Să ne grăbim către frații care ne așteaptă…

Toti sfintiiAșadar, la ce folosește lauda noastră adusă sfinților, la ce folosește tributul nostru de glorie, la ce folosește această solemnitate a noastră? De ce li se aduc lor ono­rurile pământești, de vreme ce, conform promisiunii Fiului, Tatăl ceresc îi cinstește? Așadar, ce folos au elo­giile noastre aduse lor? Sfinții nu au nevoie de onorurile noastre și nu le vine nimic din cultul nostru. Este clar că, atunci când cinstim amintirea lor, o facem în inte­resul nostru, și nu al lor. Cât mă privește, trebuie să mărturi­sesc că, atunci când mă gândesc la sfinți, mă simt arzând de dorințe mari.
Prima dorință pe care comemorarea sfinților fie o trezește, fie o stimulează mai mult în noi este aceea de a ne bucura de compania lor atât de dulce și de a merita să fim concetățeni și familiari ai duhurilor fericite, de a ne afla împreună cu adunarea patriarhilor, cu cetele profeților, cu senatul apostolilor, cu numeroasele oștiri de martiri, cu comunitatea mărturisitorilor, cu corurile fecioarelor, să fim reuniți și fericiți în comuniunea tutu­ror sfinților. Ne așteaptă comunitatea primară a creștini­lor, și pe noi nu ne va interesa? Sfinții doresc să ne aibă împreună cu ei, și noi nu ne vom îngriji de aceasta?
Nu, fraților, să ne trezim din apatia noastră deplora­bilă! Să înviem împreună cu Cristos, să căutăm lucrurile de sus, pe acelea să le gustăm! Să simțim dorința celor care ne doresc, să ne grăbim spre cei care ne așteaptă, să anticipăm, prin făgăduințele sufletului, condiția celor care stau în așteptarea noastră! Nu numai că trebuie să dorim compania sfinților, ci trebuie să și posedăm feri­cirea ei. Așadar, în timp ce dorim să stăm împreună cu ei, să stimulăm în inima noastră aspirația cea mai intensă de a împărtăși gloria lor. Această dorință desigur că nu este nepotrivită, deoarece o asemenea foame de glorie nu este deloc periculoasă.
Există o a doua dorință care este stimulată în noi de comemorarea sfinților, și este aceea ca Isus Cristos, viața noastră, să ni se arate și nouă, asemenea lor, și să ajungem și noi împreună cu el în glorie. Între timp, capul nostru ni se prezintă nu așa cum este acum în cer, ci în forma pe care a voit să o asume pentru noi aici, pe pământ. Deci îl vedem nu încoronat cu glorie, ci încon­jurat de spinii păcatelor noastre. De aceea, să se rușineze fiecare mădular să facă paradă de eleganță sub un cap încoronat cu spini. Să înțeleagă că eleganța sa nu-i face cinste, ci îl face să fie ridicol. Va ajunge momentul venirii lui Cristos, atunci când nu se va mai vesti moartea sa. Atunci vom ști că și noi am murit și că viața noastră este ascunsă cu el în Dumnezeu. Atunci, Cristos va apărea ca un cap glorios și, împreună cu el, vor străluci mădularele glorificate. Atunci va transforma trupul umilinței noastre, făcându-l asemenea gloriei capului, care este el însuși.
Așadar, să nutrim în mod liber dorința gloriei. Avem tot dreptul la aceasta. Însă pentru ca speranța unei fericiri atât de strălucite să devină realitate, ne este necesar ajutorul sfinților. Să solicităm acest ajutor cu multă grijă. În felul acesta, prin mijlocirea lor, vom ajunge acolo unde singuri nu vom putea niciodată să gândim că vom ajunge.

(Din Predicile sfântului Bernard, abate
Pred. 2: Opera omnia, Edit. Cisterc. 5 [1968], 364-368)

Să ne rugăm:

Dumnezeule atotputernic și veșnic, care ne-ai dat bucuria de a cinsti într-o singură sărbătoare meritele tuturor sfinților, te rugăm ca, având în fața ta asemenea mulțime de mijlocitori, să primim de la tine belșugul mult dorit al îndurării tale. Prin Cristos, Domnul nostru.

Reclame

Nu suntem singuri

toti sfintiiIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să vorbesc despre o realitate foarte frumoasă a credinţei noastre, adică „împărtăşirea sfinţilor”. Catehismul Bisericii Catolice ne aminteşte că prin această expresie se înţeleg două realităţi: împărtăşirea cu lucrurile sfinte şi împărtăşirea (comuniunea) dintre persoanele sfinte (nr. 948). Mă opresc asupra celei de-a doua semnificaţii: este vorba despre unul dintre cele mai mângâietoare adevăruri ale credinţei noastre, pentru că ne aminteşte că nu suntem singuri, ci există o comuniune de viaţă între toţi cei care aparţin lui Cristos. O comuniune care se naşte din credinţă; de fapt, termenul „sfinţi” se referă la cei care cred în Domnul Isus şi sunt încorporaţi lui în Biserică prin Botez. Pentru aceasta primii creştini erau numiţi şi „sfinţi” (cf. Fap 9,13..32.41; Rom 8,27; 1Cor 6,1).

 

Aşa şi-a început Sfântul Părinte papa Francisc audienţa generală de miercuri, 30 octombrie 2013. Vă invit să medităm împreună acest adevăr al credinţei noastre: comuniunea sfinţilor. Mi-a plăcut în special punctul doi al discursului său şi încurajarea plină de speranță pe care ne-a adresat-o la final: „înainte pe acest drum cu bucurie!”. Iată textul în întregime, aşa cum este publicat pe www.ercis.ro în traducerea părintelui Mihai Pătraşcu.

 

1. Evanghelia lui Ioan atestă că, înainte de Pătimirea sa, Isus l-a rugat pe Tatăl pentru comuniunea dintre discipoli, cu aceste cuvinte: „Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (17,21). Biserica, în adevărul său cel mai profund, este comuniune cu Dumnezeu, familiaritate cu Dumnezeu, comuniune de iubire cu Cristos şi cu Tatăl în Duhul Sfânt, care se prelungeşte într-o comuniune fraternă. Această relaţie dintre Isus şi Tatăl este „matricea” legăturii dintre noi, creştinii: dacă suntem intim inseraţi în această „matrice”, în acest cuptor arzător de iubire, atunci putem deveni cu adevărat o singură inimă şi un singur suflet între noi, pentru că iubirea lui Dumnezeu arde egoismele noastre, prejudecăţile noastre, diviziunile noastre interioare şi exterioare. Iubirea lui Dumnezeu arde şi păcatele noastre.

2. Dacă există această înrădăcinare în izvorul iubirii, care este Dumnezeu, atunci are loc şi mişcarea reciprocă: de la fraţi la Dumnezeu; experienţa comuniunii fraterne mă conduce la comuniunea cu Dumnezeu. A fi uniţi între noi ne conduce la faptul de a fi uniţi cu Dumnezeu, ne conduce la această legătură cu Dumnezeu care este Tatăl nostru. Acesta este al doilea aspect al împărtăşirii sfinţilor pe care aş vrea să-l subliniez: credinţa noastră are nevoie de sprijinul celorlalţi, în special în momentele dificile. Dacă noi suntem uniţi, credinţa devine puternică. Ce frumos este să ne susţinem unii pe alţii în aventura minunată a credinţei! Spun asta pentru că tendinţa de a ne închide în privat a influenţat şi domeniul religios, aşa încât de multe ori cu greu cerem ajutorul spiritual al celor care împărtăşesc cu noi experienţa creştină. Cine dintre noi toţi n-a experimentat nesiguranţe, rătăciri şi chiar îndoieli în drumul credinţei? Cu toţii am experimentat asta, chiar şi eu: face parte din drumul credinţei, face parte din viaţa noastră. Toate acestea nu trebuie să ne uimească, pentru că suntem fiinţe umane, marcate de fragilităţi şi limite; toţi suntem fragili, toţi avem limite. Totuşi, în aceste momente grele este necesar să ne încredem în ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciunea filială şi, în acelaşi timp, este important să găsim curajul şi umilinţa de a ne deschide celorlalţi, pentru a cere ajutor, pentru a cere să ne întindă o mână. De câte ori am făcut asta şi apoi am reuşit să ieşim din problemă şi să-l găsim pe Dumnezeu încă o dată! În această comuniune – comuniune înseamnă comună-uniune – suntem o mare familie, în care toţi componenţii se ajută şi se susţin între ei.

3. Şi ajungem la un alt aspect: împărtăşirea (comuniunea) sfinţilor merge dincolo de viaţa pământească, merge dincolo de moarte şi durează pentru totdeauna. Această unire dintre noi merge dincolo de viaţa aceasta şi continuă în viaţa cealaltă; este o unire spirituală care se naşte din Botez şi nu este frântă de moarte, ci, graţie lui Cristos înviat, este destinată să-şi găsească plinătatea în viaţa veşnică. Există o legătură profundă şi indisolubilă între cei care însă sunt pelerini în această lume – între noi – şi cei care au trecut pragul morţii pentru a intra în veşnicie. Toţi cei botezaţi de pe acest pământ, sufletele din purgator şi toţi fericiţii care sunt deja în paradis formează o singură mare familie. Această comuniune între pământ şi cer se realizează în special în rugăciunea de mijlocire.

Dragi prieteni, avem această frumuseţe! Este o realitate a noastră, a tuturor, care ne face fraţi, care ne însoţeşte pe drumul vieţii şi ne face să ne întâlnim încă o dată sus în cer. Să mergem pe acest drum cu încredere, cu bucurie. Un creştin trebuie să fie bucuros, cu bucuria că are atâţia fraţi botezaţi care merg împreună cu el; susţinut de ajutorul fraţilor şi surorilor care merg pe acelaşi drum pentru a ajunge în cer; şi cu ajutorul şi al fraţilor şi surorilor care sunt în cer şi îl roagă pe Isus pentru noi. Înainte pe acest drum cu bucurie!

 Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluare de pe http://www.ercis.ro

Scrisoare către sfinţi

Dragi mei sfinţi ocrotitori şi mijlocitori, patronii mei spirituali,

sunt convins că aceste firave gânduri ale mele vă vor găsi bine şi plini de viaţă, cântând slava aceluia care vă este Domn şi prieten. Ce bine e de voi! De asemenea cred că ştiţi că aici, pe pământ, astăzi este mare sărbătoare: toată lumea vă comemorează. Noi, pelerini încă în valea de lacrimi, ne amintim astăzi de viaţa voastră. Ne umplem inima de fericire meditând exemplara voastră trecere pe aceste meleaguri pline de încercări. Voi, pătrunşi de harul lui Cristos, aţi dat omului curajul de a realiza mai mult cu propria viaţa. Voi sunteţi strigătul neîncetat ce străbate istoria: „omule, poţi mai mult!”. Astăzi, sărbătorindu-vă suntem fericiţi împreună cu voi şi vă simţim aproape de noi.

Vă scriu pentru că, pe lângă zecile de cereri, am şi o nedumerire, ba chiar am mai multe curiozităţi: oare voi cum sărbătoriţi această zi în cer? Este ceva deosebit acolo astăzi? E hramul? Apoi vedeţi că aici pe pământ avem o zi a voastră. Însă voi, acolo în cer, aveţi o zi a noastră? Noi avem solemnitatea tuturor sfinţilor, voi ar trebui să aveţi sărbătoarea tuturor pământenilor. Ar trebui şi sper să fie (cred că este!) o zi în care voi, sfinţii, să vă gândiţi la toţi oameni, nu doar la cei care vă poartă numele, nu doar la creştini, ci la toţi. Da, mai ales la cei singuri, bolnavi, orfani sau bătrâni. Sper că aveţi o zi în care ieşiţi din cerul vostru plin de fericire şi vă aşezaţi pe marginea patului lor şi-i consolaţi, le daţi speranţă şi curaj.

Mă întreb oare voi vorbiţi între voi despre aceşti oameni suferinzi, aşa cum şi noi, mai ales în suferinţele noastre, vorbim despre voi şi cu voi? Noi ne facem planuri cum să vă imităm credinţa, voi ar trebui să faceţi planuri cum să ne salvaţi viaţa, sufletul. Noi v-am împărţit pe luni şi zile şi vă purtăm numele şi facem sărbători în comemorările voastre, voi, mă întreb, cum vă simţiţi primind toată această cinste?

Mă întreb dacă voi, privind acum spre pământ spuneţi: „Slavă Domnului că n-am trăit în timpurile astea grele că nu mai ajungeam sfânt”? Pentru că aşa le vedem noi: timpuri grele pentru credinţă, timpuri de încercare pentru sfinţenie, vremuri apăsătoare pentru Biserică. Cum v-aţi fi descurcat voi astăzi? Daţi-ne şi nouă câteva sfaturi, ce şi cum să facem să răzbim. Oare dacă am face şi noi minunile voastre am convinge mai mult? Sau, de fapt, uităm că ar fi suficient să credem cum aţi crezut voi! Dacă am redescoperi pomana, postul, rugăciunea, am face şi minunile, nu? Cristos, cel care a fost ţinta voastră atunci, este acelaşi şi acum. Noi suntem epigoni. Suntem slabi. Nu ne pricepem la sfinţenie. Iar Domnul are atât de mult de muncit cu noi. Dar e bine că încă se aude strigătul său: „Fiţi sfinţi pentru că eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt”. Ce cutremurătoare e vocea Domnului pentru noi şi cât de duioasă trebuie să fie pentru voi. Cei din ceruri nu se mai satură să-l asculte pe cel sfânt, în timp ce noi ne străduim să ne ascundem de puterea sa. Uneori cred că ne temem chiar şi de convertire.

Acum sunt mai puţini sfinţi care trăiesc printre noi. Dar să ştiţi că mai sunt care încearcă. Şi unii chiar reuşesc. Au un chip aşa senin. Şi vorbesc blând. Iubesc frumos. Sunt generoşi. Oameni obişnuiţi, dar cu suflet neobişnuit. Eu am întâlnit doi sfinţi pe când trăiau şi care acum sunt acolo sus cu voi. E mult spus i-am întâlnit. Adică, probabil ei zâmbesc auzind că folosesc acest cuvânt. Ce vreau să spun e că i-am văzut în viaţă, la câţiva (zeci de) metri distanţă: fericitul Ioan Paul al II-lea (la Bucureşti) şi Fericita Tereza de Calcutta (la Bacău). Ce vieţi au avut! Nu e chiar aşa uşor să fii sfânt. Dar nici prea greu. Totul e să ştii să faci ceea ce Dumnezeu îţi cere. Cred că au fost sfinţi pentru că l-au simţit bine pe Dumnezeu. Adică au ştiut ce misiune le-a dat. Şi au făcut totul conform planului. Aşa e? Ce minte sclipitoare trebuie să ai ca să citeşti semnele timpului. Şi, mai ales, ce suflet trebuie să ai. Apoi vine şi sfinţenia. Se aşază peste tine ca o haină brodată cu virtuţi. E uşor să fii sfânt când tot ce-ţi doreşti e Dumnezeu şi când ai puterea să strigi: „Mai bine moartea decât păcatul”! Am văzut că sfinţenia se cere în genunchi, cu umilinţă, însă primirea ei îţi dă puterea să stai drept în faţa tuturor furtunilor. Să fii sfânt înseamnă să simţi cum Dumnezeu te ţine de mână, cum el îşi aşterne peste tine mantia sa ocrotitoare şi nimic nu-ţi mai poate dăuna. Să fii sfânt înseamnă să-l descoperi pe Cristos acolo unde toţi îl ascund sau nu-l văd; să te uiţi la celălalt şi, indiferent cum arată, să simţi că în el creşte Cristos; să dai praful păcatului la o parte, să faci lumină până răsare în inimă Soarele cel fără de asfinţit! Să fii sfânt nu înseamnă să faci lumea să întoarcă privirea după tine sau să se adune în jurul tău, ci să-i faci pe toţi să se adune în jurul lui Cristos. Aşa aţi făcut voi: aţi atras oamenii la Dumnezeu! Aţi făcut din Dumnezeu centrul vieţii şi al istoriei.

Pentru toate aceste mari merite ale voastre, poate că ar fi trebuit să scriu o scrisoare fiecărui sfânt. Cred că mai ales patronilor mei spirituali ar fi trebuit să le scriu separat, dar… timpul nu e chiar prietenos cu mine zilele astea (chiar aşa, cum e cu timpul acolo la voi? Cum e să nu mai treacă timpul? Să ai toată veşnicia numai pentru a-l privi pe Dumnezeu? Abia aştept. Dar degeaba aştept eu dacă nu vă rugaţi voi pentru mine şi dacă nu fac mai multă pocăinţă, nu?). Plus că, nu v-am scris separat pentru că mă gândesc că voi mai ştiţi câte ceva despre viaţa mea, despre ce se mai întâmplă aici la noi pe pământ. Oricum, am un salut special pentru sfântul Laurenţiu. Şi unul pentru sfântul Augustin. Aaa.. unul deosebit pentru sfântul Iacob, ştie el de ce! Dar nu cred că-i motiv de supărare între voi că nu vă nominalizez pe toţi. Îmi sunteţi dragi. Toţi, începând cu sfânta Fecioară Maria şi terminând cu ultimul ajuns astăzi între voi. Toată ziua m-am uitat la iconiţe cu fericitul Ioan Paul al II-lea. Are aşa un zâmbet. Omul ăsta nu a îmbătrânit niciodată! Aşa sunt sfinţii: mereu tineri!

Mai am un ultim gând: ştiu că acolo sunteţi mereu fericiţi. Vă rog, revărsaţi din fericirea voastră şi asupra pământului. Strecuraţi-vă astăzi în viaţa celor dragi ai mei şi alungaţi din inima lor orice tristeţe. Luaţi voi inimile noastre zdrobite de dureri şi păcate şi turnaţi peste ele balsamul mângâierilor voastre. Da, faceţi să cadă astăzi pe pământ acea ploaie de trandafiri pe care ne-aţi promis-o! Ştiu că voi vă petreceţi cerul făcând bine pe pământ. Astăzi faceţi din tot pământul un loc de bine. Daţi omului un suflet nou ca să reuşim să ne iubim unii pe alţii. Priviţi cu drag spre noi şi binecuvântaţi-ne. Când ne e greu, voi dragi sfinţi, vorbiţi-i lui Dumnezeu despre noi. Zâmbiţi-ne! Faceţi din viaţa noastră principala voastră grijă. Să nu vă daţi odihnă până nu ne vedeţi şi pe noi mântuiţi. Vă implorăm, mijlociţi pentru noi la scumpul şi puternicul Mântuitor, autorul sfinţeniei voastre şi Sfântul Sfinţilor. Lui îi dăm împreună cu voi toată adoraţia, cinstea şi mărirea.

De ziua voastră poate ar trebui să vă ofer daruri. În schimb vă cer favoruri. Rugaţi-vă pentru un suflet pe care-l port acum în inimă. Interveniţi pentru el la Dumnezeu. Voi mi-aţi dovedit-o şi eu o cred: chiar şi din cel mai mare păcătos poate ieşi un sfânt.

Cu multă dragoste şi recunoştinţă, al vostru prieten,
Laurenţiu.

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: