Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Evanghelia de astăzi ne prezintă episodul despre omul orb din naştere căruia Isus îi dăruieşte vederea. Relatarea lungă se deschide cu un orb care începe să vadă şi se închide – este curios acest lucru – cu nişte presupuşi văzători care continuă să rămână orbi în suflet. Minunea este relatată de Ioan în doar două versete, pentru că evanghelistul vrea să atragă atenţia nu asupra minunii în sine, ci asupra a ceea ce se întâmplă după, asupra discuţiilor pe care le provoacă; şi asupra bârfelor, de atâtea ori o faptă bună, o faptă de caritate provoacă bârfe şi discuţii, pentru că sunt unii care nu vor să vadă adevărul. Evanghelistul Ioan vrea să atragă atenţia asupra a ceea ce se întâmplă şi în zilele noastre atunci când se face o faptă bună. Orbul vindecat este mai întâi interogat de mulţimea uluită – a văzut minunea şi-l interoghează – apoi învăţătorii Legii; şi aceştia îi interoghează pe părinţii lui. La sfârşit, orbul vindecat ajunge la credinţă şi acesta este harul cel mai mare care îi este dăruit de Isus: nu numai să vadă, ci să-l cunoască pe el, să-l vadă pe el ca „lumină a lumii” (In 9,5).
În timp ce orbul se apropie treptat de lumină, învăţătorii Legii în mod contrar se adâncesc tot mai mult în orbirea lor interioară. Închişi în aroganţa lor, cred că au deja lumina; pentru aceasta nu se deschid la adevărul lui Isus. Ei fac orice pentru a nega claritatea. Pun la îndoială identitatea omului vindecat; apoi neagă acţiunea lui Dumnezeu în vindecare, luând ca scuză că Dumnezeu nu acţionează sâmbăta; chiar ajung să se îndoiască de faptul că acel om s-a născut orb. Închiderea lor în faţa luminii devine agresivă şi ajunge la expulzarea omului vindecat din templu.
În schimb, drumul orbului este un parcurs pe etape, care porneşte de la cunoaşterea numelui lui Isus. Nu ştie altceva despre el; de fapt, spune: „Omul care se numeşte Isus a făcut tină, mi-a uns ochii” (v. 11). În urma întrebărilor insistente ale învăţătorilor Legii, îl consideră mai întâi un profet (v. 17) şi apoi un om apropiat de Dumnezeu (v. 31). După ce a fost înlăturat din templu, exclus din societate, Isus îl găseşte din nou şi îi „deschide ochii” pentru a doua oară, revelându-i propria identitate: „Eu sunt Mesia”, aşa îi spune. În acest moment cel care fusese orb exclamă: „Cred, Doamne!” (v. 38) şi se prosternează în faţa lui Isus. Acesta este un text din evanghelie care arată drama orbirii interioare a atâtor oameni, şi a noastră, pentru că noi uneori avem momente de orbire interioară.
Viaţa noastră uneori este asemenea cu aceea a orbului care s-a deschis la lumină, care s-a deschis la Dumnezeu, care s-a deschis la harul său. Din păcate, uneori este un pic ca aceea a învăţătorilor Legii: din înălţimea orgoliului nostru îi judecăm pe alţii şi chiar pe Domnul! Astăzi, suntem invitaţi să ne deschidem la lumina lui Cristos pentru a aduce rod în viaţa noastră, pentru a elimina comportamentele care nu sunt creştine; noi toţi suntem creştini, dar noi toţi, toţi, uneori avem comportamente necreştine, comportamente care sunt păcate. Trebuie să ne căim pentru acest lucru, să eliminăm aceste comportamente pentru a merge cu hotărâre pe calea sfinţeniei. Ea îşi are originea în Botez. De fapt, şi noi am fost „iluminaţi” de Cristos la Botez, pentru ca, aşa cum ne aminteşte sfântul Paul, să ne putem comporta ca „fii ai luminii” (Ef 5,8), cu umilinţă, răbdare, milostivire. Aceşti învăţători ai Legii nu aveau nici umilinţă, nici răbdare, nici milostivire!
Eu vă sugerez, astăzi, când vă întoarceţi acasă, luaţi Evanghelia lui Ioan şi citiţi acest text din capitolul 9. Vă va face bine, pentru că astfel veţi vedea acest drum de la orbire la lumină şi celălalt drum rău spre o orbire mai profundă. Să ne întrebăm cum este inima noastră? Am o inimă deschisă sau o inimă închisă? Deschisă sau închisă spre Dumnezeu? Deschisă sau închisă spre aproapele? Mereu avem în noi unele închideri născute din păcat, din greşeli, din erori. Nu trebuie să ne fie frică! Să ne deschidem la lumina Domnului, el ne aşteaptă mereu pentru a ne face să vedem mai bine, pentru a ne da mai multă lumină, pentru a ne ierta. Să nu uităm asta! Să încredinţăm Fecioarei Maria drumul Postului Mare, pentru ca şi noi, asemenea orbului vindecat, cu harul lui Cristos să putem „ajunge la lumină”, să mergem mai înainte spre lumină şi să ne renaştem la o viaţă nouă.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro
În cartea sa, 30 de lecții de viață: Sfaturi încercate și adevărate de la cei mai înțelepți americani, Pillmer dezvăluie faptul că participanții au pus foarte mult accent asupra unui aspect legat de carieră. „Să îți irosești timpul într-un loc de muncă care nu îți place este o greșeală tragică. Nu a existat nicio altă problemă asupra căreia experții să fie mai de neclintit.”
Prea târziu te-am iubit... 