Roma e fascinantă. Şi acest adevăr e cunoscut de toţi cei care au vizitat-o, care au studiat-o, care au citit despre ea. Nu ai cum să treci prin Roma şi să nu-ţi doreşti să revii. Aici mereu mai ai ceva de vizitat, de învăţat. La Roma îţi rămâne mereu un loc în care nu ai ajuns, aici mereu găseşti un colţ de uimire. Nu ai cum să te plictiseşti în Roma. De când sunt aici, aşa, printre orele de la „şcoală”, strecor şi mici vizite prin diferite locuri. Pur şi simplu sunt fascinat de fiecare colţ care ascunde câte o biserică şi de fiecare biserică şi monument ce-mi descoperă cu măreţie splendorile artei şi înţelepciunea artiştilor, iubirea lor de frumos. Toate sunt fărâme din ceea ce Dumnezeu a creat ca „foarte bun”.

Zilele acestea am trecut prin mai multe Biserici… şi nu ştiu de ce astăzi nu-mi pot lua gândul de la un pasaj evanghelic. Toţi cunoaştem fragmentul evanghelic în care Isus îi alungă pe vânzători din Templu: „Apoi Isus a intrat în templul lui Dumnezeu şi i-a alungat pe toţi cei care vindeau şi cumpărau în templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei: Şi le spunea:Este scris: Casa mea se va numi casă de rugăciune. Voi însă o faceţi peştera tâlharilor” (Mt 21,12-13).

Cristos a redat Templului valoarea de loc de rugăciune, l-a refăcut casa lui Dumnezeu, locul în care, mai mult ca oriunde în altă parte, omul şi Dumnezeu se întâlnesc. Apoi el însuşi a devenit Templu şi ne-a chemat la el, ne-a ajutat ca în el să-l regăsim pe Dumnezeu şi să ne bucurăm de prezenţa lui. Apoi i-a dat Bisericii această valoare şi fiecăre locaş de cult a devenit locul unde Dumnezeu şi oamenii îşi vorbesc şi se ascultă cu dragoste unii pe alţii. Iar după acest lucru tânjesc atât de mult aici, la Roma: biserica să fie loc de rugăciune şi nu doar muzeu sau popas turistic. De acest lucru mi-e dor aici la Roma: de o biserică măreaţă care, în toată splendoarea ei, să fie loc de întâlnire cu Dumnezeu, nu punct de atracţie turistică. Nu vreau biserici pline de turişti (chiar dacă mă bucur şi-mi place să văd mii şi mii de turişti fascinaţi!), ci vreau biserici pline de păstori împreună cu turma lor. Mă bucur că bisericile sunt vizitate, că stârnesc uimirea şi admiraţia, dar mi-e ciudă că oamenii ajung să nu mai facă diferenţa între a intra, de exemplu, în Colosseum şi a intra în Bazilica Sfântul Petru: cască ochii şi gura, se uimesc, îşi notează sau memorează date importante sau detalii, fac fotografii, sau le stabilesc ca puncte de reper şi locuri de întâlnire…şi cam atât. Din când în când doar câte unul îngenunchează sau întreabă unde este capela preasfântului Sacrament. Ne-am întors cumva la vremurile apuse, la prezenţa în Templu „a vânzătorilor şi a schimbătorilor de bani”: uităm să ne minunăm de prezenţa Creatorului, Domnul Domnilor, şi ne minunăm în faţa creaturilor şi creaţilor lor frumoase. Îmi place arta, dar şi mai mult îmi place ca fiecare lucru să aibă specificat locul lui… şi să şi-l păstreze. Altfel spus: vreau ca bisericile să fie case de rugăciune, locul în care Dumnezeu şi omul se întâlnesc în tăcere şi în adoraţie, vreau biserici pline de oameni veniţi să vadă „spaţiul” unde Dumnezeu a ales să locuiască cu oamenii. Vreau ca Domnul să strige din cerul măririi sale: „nu faceţi din biserică, din casa mea un punct turistic, ci faceţi să fie din nou casă de rugăciune”. Bisericile noastre nu sunt măreţe doar pentru înţeleciunea şi arta constructorilor lor, ci sunt măreţe, în primul rând, pentru că în ele locuieşte Dumnezeu şi  pentru că în ele am primit harurile sacramentale; ele sunt maternitatea noastră, locul unde ne-am născut şi unde renaştem de fiecare dată din propria cenuşă a păcatelor care ne-au mistuit sufletele. Biserica e casa lui Dumnezeu, locul pe care el l-a ales ca locuinţă veşnică în această vale de lacrimi.

Iar partea cea mai tristă, mult mai tristă decât „Bisericile ca puncte turistice sau puncte de reper”, e că toţi îmi spun aici acelaşi lucru: stai calm, te vei obişnui! Nu vei mai simţi nimic când vei vedea bisericile goale de suflete şi aglomerate de turişti. Ei bine, tocmai asta e: nu vreau să mă obişnuiesc!