mod liber dorința gloriei. Avem tot dreptul la aceasta. Însă pentru ca speranța unei fericiri atât de strălucite să devină realitate, ne este necesar ajutorul sfinților. Să solicităm acest ajutor cu multă grijă. În felul acesta, prin mijlocirea lor, vom ajunge acolo unde singuri nu vom putea niciodată să gândim că vom ajunge.

(Din Predicile sfântului Bernard, abate
Pred. 2: Opera omnia, Edit. Cisterc. 5 [1968], 364-368)

Să ne rugăm:

Dumnezeule atotputernic și veșnic, care ne-ai dat bucuria de a cinsti într-o singură sărbătoare meritele tuturor sfinților, te rugăm ca, având în fața ta asemenea mulțime de mijlocitori, să primim de la tine belșugul mult dorit al îndurării tale. Prin Cristos, Domnul nostru.

Posted in Lecturi, Toti sfintii, Vieţile Sfinţilor | Etichetat: , , , , , , , , | Leave a Comment »

Nu suntem singuri

Posted by Paxlaur pe 01/11/2013

toti sfintiiIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să vorbesc despre o realitate foarte frumoasă a credinţei noastre, adică „împărtăşirea sfinţilor”. Catehismul Bisericii Catolice ne aminteşte că prin această expresie se înţeleg două realităţi: împărtăşirea cu lucrurile sfinte şi împărtăşirea (comuniunea) dintre persoanele sfinte (nr. 948). Mă opresc asupra celei de-a doua semnificaţii: este vorba despre unul dintre cele mai mângâietoare adevăruri ale credinţei noastre, pentru că ne aminteşte că nu suntem singuri, ci există o comuniune de viaţă între toţi cei care aparţin lui Cristos. O comuniune care se naşte din credinţă; de fapt, termenul „sfinţi” se referă la cei care cred în Domnul Isus şi sunt încorporaţi lui în Biserică prin Botez. Pentru aceasta primii creştini erau numiţi şi „sfinţi” (cf. Fap 9,13..32.41; Rom 8,27; 1Cor 6,1).

 

Aşa şi-a început Sfântul Părinte papa Francisc audienţa generală de miercuri, 30 octombrie 2013. Vă invit să medităm împreună acest adevăr al credinţei noastre: comuniunea sfinţilor. Mi-a plăcut în special punctul doi al discursului său şi încurajarea plină de speranță pe care ne-a adresat-o la final: „înainte pe acest drum cu bucurie!”. Iată textul în întregime, aşa cum este publicat pe www.ercis.ro în traducerea părintelui Mihai Pătraşcu.

 

1. Evanghelia lui Ioan atestă că, înainte de Pătimirea sa, Isus l-a rugat pe Tatăl pentru comuniunea dintre discipoli, cu aceste cuvinte: „Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (17,21). Biserica, în adevărul său cel mai profund, este comuniune cu Dumnezeu, familiaritate cu Dumnezeu, comuniune de iubire cu Cristos şi cu Tatăl în Duhul Sfânt, care se prelungeşte într-o comuniune fraternă. Această relaţie dintre Isus şi Tatăl este „matricea” legăturii dintre noi, creştinii: dacă suntem intim inseraţi în această „matrice”, în acest cuptor arzător de iubire, atunci putem deveni cu adevărat o singură inimă şi un singur suflet între noi, pentru că iubirea lui Dumnezeu arde egoismele noastre, prejudecăţile noastre, diviziunile noastre interioare şi exterioare. Iubirea lui Dumnezeu arde şi păcatele noastre.

2. Dacă există această înrădăcinare în izvorul iubirii, care este Dumnezeu, atunci are loc şi mişcarea reciprocă: de la fraţi la Dumnezeu; experienţa comuniunii fraterne mă conduce la comuniunea cu Dumnezeu. A fi uniţi între noi ne conduce la faptul de a fi uniţi cu Dumnezeu, ne conduce la această legătură cu Dumnezeu care este Tatăl nostru. Acesta este al doilea aspect al împărtăşirii sfinţilor pe care aş vrea să-l subliniez: credinţa noastră are nevoie de sprijinul celorlalţi, în special în momentele dificile. Dacă noi suntem uniţi, credinţa devine puternică. Ce frumos este să ne susţinem unii pe alţii în aventura minunată a credinţei! Spun asta pentru că tendinţa de a ne închide în privat a influenţat şi domeniul religios, aşa încât de multe ori cu greu cerem ajutorul spiritual al celor care împărtăşesc cu noi experienţa creştină. Cine dintre noi toţi n-a experimentat nesiguranţe, rătăciri şi chiar îndoieli în drumul credinţei? Cu toţii am experimentat asta, chiar şi eu: face parte din drumul credinţei, face parte din viaţa noastră. Toate acestea nu trebuie să ne uimească, pentru că suntem fiinţe umane, marcate de fragilităţi şi limite; toţi suntem fragili, toţi avem limite. Totuşi, în aceste momente grele este necesar să ne încredem în ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciunea filială şi, în acelaşi timp, este important să găsim curajul şi umilinţa de a ne deschide celorlalţi, pentru a cere ajutor, pentru a cere să ne întindă o mână. De câte ori am făcut asta şi apoi am reuşit să ieşim din problemă şi să-l găsim pe Dumnezeu încă o dată! În această comuniune – comuniune înseamnă comună-uniune – suntem o mare familie, în care toţi componenţii se ajută şi se susţin între ei.

3. Şi ajungem la un alt aspect: împărtăşirea (comuniunea) sfinţilor merge dincolo de viaţa pământească, merge dincolo de moarte şi durează pentru totdeauna. Această unire dintre noi merge dincolo de viaţa aceasta şi continuă în viaţa cealaltă; este o unire spirituală care se naşte din Botez şi nu este frântă de moarte, ci, graţie lui Cristos înviat, este destinată să-şi găsească plinătatea în viaţa veşnică. Există o legătură profundă şi indisolubilă între cei care însă sunt pelerini în această lume – între noi – şi cei care au trecut pragul morţii pentru a intra în veşnicie. Toţi cei botezaţi de pe acest pământ, sufletele din purgator şi toţi fericiţii care sunt deja în paradis formează o singură mare familie. Această comuniune între pământ şi cer se realizează în special în rugăciunea de mijlocire.

Dragi prieteni, avem această frumuseţe! Este o realitate a noastră, a tuturor, care ne face fraţi, care ne însoţeşte pe drumul vieţii şi ne face să ne întâlnim încă o dată sus în cer. Să mergem pe acest drum cu încredere, cu bucurie. Un creştin trebuie să fie bucuros, cu bucuria că are atâţia fraţi botezaţi care merg împreună cu el; susţinut de ajutorul fraţilor şi surorilor care merg pe acelaşi drum pentru a ajunge în cer; şi cu ajutorul şi al fraţilor şi surorilor care sunt în cer şi îl roagă pe Isus pentru noi. Înainte pe acest drum cu bucurie!

 Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluare de pe http://www.ercis.ro

Posted in Papa Francisc, Toti sfintii | Etichetat: , , , , | 4 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: