„Unul şi acelaşi Duh Sfânt”[1].

Fragilitatea condiţiei umane recere o permanentă colaborare cu Duhul Sfânt: nu se poate trăi fără participarea la viaţa pe care numai Duhul poate să o reverse asupra omenirii ca dar. Însă, aceeaşi fragilitate creaturală ne împiedică să putem percepe în întregime marele mister al celui care este Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Încercăm aici să privim spre Duhul Sfânt din mijlocul cadrului pe care ni-l oferă cel de-al treilea mileniu creştin. Vrem să vedem în ce măsură este cunoscut astăzi Duhul Sfânt; să subliniem necesitatea trăirii credinţei sub călăuzirea lui şi să evidenţiem veşnica sa dumnezeire, aşa cum ea a fost învăţată şi de sfinţii părinţi, mai ales de sfântul Vasile cel Mare.

1.  Duhul Sfânt, între necunoaştere şi uitare

Deşi s-a scris şi învăţat enorm despre Duhul Sfânt în cele 20 de secole ale Bisericii – este suficient să privim paginile Noului Testament, scrierile sfinţilor Părinţi şi reflecţiile teologice şi magisteriale –, este posibil ca Domnul şi de viaţă dătătorul să fie totuşi un „necunoscut”. Şi în timpurile noastre, întrebând despre Duhul Sfânt, s-ar putea să ni se dea un răspuns identic cu cel primit de sfântul Paul : „Nici nu am auzit că există Duh Sfânt” (Fap 19,2). Această necunoaştere este mereu un semnal de alarmă pentru teologie, căci nu are cum să fie lăsat în ignoranţă tocmai acela fără de care nu am putea vorbi de întruparea Cuvântului, de Euharistie şi de Biserică.

Cel care încă de la începuturile Scripturii este prezent ca Duhul lui Dumnezeu – ruah Elohim (cf. Gen 1,2) şi care, până la împlinirea timpurilor, strigă împreună cu Biserica „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,17), este prezent în mijlocul nostru ca unul pe care noi nu-l cunoaştem (cf. In 1,26). Iar Biserica este chemată acum, la începutul celui de-al treilea mileniu după Cristos, să-l vestească şi să-l facă cunoscut pe izvorul nesecat al „apei săltătoare în viaţa veşnică” (In 4,14), pe cel care este adevăr şi har mântuitor[2].

Biserica, de fapt, nu este chemată doar să-l facă cunoscut pe cel prin care subzistă şi este sfinţitoare, ci trebuie să simtă nevoia să-l şi amintească celor care l-au uitat. Căci, într-adevăr, alături de cei care nu au auzit că există Duhul Sfânt, se află o mare mulţime a celor care, deşi au auzit despre el, unii chiar primindu-l în sfintele sacramente, l-au uitat. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Biserica, prin glasul Papei Leon al XIII-lea, a amintit lumii întregi că Duhul Sfânt trebuie cunoscut, iubit şi invocat:

Bunătatea nemărginită a Duhului Sfânt faţă de noi, bunătate care transpare clar [din măreţia harurilor pe care le revarsă asupra omenirii], ne cere urgent ca să-i arătăm devoţiunea şi cultul cel mai frumos. Creştinii o vor face în modul cel mai bun cu putinţă, străduindu-se în fiecare zi mai mult să-l cunoască, să-l iubească şi să-l invoce pe Duhul Sfânt. Să dea bunul Dumnezeu ca îndemnul nostru părintesc, izvorât din inimile noastre, să-i mobilizeze în acest sens! Poate mai există încă şi astăzi printre ei dintre aceia care, întrebaţi dacă l-au primit pe Duhul Sfânt, ar răspunde „Nici n-am auzit că există un Duh Sfânt” (Fap 19,2). Este absolut sigur că, şi astăzi, mulţi nu-l cunosc cu adevărat pe Duhul Sfânt; ei au adesea numele său pe buze în timpul săvârşirii actelor religioase, dar credinţa le este acoperită de o ceaţă densă. De aceea, toţi săvârşitorii sfintelor taine şi toţi păstorii sufleteşti trebuie să devină conştienţi de datoria pe care o au de a prezenta poporului cu multă grijă şi într-o formă atrăgătoare învăţătura sau doctrina despre Duhul Sfânt[3].

Magisteriul Bisericii a ţinut cont de acest îndemn, iar învăţătura despre Duhul Sfânt a fost aprofundată de Papa Pius al XII-lea[4], reliefată de întregul conţinut al Conciliului al II-lea din Vatican[5], reamintită prin scrisoarea A Concilio Constantinopolitano I[6], şi nu în ultimul rând, propusă prin scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem[7].

Dacă încercăm să desluşim cauzele care au generat această situaţie a necunoaşterii sau uitării Duhului Sfânt, din care aceste documente magisteriale vor să ne scoată, trebuie să ne oprim, în primul rând, asupra unei realităţi istorice: mişcările carismatice, care au dus la exagerări şi erori dogmatice în privinţa Duhului Sfânt, lăsând loc multor dezordini. Astfel de mişcări pneumatice au constituit: gnosticii, montaniştii, maniheii, catarii, albigenii, bogumilii, valdezii, umiliţii, fraţii liberului spirit şi alţii. Toţi aceştia nu acceptau Biserica decât la un „nivel pneumatic”, fiind puternic ostili ierarhiei. Astfel, Biserica, în faţa alternativei „dezordine sau ordine”, a preferat în mare măsură „instituţionalizarea” Duhului Sfânt. Doctrina despre Duhul Sfânt a devenit mai mult o doctrină despre administrarea lui de către Biserică. Iar consecinţele nu au întârziat să apară. Deşi trăirile mistice nu au încetat niciodată în Biserică, experienţele autentice ale Duhului Sfânt au fost rezervate şi atribuite doar Bisericii primare sau, mai târziu, şi comunităţilor monahale. A fost redimensionată lucrarea tainică şi actuală a Duhului Sfânt în viaţa interioară. Totodată s-a accentuat din ce în ce mai mult dualismul dintre spirit şi trup[8].

Pe lângă această cauză istorică, în al doilea rând, necunoaşterea şi uitarea Duhului Sfânt sunt consecinţele deplasări interesului teologic:

Aprofundarea insuficientă a acţiunii Duhului Sfânt în viaţa de credinţă şi în teologia practică corespunde restricţiilor operate în teologia dogmatică. Numai când, în perioadele de criză ale Bisericii, au apărut mişcările pneumatice şi cele reformatoare motivate de experienţele Duhului Sfânt, teologia Duhului a început să trezească interesul teologilor şi să fie explicit tematizată[9].

Astfel, deseori, din cauza modului în care teologii occidentali au tratat realitatea Duhului Sfânt, accentuând fie elementul jurisdicţional şi ierarhic, fie o ecleziologie a subordonării elementului carismatic, s-au ridicat critici puternice venite din partea Orientului, critici însoţite de acuzaţii de „subordinaţionism pneumatologic” şi „filioquism”[10].

Împreună cu aceste două cauze, menţionăm starea de facto a unei societăţi care se declară deseori fie atee, fie postcreştină. Această „declaraţie”, mai mult faptică şi mai puţin verbală, scoate din cercul intereselor nu doar realitatea Duhului Sfânt, ci orice referinţă la sacru şi religie, deci, implicit, Dumnezeul treimic. Nu trebuie deloc desconsiderat aspectul că în geneza şi răspândirea acestui păcat împotriva virtuţii religiei (cf. Rom 1,18)[11] „credincioşii pot avea un rol deloc neglijabil. În măsura în care, prin neglijarea educării credinţei sau printr-o prezentare înşelătoare  a doctrinei, sau chiar prin deficienţele lor religioase, morale sau sociale, se poate spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei”[12].

Aşadar, cauzele acestei amnezii pneumatologice aparţin atât trecutului cât şi prezentului. Cu toate acestea, este exclusă o uitare totală a Duhului Sfânt în Biserică, atât în prezentul tumultuos al timpului în care trăim şi ne mişcăm, cât şi în trecutul îndepărtat. Mărturie în acest sens dau toate referinţele patristice, scolastice, moderne ale Părinţilor şi învăţătorilor Bisericii, alături de documentele magisteriale. Şi chiar dacă oamenii l-au uitat deseori pe Duhul Sfânt sau nu i-au recunoscut prezenţa, acesta nu i-a părăsit niciodată. Asemenea Fiului, Duhul Sfânt este alături de noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20; 1In 2,1). El nu-şi părăseşte niciodată opera – creaţia, omul, Biserica – căci darurile lui Dumnezeu sunt irevocabile (cf. Rom 11,29), iar Duhul Sfânt este darul prin excelenţă. Duhul Sfânt este un Dumnezeu necesar omenirii celui de-al treilea mileniu, este Dumnezeul pe care Biserica trebuie să-l creadă şi despre care ea trebuie să înveţe fără încetare. Spre aceste „necesităţi” pneumatologice ne îndreptăm şi noi în continuarea acestei lucrări.

2.  Duhul Sfânt, Dumnezeu necesar Bisericii; Dumnezeu care trebuie predicat, crezut şi adorat

După cum deja am observat, Biserica vrea să iasă din această uitare a Duhului Sfânt şi vrea să îndrepte toată omenirea spre o mai bună cunoaştere a celui care este darul Tatălui şi al Fiului. Această îndatorire a Bisericii nu se realizează fără efort şi sacrificii, dar îndemnul sfântului Vasile cel Mare rămâne valabil şi încurajator şi pentru zilele noastre, mai ales pentru revalorizarea credinţei în Duhul Sfânt: „Nu este dureros a suferi pentru credinţă; insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea”[13].

Dificultăţile întâmpinate în drumul spre reînnoirea penumatologică sunt în strânsă legătură cu cauzele uitării şi necunoaşterii Duhului Sfânt. Şi lor li se adaugă un element adesea neglijat: în vorbirea despre „Marele necunoscut” trebuie să se ţină cont de kenoza Duhului Sfânt. Acesta nu s-a întrupat, asemenea cuvântului, şi ori de câte ori ni se revelează nu foloseşte pronumele personal „eu”. Prin prezenţa sa, el nu se arată pe sine, ci ne trimite la persoana Fiului, făcându-ni-l cunoscut pe acesta.

Kenoza Duhului pare a fi mai adâncă decât cea a Cuvântului, deoarece acesta, întrupându-se, şi-a asumat o natură umană nevinovată, lipsită de păcat, pe când Duhul nu pregetă să se sălăşluiască în inimile persoanelor păcătoase, în mădularele Trupului Mistic şi în limitele instituţiilor acestuia. Istoria succesiunii apostolice şi a harului celui de multe feluri devine astfel istoria celui care este deasupra oricărei istorii. Pentru aceasta, acela care mijloceşte apropierea noastră filială de Dumnezeu Tatăl prin Isus Cristos este şi rămâne în acelaşi timp negrăit, necuprins şi tainic în mod deosebit[14].

Cu toate acestea, ba chiar în pofida vălului ce încă ne împiedică cunoaşterea „faţă către faţă”, privirile tuturor trebuie îndreptate spre Duhul Sfânt pentru ca să nu se repete niciodată episodul din cartea Faptele apostolilor (19,1-2). Trebuie să aibă loc o reînnoire pneumatologică neîncetată întrucât Duhul Sfânt îi este necesar Bisericii şi tuturor celor care trăiesc în ea, căci vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că noi nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, el intervenind pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26). De fapt, întreaga noastră viaţă de credinţă are loc datorită primirii „Duhului înfierii, prin care strigăm: Abba, Tată!” (Rom 8,15).

Duhul Sfânt îi este necesar Bisericii nu doar pentru împlinirea rugăciunilor sale, ci şi pentru faptul că atât oamenii, cât şi Biserica, au primit viaţă şi trăiesc datorită Duhului Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul: „Duhul este creator al vieţii împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul (…) Duhul este dar al lui Dumnezeu, însă este un dar care dă viaţă”[15]. După cuvântul psalmistului, suntem într-o dependenţă totală de Duhul Sfânt: „Tu îţi trimiţi Duhul tău şi ele vor fi create, şi vei reînnoi faţa pământului” (Ps 104,30). Orice reînnoire, spre care aspiră Biserica şi întreaga omenire, se realizează numai în Duhul Sfânt, singurul care poate să facă lumină în acest întuneric apăsător, care pare că s-a aşternut şi astăzi asupra universului[16]. În acest ambient în care „în ciuda progresului vertiginos al civilizaţiei tehnologice şi ştiinţifice şi cu toate realele cuceriri şi realizări, omul este ameninţat, omenirea este ameninţată”[17] şi, de ce nu, Biserica însăşi este ameninţată, Duhul Sfânt este necesar ca să realizeze reconcilierea oamenilor între ei, reconcilierea omului cu lucrarea periculoasă a mâinilor sale şi, mai ales, reconcilierea omului cu Dumnezeu. Este necesar ca întreaga omenire să resimtă şi să devină beneficiară roadelor Duhului Sfânt: „iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Gal 5,22-23).

Acelaşi Duh îi este necesar Bisericii şi pentru a păstra armonia unităţii în diversitatea carismelor. După mărturia sfântului Paul, Duhul Sfânt, datorită Botezului, este cauză de unitate a Bisericii „căci noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi, şi toţi am fost adăpăţi într-un singur Duh” (1Cor 12,13). Însă acelaşi Duh Sfânt, aproape în mod paradoxal, apare ca izvor al varietăţii şi diversităţii în Biserică prin slujirile pe care le împarte:

Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh. Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn. Sunt diferite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor. Căci unuia îi este dat prin Duhul cuvântul înţelepciunii, iar altuia, datorită aceluiaşi Duh, credinţa, altuia, darul vindecărilor, prin acelaşi singur Duh; unuia îi este dată puterea de a face minuni, altuia profeţia, altuia discernământul duhurilor, altuia varietatea limbilor, iar altuia, interpretarea limbilor. Însă toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea (1Cor 12,4-11).

Din acest cadru, Duhul Sfânt apare ca adevăratul responsabil al pluralităţii carismatice, dar totodată şi artizanul menţinerii în unitate.

Toate acestea – rugăciunea, viaţa, unitatea în diversitate – ne arată că Duhul Sfânt este necesar Bisericii a cărei eră a început o dată cu venirea Mângâietorului şi care continuă străbătând secolele şi generaţiile[18]. În aceste timpuri în care ne putem regăsi în descrierea sfântului Vasile cel Mare – „Iubirea s-a răcit peste tot şi buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignoră chiar numele; au dispărut admonestările făcute din iubire şi nicăieri nu mai există inimă creştină, nicăieri nu se varsă lacrimi de compătimire (…) Atâta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam, încât fiecare se bucură mai mult de nenorocirea aproapelui decât de succesele proprii” –, Bisericii îi este necesar Duhul Sfânt pentru „ca să nu se lase înfricoşată de mulţimea duşmanilor, ci, punându-şi nădejdea în ajutorul său, să predice adevărul cu toată îndrăzneala”[19].

Astfel, Biserica este chemată să-l predice şi pe cel care conduce la tot adevărul şi care, în mijlocul acestei lumi, care a pierdut simţul păcatului, nu numai că „vădeşte lumea cu privire la păcat, la dreptate şi la judecată” (In 16,8), ci şi luminează inimile „devenind lumina inimilor, adică lumina conştiinţelor… făcându-l pe om să-şi dea seama de răul din el şi, în acelaşi timp, îl orientează spre bine”[20]. Duhul Sfânt trebuie predicat şi pentru că, fiind Duhul adevărului (cf. In 14,17), adevăr care ne va face liberi (cf. In 8,32), este martor şi garant autentic al libertăţii mult proclamate de societatea noastră. Deşi, acţionând asupra întregii noastre fiinţe, Duhul Sfânt ne stăpâneşte, totuşi dă dovadă de o delicateţe deosebită, făcând ca prezenţa lui să nu altereze în niciun fel libertatea noastră. Şi nu în ultimul rând, şi astăzi, Biserica trebuie să-l predice pe Duhul Sfânt, pentru că fără predică nu se poate ajunge la credinţa în el: „Aşadar, cum îl vor invoca, dacă nu au crezut? Şi cum să creadă, dacă nu au auzit? Dar cum să audă, fără predicator?” (Rom 10,14).

Din această predică a Bisericii trebuie să se (re)nască şi credinţa în Duhul Sfânt, acea credinţă care este garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd (cf. Evr 11,1). Trebuie să se ajungă la această credinţă în Duhul Sfânt, deoarece credinţa în Tatăl şi în Fiul nu foloseşte la nimic, dacă lipseşte credinţa în cel care completează nedespărţita Treime: „Îl asigur pe cel care lasă la o parte pe Duhul Sfânt, că va fi zadarnică credinţa lui în Tatăl şi în Fiul şi că nu poate să o aibă pe aceasta dacă lipseşte credinţa în Duhul”[21], după cum deja învăţase Apostolul: „nimeni nu poate să spună «Isus este Domnul» decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,1). Trebuie să se ajungă la credinţa în Duhul Sfânt, căci fără aceasta nu putem pătrunde în misterul său atât de greu de cunoscut şi de contemplat, „pentru că, ceea ce Domnul spune despre Tatăl şi despre Fiul, ca fiind mai presus de mintea omenească, aceleaşi le spune şi despre Duhul”[22] (cf. In 17,21). Şi nu în ultimul rând, Duhul Sfânt trebuie crezut şi primit pentru că el este cel care linişteşte inima noastră, după cuvântul sfântului Augustin „Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră, până se va odihni în tine”[23]. Duhul Sfânt, ca Dumnezeu, este împlinirea speranţelor omului, ba mai mult, el este însăşi speranţa cea mai mare care îl menţine în mişcare zi de zi şi care depăşeşte toate celelalte speranţe[24].

Iar acestor necesităţi li se adaugă adoraţia: acest Duh Sfânt, predicat şi crezut, trebuie adorat împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Adoraţia Bisericii ar fi incompletă dacă nu l-ar cuprinde şi pe cel despre care mărturiseşte că împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit[25]. Rugându-i-se şi adorându-l „Biserica îşi mărturiseşte necontenit credinţa că în lumea noastră creată există un Duh care este un Dar necreat. Este Duhul Tatălui şi al Fiului: ca şi Tatăl şi Fiul, este necreat, nemărginit, veşnic, atotputernic, Dumnezeu, Domn”[26].

Conştienţi de toate acestea trebuie să concludem că Duhul Sfânt îi este necesar şi Bisericii de astăzi. El trebuie predicat, crezut şi adorat astfel încât întreaga omenire să ajungă la cunoaşterea lui. Iar în mărturia de credinţă pe care o dăm despre Duhul Sfânt trebuie să fim întotdeauna fideli învăţăturii Bisericii. Ne îndreptăm acum spre reliefarea acestei învăţături, aşa cum este ea proclamată de magisteriul recent, evidenţiind că învăţătura sfântului Vasile cel Mare se regăseşte în actuala doctrină despre Duhul Sfânt.

După ce am privit spre „Marele necunoscut/uitat” şi ne-am convins de urgenta necesitate a „recuperării” Duhului Sfânt, încercăm acum să arătăm care este învăţătura actuală a Bisericii despre Duhul Sfânt, reliefând totodată amprentele lăsate în această doctrină pneumatologică de sfântul Vasile cel Mare. Ca puncte principale de referinţă pentru această tratare avem învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican, Scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem şi Catehismul Bisericii Catolice.

La adresa marelui eveniment al secolului al XX-lea, „seminarul Duhului Sfânt”[27], cum pe drept a fost numit Conciliul al II-lea din Vatican, au apărut o serie de critici care vor să semnaleze o carenţă pneumatologică a Conciliului[28]. Totuşi, un Conciliu în care sunt 258 de pasaje care vorbesc sau îl amintesc pe Duhul Sfânt[29] şi în cadrul căruia Papa Paul al VI-lea a subliniat: Spiritus hic adest – „Duhul este aici pentru a ilumina şi a călăuzi opera Conciliului”[30], este pneumatologic, este tocmai „suflul trecerii Duhului Sfânt prin Biserică, noile Rusalii care au făcut să înflorească noi puteri în ea”[31].

Enciclica Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Dominum et vivificantem, „îşi are originea în miezul moştenirii Conciliului, deoarece textele conciliare, prin învăţătura lor despre Biserică în sine şi despre Biserică în lume, ne îndeamnă să pătrundem tot mai adânc în misterul treimic al lui Dumnezeu însuşi, călăuziţi de evanghelie, de sfinţii Părinţi şi de liturgie: spre Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt”[32]. Ea este un răspuns la chemarea pe care Biserica o simte de a-l vesti pe Duhul Sfânt, dătătorul de viaţă, în timp ce păşeşte prin cel de-al treilea mileniu creştin şi are drept scop să dezvolte în Biserică acea conştiinţă că aceasta „este împinsă de Duhul Sfânt să conlucreze la înfăptuirea deplină a voinţei lui Dumnezeu, care l-a constituit pe Cristos izvor de mântuire pentru întreaga lume”[33].

Iar împreună cu aceste două învăţături magisteriale, Catehismul Bisericii Catolice „aduce o contribuţie foarte importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de Conciliul al II-lea din Vatican”[34]. Iar în această lucrare de reînnoire, care este opera Duhului Sfânt (cf. Ps 104,30), este cuprinsă şi doctrina despre cel care călăuzeşte Biserica până ce, depăşind cunoaşterea ca într-o oglindă, va ajunge la cunoaşterea deplină (cf. 1Cor13,12).

În toate aceste trei „călăuze” autorizate întrezărim şi învăţătura sfântului Vasile cel Mare, aşa cum am reliefat-o în primele capitole ale lucrării şi aşa cum este mărturisită şi astăzi de întreaga Biserică. Timp de două mii de ani Duhul Sfânt nu a încetat să fie conumărat cu Tatăl şi Fiul, alcătuind împreună cu aceştia nedespărţita Treime (cf. Mt 28,19), realitate pe care am reliefat-o şi noi împreună cu sfântul Vasile cel Mare subliniind că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt persoane proprii, dar care nu trebuie despărţite una de alta, ci trebuie mărturisite împreună[35]. Iar magisteriul recent învaţă:

Treimea este una. Noi nu mărturisim trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu în trei persoane: Treimea cea de o fiinţă. Persoanele divine nu îşi împart dumnezeirea unică, ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu. Tatăl este tot ceea ce este Fiul, Fiul este tot ceea ce este Tatăl, Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl şi Fiul, adică un singur Dumnezeu în privinţa naturii[36].

Duhul Sfânt, despre care am văzut că este dumnezeiesc din fire şi întru totul asemănător Tatălui şi Fiului[37] este mărturisit ca fiind „consubstanţial Tatălui şi Fiului şi nu poate fi despărţit de aceştia nici în viaţa intimă a Treimii, nici în darul său de iubire pentru lume”[38]. Şi totodată suntem învăţaţi că „Duhul Sfânt, fiind de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul în dumnezeire, este Iubirea şi Darul necreat din care decurge, ca din izvorul său (fons vivus), orice dar făcut făpturilor”[39].

Un loc aparte în această prezentare a Duhului Sfânt ca Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul îl ocupă misterul greu accesibil şi inefabil al purcederii. Am observat modul în care prezintă părintele capadocian proeleusia Duhului Sfânt din Tatăl prin Fiul „ca o suflare a gurii sale”[40]. Fără a-l separa pe Duhul de Fiul, ci numindu-l şi Duhul lui Cristos, Vasile cel Mare păstrează climatul specific iconomiei sale, lăsând totuşi să se înţeleagă că Duhul care iese din gura Tatălui este suflat şi de gura lui Cristos (cf. In 20,21-22)[41]. Pentru a nu fi în niciun fel piedică în calea celor care se mântuiesc[42] părinţii conciliari folosesc o formulă atât de familiară tradiţiei orientale: Tatăl este „Începutul fără de început, din care se naşte Fiul şi de la care Duhul Sfânt purcede prin Fiul”[43]. Cu aceeaşi nuanţă a iconomiei vasiliene şi ecumenică se prezintă şi învăţătura din Dominum et vivificantem:

Duhul purcede de la Tatăl (In 15,26) şi Tatăl îl „dăruieşte” pe Duhul (In 14,16). Tatăl „îl trimite pe Duhul în numele Fiului” (In 14,26), Duhul „dă mărturie” despre Fiul (In 15,26). Fiul îl roagă pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfătuitor (In 14,16), dar afirmă şi promite, de asemenea, în legătură cu „plecarea” sa prin cruce: „Dacă mă voi duce, îl voi trimite la voi” (In 16,7). Aşadar, Tatăl îl trimite pe Duhul Sfânt în puterea paternităţii sale, după cum l-a trimis pe Fiul (In 3,16; 6,57; 17,3.18.23); dar, în acelaşi timp, îl trimite în puterea răscumpărării săvârşite de Cristos – şi în acest sens Duhul Sfânt este trimis şi de Fiul: „Îl voi trimite la voi”[44].

Astfel, Duhul Sfânt care de la Tatăl prin Fiul purcede, ajunge la noi tot de la Tatăl prin Fiul şi săvârşeşte în noi şi în mijlocul nostru lucrările sale, nedespărţit de Tatăl şi de Fiul.

După cum se întrezăreşte învăţătura sfântului Vasile cel Mare atunci când vorbim despre Sfânta Treime şi despre dumnezeirea şi purcederea Duhului Sfânt, tot astfel în magisteriul actual este prezentă doctrina părintelui capadocian cu privire la lucrările pe care Duhul Sfânt le săvârşeşte în economia mântuirii. „Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea mântuirii noastre”[45]. El este prezent în economia omului, constituie şi menţine Biserica şi participă la parusia Domnului şi la judecata universală. Conciliul al II-lea din Vatican prezintă întreaga lucrare a Duhului în strânsă comuniune trinitară:

Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl i-a încredinţat-o Fiului pe pământ (cf. In 17,4), în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt ca să sfinţească necontenit Biserica şi astfel, cei care cred să poată ajunge la Tatăl, prin Cristos, într-un singur Duh (cf. Ef 2,18). El este Duhul vieţii… prin care Tatăl dă viaţă oamenilor morţi prin păcat (…) El locuieşte în inimile credincioşilor şi în ei se roagă şi dă mărturie despre înfiere (cf. Gal 4,6)[46].

Această conlucrare a Treimii în favoarea omului este şi credinţa sfântului Vasile, care învaţă că Duhul este întru toate nedespărţit de Tatăl şi de Fiul şi între ei nu există nicio separaţie[47]. Credinţa de astăzi, ca şi cea de atunci, este că Duhul Sfânt, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, participă la creaţia, viaţa şi răscumpărarea oamenilor[48]. Împreună cu credinţa sfântului Vasile cel Mare şi astăzi mărturisim că Duhul Sfânt a pregătit, a constituit şi menţine Biserica până la împlinirea timpurilor[49]. „Duhul sălăşluieşte în Biserică. El o călăuzeşte spre plinătatea adevărului (cf. In 16,13), o uneşte în comuniune şi slujire. O înzestrează şi o conduce prin diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu roadele sale (cf. Ef 4,11-12). Prin puterea evangheliei, el întinereşte Biserica, o reînnoieşte necontenit şi o duce la unirea desăvârşită cu Mirele ei”[50]. Această unire desăvârşită va avea loc la parusia Domnului, când se va desfăşura şi judecata universală, evenimente salvifice la care va lua parte activ şi Duhul Sfânt, cel care este „chezăşia moştenirii noastre” (Ef 1,14), pârga celor care suspină şi doresc să fie cu Cristos (cf. Rom 8,23; Fil 1,23)[51].

Acestor lucrări ale Duhului Sfânt li se adaugă participarea sa la economia îngerilor. În capitolul al doilea al lucrării am surprins raportul ce există între îngeri şi Duhul Sfânt, după învăţătura sfântului Vasile cel Mare. Această colaborare a duhurilor slujitoare cu Duhul Sfânt nu este evidenţiată în mod explicit de magisteriul actual. Însă, prin faptul că toate persoanele Sfintei Treimi participă la întreaga creaţie, înseamnă că şi Domnul şi de viaţă dătătorul participă la creaţia îngerilor[52]; şi pentru că Providenţa divină se îngrijeşte de toate, de la lucrurile cele mai mărunte până la cele mai mari evenimente ale lumii, înseamnă că şi îngerii sunt sub grija şi susţinerea permanentă a Duhului Sfânt, care-i menţine împreună cu Tatăl şi cu Fiul, căci „Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării…, ci o păstrează în fiecare clipă în fiinţă, îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei”[53].

Şi nu în ultimul rând, denumirile Duhului Sfânt asupra cărora am meditat împreună cu sfântul Vasile cel Mare, denumiri care îşi au fundamentul în Sfânta Scriptură se regăsesc în învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican. Un loc deosebit îl ocupă numele propriu al celei de-a treia persoane, şi anume, Duh Sfânt, căci el singur este sfânt împreună cu Tatăl şi cu Fiul, după cum deja ne învăţase sfântul Vasile cel Mare: „Duhul Sfânt este numele propriu al celui pe care îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul”[54]. Împreună cu acest nume propriu, îi sunt enumerate şi denumirile scripturistice. Dintre titlurile pe care i le amintesc părinţii conciliari menţionăm: Duhul lui Dumnezeu, Mângâietorul, Domnul, Duhul adevărului[55].

Împreună cu această ultimă probă a fidelităţii şi perenităţii învăţăturii părintelui capadocian, afirmăm că tot ceea ce Scriptura şi tradiţia au învăţat despre Duhul Sfânt, aceea şi numai aceea cuprinde şi doctrina sfântului Vasile cel Mare. Iar ceea ce episcopul Cezareei Capadociei a transmis ca adevăr vrednic de crezare în privinţa Duhului Sfânt, învaţă şi Biserica prin magisteriul ei recent. Toate acestea demonstrează şi întăresc adevărul că fidelitatea faţă de Sfânta Scriptură aduce o învăţătură nepieritoare, căci ea este cuvântul celui care ne-a asigurat: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Lc 21,33), cuvinte care sunt pentru noi frumuseţea veşnic nouă a adevărului.

*** *** ***

Recomand din inimă citirea documentului Dominum et vivificantem, enciclica Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea.

[1] DV 10,12: EnchVat 1, 888, 893.

[2] Cf. Dvi 2: EnchVat 10, 452.

[3] Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Divinum illud munus (9 mai 1897): AAS 28 (1896-1897) 654.

[4] Pius al XII-lea, Scrisoarea enciclică Mystici Corporis (29 iunie 1943): AAS 35 (1943) 200-248. Pentru partea dedicată Duhului Sfânt se poate vedea şi DS 3807-3808, 3814-3815.

[5] Chiar dacă în textele conciliare nu se găseşte o tratare explicită asupra persoanei şi misiunii Duhului Sfânt.

[6] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică A Concilio Constantinopolitano I (25 martie 1981): EnchVat 7,1171-1199.

[7] Cf. Dvi: EnchVat 10, 448-631.

[8] Cf. E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 18-21.

[9] E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 21.

[10] Cf. E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 21.

[11] Cf. CBC, 2125.

[12] GS 19: EnchVat 1, 1375.

[13] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXIX, 75: SCh 17bis, 516-517; Scrieri, 89.

[14] E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 22-23.

[15] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXIV, 56-57: SCh 17bis, 452-453; Scrieri, 72.

[16] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77: SCh 17bis, 524-525; Scrieri, 90.

[17] Dvi 65: EnchVat 10, 621.

[18] Cf. Dvi 26: EnchVat 10, 508.

[19] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77-78: SCh 17bis, 524-529; Scrieri, 92.

[20] Dvi 42: EnchVat 10, 553.

[21] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XI, 27: SCh 17bis, 342-343; Scrieri, 42.

[22] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXII, 53: SCh 17bis, 440-441; Scrieri, 68.

[23] Augustin, Confessiones, I, 1,1: PL XXXII, 661; Confesiuni, 87.

[24] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe Salvi (30 noiembrie 2007), 31.

[25] DS 150.

[26] Dvi 67: EnchVat 10, 629. Cf. DS 75.

[27] Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranţei, Humanitas, Bucureşti 1995, 159. Cf. G. Weigel, Witness to hope, Harper Collins Publishers, 1999; trad. română Martor al speranţei, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş 2007, 193. Cf. E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 193.

[28] Criticile au mers de la atenţionarea că, pentru a vorbi despre Duhul Sfânt, nu-i suficient să fie presărate cu Duhul Sfânt texte cu totul lipsite de pneumatologie, până la acuzarea Bisericii Catolice că a schimbat adevărata Treime – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – cu o treime formată din Dumnezeu, Isus Cristos şi Biserica sau Dumnezeu Isus Cristos şi Fecioara Maria.

[29] Cf. Y. Congar, Je crois en l’Ésprit Saint, Les Édition du Cerf, Paris 1979; trad. italiană Credo nello Spirito Santo, I, Queriniana, Brescia 1982², 187.

[30] Paul al VI-lea, Allocutio tertia Ss. Concilii periodo ineunte (14 septembrie 1964): EnchVat 1, 245*. De altfel, întregul discurs a fost impregnat de o puternică pneumatologie, Duhul Sfânt şi lucrările sale fiind amintite de 17 ori.

[31] Ioan al XXIII-lea, Allocutio prima Ss. Concilii periodo exacta (8 decembrie 1962): EnchVat 1, 124*. Pentru o analiză a pneumatologiei Conciliului al II-lea din Vatican se pot vedea Y. Congar, Credo nello Spirito Santo, I, 187-193; E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 15-24, 193-280.

[32] Dvi 2: EnchVat 10, 453.

[33] Dvi 2: EnchVat 10, 455-456; cf. LG 4: EnchVat 1, 287-288.

[34] Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): EnchVat 9, 1798. Cf. CBC, p. 5-9.

[35] Cf. Vasile cel Mare, Epistola 125: Scrieri, 305-306; Idem, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 45: SCh 17bis, 404-409; Scrieri, 60.

[36] CBC, 253. Cf. Dvi 8-10: EnchVat 10, 469-473; LG 4: EnchVat 1, 287-288.

[37] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXIII, 54: SCh 17bis, 444-445; Scrieri, 70; Idem, Epistola 9, 3: Scrieri, 143.

[38] CBC, 689.

[39] Dvi 10: EnchVat 10, 473.

[40] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 46: SCh 17bis, 408-409; Scrieri, 60.

[41] Cf. E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 130; Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 46: SCh 17bis, 410-411; Scrieri, 61; Idem, Epistola 38: Scrieri, 160.

[42] Conciliul al II-lea din Vatican, Decret despre Bisericile orientale catolice Orientalium ecclesiarum (21 noiembrie 1964), 26: EnchVat 1, 487; Vasile cel Mare, Epistola 188: Scrieri, 373-382.

[43] Conciliul al II-lea din Vatican, Decret privind activitatea misionară a Bisericii Ad gentes (7 decembrie 1965), 2: EnchVat 1, 1091.

[44] Dvi 8: EnchVat 10, 469.

[45] CBC, 686.

[46] LG 4: EnchVat 1, 287.

[47] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XVI, 37: SCh 17bis, 374-375; Scrieri, 51.

[48] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, VIII, 19; IX, 22-23; XIV, 55: SCh 17bis, 312-313; 326-329; 450-451; Scrieri, 35, 39, 71; CBC, 291-292, 703-704; Dvi 8, 22: EnchVat 10, 470, 496; GS 15: EnchVat 1, 1365-1368; LG 40: EnchVat 1, 388; AG 15: EnchVat 1, 1126.

[49] Cf. AG 4: EnchVat 1, 1095; Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XVI, 39: SCh 17bis, 386-387; Scrieri, 55.

[50] Dvi 25: EnchVat 10, 507. Cf.  CBC, 767-768; LG 48: EnchVat 1, 415-418.

[51] LG 48: EnchVat 1, 417. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XVI, 37-40; XVIII, 47; XIX, 49: SCh 17bis, 374-389; 412-413; 420-421; Scrieri, 51-55, 62, 64.

[52] Cf.CBC, 235-330.

[53] CBC, 301. Cf. CBC, 302-305.

[54] CBC, 691. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 323-324; Scrieri, 38.

[55] Cf. E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 214; CBC, 692-693.

(Fragment din lucrarea mea de licenţă, iunie 2008:

Duhul sfânt şi îngerii în teologia sfântului Vasile cel Mare

şi actualitatea învăţăturii lui)