Miasma trădării sau parfumul iubirii?

Maria parfumul si DomnulSub cruce, lângă Cristos, este loc și pentru Iuda și pentru Maria. Cristos răstignit și părăsit așteaptă și astăzi gesturi de tandrețe, „gesturi frumoase” (cf. Mc 14,6). Însă, din păcate, de multe ori, tocmai sub cruce se întâmplă „gesturi de lăcomie” (cf. In 19,23-24). Nu vor lipsi niciodată oamenii care resping iubirea Creatorului și-l trădează – întocmai ca Iuda! –, dar nici oamenii care răspund cu gingășie cutremurătoare la iubirea lui Dumnezeu, așa cum a făcut Maria.

La începutul Săptâmânii Sfinte suntem la picioarele crucii, lângă Isus. Ce mare har să poți sta cu Cristos răstignit, cu omul care suferă. Însă ce purtăm în viața celui de lângă noi: parfumul iubirii sau miasma, duhoarea trădării?

Iubirea începe cu gesturi mici, dar ajunge la maturitate, la împlinire prin dăruirea totală. Întocmai ca floarea de nard, ca bobul de grâu, ca Isus Cristos: moare ca să dea parfum, viață, iubire! Însă, cât de ușor putem fi amăgiți: tot cu gesturi mici începe și trădarea. Și aceasta, trădarea, tot spre moarte duce, dar o moarte stearpă, fără rod, urât mirositoare. Da, marile trădări încep cu mărunțișuri. De aceea, nu te compromite! Nu minți nici măcar în cele mai mici lucruri! Nu fi fals nici măcar în cele mai neînsemnate situații!

Pentru a evita marile trădări, nu e suficient să evităm răul, ci trebuie să facem binele. Să facem în fiecare zi „gesturi frumoase”, fapte pline de iubire, de renunțare, de generozitate față de cei mici, în care trăiește Cristos. Vai nouă, dacă ajutorul oferit celor săraci, celor mici nu e decât un paravan pentru propriile furturi, pentru propriile trădări, pentru moartea cea veșnică! Vai nouă, dacă sub cruce, la picioarele lui Cristos, stăm ca Iuda trădătorul și nu ca Maria, „mireasa” înflăcărată de iubire și plină de „gesturi frumoase”, gesturi înmiresmate (Ct 4,10-11; 8,5-7).


Luni din Săptămâna Sfântă
Sf. Emanuel, m.
Is 42,1-7; Ps 26; In 12,1-11

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE
Bucură-te, regele nostru: tu singur te-ai îndurat de noi în rătăcirile noastre!

EVANGHELIA
Las-o! Pentru ziua înmormântării mele a păstrat aceasta.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 12,1-11
Cu şase zile înainte de Paşte, Isus a venit în Betania, unde se afla Lazăr pe care Isus îl înviase din morţi. 2 Au făcut acolo pentru el un ospăţ; Marta servea, iar Lazăr era unul dintre cei care stăteau la masă cu el. 3 Atunci, Maria, luând un vas cu mireasmă de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi i le-a şters cu părul ei. Şi casa s-a umplut cu parfumul miresmei. 4 Iuda Iscarioteanul, unul dintre discipolii lui – cel care avea să-l trădeze -, a spus: 5 „De ce nu s-a vândut mireasma aceasta cu trei sute de dinari şi să se dea săracilor?” 6 Dar a spus aceasta nu pentru că îi păsa de săraci, ci pentru că era hoţ: întrucât el ţinea punga cu bani, fura din ce se punea în ea. 7Atunci Isus a spus: „Las-o! Pentru ziua înmormântării mele a păstrat aceasta. 8 Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, pe mine, însă nu mă aveţi întotdeauna”. 9 Atunci o mare mulţime dintre iudei a aflat că este acolo şi a venit nu numai datorită lui Isus, ci şi ca să-l vadă pe Lazăr, pe care îl înviase din morţi. 10 Arhiereii voiau să-l ucidă şi pe Lazăr, 11 pentru că mulţi iudei îi părăseau din cauza lui şi credeau în Isus.

Cuvântul Domnului

Reclame

Dacă nu asculţi de superiorul pe care-l vezi, cum poţi spune că asculţi de Dumnezeu pe care nu-l vezi?!

La originea tuturor neascultărilor
este o neascultare faţă de Dumnezeu
şi la originea tuturor ascultărilor
este ascultarea faţă de Dumnezeu…

La Botez a avut loc o schimbare de stăpân, o trecere:
de la păcat la dreptate,
de la neascultare la ascultare,
de la Adam la Cristos.
Liturgia a exprimat toate acestea prin opoziţie: „Mă lepăd – Cred”…

Prima poruncă este iubirea faţă de Dumnezeu,
însă bancul de probă este iubirea faţă de aproapele.
„Cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care-l vede
– scrie sfântul Ioan –
cum poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede?” (1In 4,20).
Acelaşi lucru trebuie spus despre ascultare:
dacă nu asculţi de superiorul pe care-l vezi,
cum poţi spune că asculţi de Dumnezeu pe care nu-l vezi?

Ascultare_vointa lui Dumnezeu

A patra predică de Postul Mare 2018
a părintelui Raniero Cantalamessa:
Oricine să se supună autorităţilor rânduite.
Ascultarea faţă de Dumnezeu in viaţa creştină

  1. Firul de sus

Schiţând trăsăturile sau virtuţile care trebuie să strălucească în viaţa celor renăscuţi din Duh, după ce a vorbit despre iubire şi despre umilinţă, sfântul Paul, în capitolul 13 din Scrisoarea către Romani, ajunge să vorbească şi despre ascultare: „Oricine să se supună autorităţilor rânduite, pentru că nu există autoritate decât de la Dumnezeu, iar cele existente sunt rânduite de Dumnezeu, astfel încât cine se împotriveşte autorităţii se împotriveşte ordinii stabilite de Dumnezeu” (Rom 13,1 şu).

Continuarea textului, care vorbeşte despre sabie şi despre impozite, precum şi confruntarea cu alte texte din Noul Testament despre aceeaşi temă (cf. Tit 3,1; 1Pt 2,13-15), arată cu toată claritatea că apostolul nu vorbeşte aici despre autoritate în general şi despre orice autoritate, ci numai despre autoritatea civilă şi statală. Sfântul Paul tratează despre un aspect deosebit al ascultării care era deosebit de simţit în momentul în care scria şi, probabil, de comunitatea căreia îi scria.

Era momentul în care se forma, în sânul iudaismului palestinian, revolta zelotă împotriva Romei care se va încheia după câţiva ani, cu distrugerea Ierusalimului. Creştinismul era născut din iudaism; mulţi membri ai comunităţii creştine, şi din Roma, erau evrei convertiţi. Problema dacă să asculte sau nu de statul roman se punea, indirect, şi pentru creştini.

Biserica apostolică era în faţa unei alegeri decisive. Sfântul Paul, ca de altfel tot Noul Testament, rezolvă problema în lumina atitudinii şi a cuvintelor lui Isus, în special a cuvântului despre tributul dat Cezarului (cf. Mc 12,17). Împărăţia predicată de Cristos „nu este din lumea aceasta”, adică nu este de natură naţională şi politică. De aceea, poate trăi sub orice regim politic, acceptând avantajele (cum era cetăţenia romană), dar în acelaşi timp şi legile. Deci problema este rezolvată în sensul ascultării faţă de stat.

Ascultarea faţă de stat este o consecinţă şi un aspect al unei ascultări mult mai importante şi cuprinzătoare pe care apostolul o numeşte „ascultarea faţă de Evanghelie” (cf. Rom 10,16). Avertismentul sever al apostolului arată că a plăti taxele şi în general a îndeplini propria datorie faţă de societate nu este numai o datorie civilă, ci şi o datorie morală şi religioasă. Este o exigenţă a preceptului iubirii faţă de aproapele. Statul nu este o entitate abstractă; este comunitatea de persoane care îl compun. Dacă eu nu plătesc taxele, dacă distrug mediul, dacă încalc regulile de trafic, eu dăunez aproapelui şi arăt că-l dispreţuiesc. Cu privire la acest punct, noi italienii (şi poate că nu numai noi) ar trebui să revizuim şi să adăugăm câteva întrebări la examinările noastre tradiţionale ale conştiinţei.

Toate acestea, după cum se vede, sunt foarte actuale. Dar noi nu putem limita discursul despre ascultare numai la acest aspect al ascultării faţă de stat. Sfântul Paul ne indică locul în care se situează discursul creştin despre ascultare, dar nu ne spune, numai în acest text, tot ceea ce se poate spune despre această virtute. El trage aici consecinţele principiilor afirmate anterior, în aceeaşi Scrisoare către Romani precum şi în altă parte, şi noi trebuie să mergem în căutarea acestor principii pentru a face un discurs despre ascultare care să fie util şi actual pentru noi astăzi.

Trebuie să mergem în descoperirea ascultării „esenţiale”, din care provin toate ascultările particulare, inclusiv cea faţă de autorităţile civile. De fapt, există o ascultare care se referă la toţi – superiori şi supuşi, călugări şi laici –, care este cea mai importantă dintre toate, care susţine şi dă viaţă tuturor celorlalte, şi această ascultare nu este ascultarea omului faţă de om, ci ascultarea omului faţă de Dumnezeu.

După Conciliul al II-lea din Vatican, cineva a scris: „Dacă există astăzi o problemă a ascultării, ea nu este aceea a docilităţii directe faţă de Duhul Sfânt – faţă de care, dimpotrivă, fiecare arată că face apel cu plăcere – ci este mai degrabă aceea a supunerii faţă de o ierarhie, faţă de o lege şi faţă de o autoritate exprimate uman”. Sunt convins şi eu că aşa este. Dar tocmai pentru a face posibilă din nou această ascultare concretă faţă de lege şi faţă de autoritatea vizibilă trebuie să pornim din nou de la ascultarea faţă de Dumnezeu şi faţă de Duhul său.

Ascultarea faţă de Dumnezeu este ca „firul de sus” care sprijină pânza splendidă a păianjenului agăţat de un gard viu. Coborând de sus prin firul pe care el însuşi îl produce, păianjenul construieşte pânza sa, perfectă întinsă spre fiecare colţ. Totuşi, acel fir de sus care a folosit pentru a construi pânza nu este rupt odată ce s-a terminat lucrarea, ci rămâne. Mai mult, el este firul care, din centru, sprijină toată împletirea; fără el totul se înmoaie. Dacă se rupe unul dintre firele laterale (eu am făcut odată proba), păianjenul merge şi repară rapid pânza sa, dar imediat ce este tăiat firul de sus se îndepărtează: nu se mai poate face nimic.

Se întâmplă ceva asemănător cu privire la reţeaua autorităţilor şi ascultărilor într-o societate, într-un ordin călugăresc şi în Biserică. Fiecare dintre noi trăieşte într-o pânză deasă de dependenţe: de autorităţile civile, de cele ecleziastice; în acestea din urmă, de superiorul local, de episcop, de Congregaţia pentru Cler sau pentru Călugări, de papa. Ascultarea faţă de Dumnezeu este firul de sus: totul este construit pe ea, dar ea nu poate să fie uitată nici măcar după ce s-a terminat construcţia. În caz contrar, totul se concentrează pe sine şi nu se mai înţelege de ce trebuie să ascultăm.

  1. Ascultarea lui Cristos

Este relativ simplu a descoperi natura şi originea ascultării creştine: e suficient a vedea pe baza cărei concepţii de ascultare este definit Isus, de către Scriptură, „cel ascultător”. Descoperim imediat, în acest mod, că adevăratul fundament al ascultării creştine nu este o idee despre ascultare, ci este un act de ascultare; nu este principiul abstract al lui Aristotel conform căruia „inferiorul trebuie să stea sub superior”, ci este un eveniment; nu se află în „raţiunea dreaptă”, ci în kerigmă, şi acest fundament este că Isus Cristos „s-a făcut ascultător până la moarte” (Fil 2,8); că Isus „a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el” (Evr 5,8-9).

Centrul luminos, de la care ia lumină discursul despre ascultare în Scrisoarea către Romani, este Rom 5,19: „Prin actul de dreptate al unuia singur, a ajuns la toţi oamenii justificarea care dă viaţă”. Cine cunoaşte locul pe care-l ocupă, în Scrisoarea către Romani, justificarea, poate să cunoască, din acest text, locul pe care-l ocupă aici ascultarea!

Să încercăm să cunoaştem natura acelui act de ascultare pe care este întemeiată noua ordine; cu alte cuvinte, să încercăm să cunoaştem în ce a constat ascultarea lui Cristos. Isus, fiind copil, a ascultat de părinţi; apoi, fiind mare, s-a supus legii mozaice, sinedriului, lui Pilat. Însă sfântul Paul nu se gândeşte la niciuna dintre aceste ascultări; în schimb se gândeşte la ascultarea lui Cristos faţă de Tatăl.

Ascultarea lui Cristos este considerată antiteza exactă a neascultării lui Adam: „Într-adevăr, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Rom 5,19; cf. 1Cor 15,22). Dar de cine nu a ascultat Adam? Desigur, nu de părinţi, de autorităţi, de legi. Nu a ascultat de Dumnezeu. La originea tuturor neascultărilor este o neascultare faţă de Dumnezeu şi la originea tuturor ascultărilor este ascultarea faţă de Dumnezeu.

Ascultarea acoperă toată viaţa lui Isus. Dacă sfântul Paul şi Scrisoarea către Evrei scot în evidenţă locul ascultării în moartea lui Isus, sfântul Ioan şi sinopticii completează tabloul, scoţând în evidenţă locul pe care l-a avut ascultarea în viaţa lui Isus, în cotidianul său. „Hrana mea – spune Isus în Evanghelia lui Ioan – este să fac voinţa Tatălui” şi „Eu fac întotdeauna ceea ce îi place” (In4,34; 8,29). Viaţa lui Isus este condusă parcă de o urmă luminoasă formată din cuvintele scrise pentru El în Biblie: „Este scris… Este scris”. Aşa învinge ispitirile din pustiu. Isus ia din Scripturi acel „trebuie” pe care se sprijină toată viaţa sa.

Măreţia ascultării lui Isus, se măsoară obiectiv „din cele ce a pătimit” şi subiectiv din iubirea şi din libertatea cu care a ascultat. În El străluceşte în cel mai mare grad ascultarea filială. Chiar şi în momentele cele mai extreme, ca atunci când Tatăl îi întinde potirul pătimirii ca să-l bea, pe buzele sale nu se stinge niciodată strigătul filial: „Abbá! Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, a exclamat pe cruce (Mt27,46); dar a adăugat imediat, conform lui Luca: „Tată, în mâinile tale încredinţez Duhul meu” (Lc 23,46). Pe cruce, Isus „s-a abandonat lui Dumnezeu care-l abandona” (orice s-ar înţelege cu această abandonare a Tatălui). Aceasta este ascultarea până la moarte; aceasta este „stânca mântuirii noastre”.

  1. Ascultarea ca har: botezul

În capitolul al cincilea al Scrisorii către Romani, sfântul Paul ni-l prezintă pe Cristos ca prototip al celor ascultători, în opoziţie cu Adam care a fost prototipul celor neascultători. În capitolul următor, al şaselea, apostolul revelează în ce mod noi intrăm în sfera acestui eveniment, adică prin botez. Sfântul Paul pune înainte de toate un principiu: dacă tu te pui liber sub jurisdicţia cuiva, eşti ţinut după aceea să-l slujeşti şi să asculţi de el: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi cuiva sclavi spre a-l asculta, sunteţi sclavii aceluia de care ascultaţi, ori ai păcatului, spre moarte, ori ai ascultării, spre justificare?” (Rom 6,16).

Acum, după ce a stabilit principiul, sfântul Paul aminteşte faptul: în realitate, creştinii s-au pus în mod liber sub jurisdicţia lui Cristos în ziua în care, la Botez, l-au acceptat ca Domnul lor: „eraţi sclavii păcatului, însă aţi ascultat din inimă de îndreptarul învăţăturii care v-a fost încredinţat. Fiind eliberaţi de păcat, voi aţi devenit sclavi ai dreptăţii” (Rom 6,17-18). La Botez a avut loc o schimbare de stăpân, o trecere: de la păcat la dreptate, de la neascultare la ascultare, de la Adam la Cristos. Liturgia a exprimat toate acestea prin opoziţie: „Mă lepăd – Cred”.

Aşadar, ascultarea este ceva constitutiv pentru viaţa creştină; este rezultatul practic şi necesar al acceptării domniei lui Cristos. Nu există domnie în desfăşurare dacă nu există, din partea omului, ascultare. La Botez noi am acceptat un Domn, un Kyrios, dar un Domn „ascultător”, unul care a devenit Domn tocmai din cauza ascultării sale, unul a cărui domnie are, ca să spunem aşa, ca substanţă ascultarea. Ascultarea aici nu este atât supunere cât mai ales asemănare; a asculta de un astfel de Domn înseamnă a se asemăna cu El, pentru că tocmai ascultarea sa până la moarte El a obţinut numele de Domn care este mai presus de orice alt nume (cf. Fil 2,8-9).

Descoperim, din asta, că ascultarea, înainte de a fi virtute, este dar, înainte de a fi lege, este har. Diferenţa dintre cele două lucruri este că legea spune să se facă, în timp ce harul dăruieşte să se facă. Ascultarea este înainte de toate lucrare a lui Dumnezeu în Cristos, care este arătată apoi credinciosului pentru ca, la rândul său, s-o exprime în viaţă cu o imitare fidelă. Cu alte cuvinte, noi nu avem numai datoria de a asculta, ci avem de acum şi harul de a asculta!

Aşadar, ascultarea creştină se înrădăcinează în Botez; prin Botez toţi creştinii sunt „dedicaţi” ascultării, într-un anumit sens au făcut „vot” de ascultare. Redescoperirea acestei realităţi comune tuturor, întemeiate pe Botez, vine în întâmpinarea unei nevoi vitale a laicilor în Biserică. Conciliul al II-lea din Vatican a enunţat principiul „chemării universale la sfinţenie” a poporului lui Dumnezeu (LG, 40) şi, de vreme ce nu există sfinţenie fără ascultare, a spune că toţi botezaţii sunt chemaţi la sfinţenie este ca şi cum s-ar spune că toţi sunt chemaţi la ascultare, că există şi o chemare universală la ascultare.

  1. Ascultarea ca „datorie”: imitarea lui Cristos

În prima parte a Scrisorii către Romani, sfântul Paul ni-l prezintă pe Isus Cristos ca dar de primit cu credinţa, în timp ce în a doua parte – cea parenetică – ni-l prezintă pe Cristos ca model de imitat cu viaţa. Aceste două aspecte ale mântuirii sunt prezente şi în interiorul fiecărei virtuţi sau fiecărui rod al Duhului. În fiecare virtute creştină există un element tainic şi un element ascetic, o parte încredinţată harului şi o parte încredinţată libertăţii. Acum a venit momentul de a lua în considerare acest al doilea aspect, adică imitarea noastră reală a ascultării lui Cristos. Ascultarea ca datorie.

Imediat ce se încearcă să se caute, prin Noul Testament, în ce anume constă datoria ascultării, se face o descoperire surprinzătoare şi anume că ascultarea este văzută aproape întotdeauna ca ascultare faţă de Dumnezeu. Se vorbeşte, desigur, şi despre toate celelalte forme de ascultare: faţă de părinţi, faţă de stăpâni, faţă de superiori, faţă de autorităţile civile, „faţă de orice instituţie umană” (1Pt 2,13), dar mult mai rar şi în manieră mult mai puţin solemnă. Însuşi substantivul „ascultare” este folosit mereu şi numai pentru a indica ascultarea faţă de Dumnezeu sau, oricum, faţă de instanţe care sunt de partea lui Dumnezeu, cu excepţia unui singur text din Scrisoarea către Filemon (v. 21) unde el indică ascultarea faţă de apostol.

Sfântul Paul vorbeşte despre ascultarea faţă de credinţă (Rom 1,5; 16,26), despre ascultare faţă de învăţătură (Rom 6,17), despre ascultare faţă de Evanghelie (Rom 10,16; 2Tes 1,8), despre ascultare faţă de adevăr (Gal 5,7), despre ascultare faţă de Cristos (2Cor 10,5). Găsim acelaşi limbaj identic şi în altă parte în Noul Testament (cf. Fap 6,7; 1Pt 1,2.22).

Dar este posibil şi are sens să se vorbească astăzi despre ascultare faţă de Dumnezeu, după ce voinţa nouă şi vie a lui Dumnezeu, manifestată în Cristos, s-a exprimat şi s-a obiectivat în mod deplin într-o întreagă serie de legi şi de ierarhii? Este permis să se creadă că, după toate acestea, încă există voinţe „libere” ale lui de primit şi de împlinit? Da, fără îndoială! Dacă voinţa vie a lui Dumnezeu s-ar putea cuprinde şi obiectiva exhaustiv şi definitiv într-o serie de legi, norme şi instituţii, într-o „ordine” instituită şi definită o dată pentru totdeauna, Biserica ar ajunge să se pietrifice.

Redescoperirea importanţei ascultării faţă de Dumnezeu este o consecinţă naturală a redescoperirii dimensiunii pneumatice – alături de cea ierarhică – a Bisericii şi a primatului Cuvântului lui Dumnezeu în ea. Cu alte cuvinte, ascultarea faţă de Dumnezeu se poate concepe numai atunci când se afirmă, aşa cum face Conciliul al II-lea din Vatican, că Duhul Sfânt „călăuzeşte Biserica spre tot adevărul, o uneşte în comuniune şi slujire, o înzestrează şi o conduce cu diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu roadele sale. Prin puterea evangheliei, el întinereşte Biserica, o reînnoieşte fără încetare şi o duce la unirea desăvârşită cu Mirele ei” (LG, 4).

Numai dacă se crede într-o „Domnie” actuală şi punctuală a Celui Înviat asupra Bisericii, numai dacă suntem convinşi în interior că şi astăzi – aşa cum spune psalmul – „vorbeşte Domnul, Dumnezeul dumnezeilor, şi nu tace” (Ps 50,1), numai atunci suntem în măsură să înţelegem necesitatea şi importanţa ascultării faţă de Dumnezeu. Ea înseamnă a da ascultare lui Dumnezeu care vorbeşte, în Biserică, prin Duhul său, care luminează cuvintele lui Isus şi din întreaga Biblie şi le conferă autoritate, făcând din ele canale ale voinţei vii şi actuale a lui Dumnezeu pentru noi.

Dar aşa cum în Biserică instituţia şi misterul nu sunt contrapuse, ci unite, tot aşa acum trebuie să arătăm că ascultarea spirituală faţă de Dumnezeu nu abate de la ascultarea faţă de autoritatea vizibilă şi instituţională, ci, dimpotrivă, o reînnoieşte, o întăreşte şi îi dă viaţă, până acolo încât ascultarea faţă de oameni devine criteriul pentru a judeca dacă există sau nu, şi dacă este autentică, ascultarea faţă de Dumnezeu. Se întâmplă exact ca pentru iubire. Prima poruncă este iubirea faţă de Dumnezeu, însă bancul de probă este iubirea faţă de aproapele. „Cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care-l vede – scrie sfântul Ioan – cum poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede?” (1In 4,20). Acelaşi lucru trebuie spus despre ascultare: dacă nu asculţi de superiorul pe care-l vezi cum poţi spune că asculţi de Dumnezeu pe care nu-l vezi?

Ascultarea de Dumnezeu are loc, în general, aşa. Dumnezeu face să-ţi plutească în inimă o voinţă a sa cu privire la tine; este o „inspiraţie” care de obicei se naşte dintr-un Cuvânt al lui Dumnezeu ascultat sau citit în rugăciune. Tu te simţi „interpelat” de acel cuvânt sau de acea inspiraţie; simţi că el îţi „cere” ceva nou şi tu spui „da”. Dacă este vorba de o decizie care va avea consecinţe practice nu poţi să acţionezi numai pe baza inspiraţiei tale. Trebuie să depozitezi chemarea ta în mâinile superiorilor sau al celor care, în vreun fel, au o autoritate spirituală asupra ta, crezând că, dacă este de la Dumnezeu, El va face să fie recunoscută de reprezentanţii săi.

Dar ce-i de făcut când se profilează un conflict între cele două ascultări şi superiorul uman cere să se facă un lucru diferit sau opus celui care tu crezi că ţi-a fost poruncit de Dumnezeu? E suficient să ne întrebăm ce a făcut, în acest caz, Isus. El a acceptat ascultarea externă şi s-a supus oamenilor, dar făcând astfel n-a renegat, ci a împlinit ascultarea faţă de Tatăl. De fapt, tocmai asta voia Tatăl. Fără să ştie şi fără să vrea – uneori în bună credinţă, alteori nu – oamenii, aşa cum s-a întâmplat atunci pentru Caiafa, Pilat şi mulţimile, devin instrumente pentru ca să se împlinească voinţa lui Dumnezeu, nu a lor.

Totuşi, nici această regulă nu este absolută. Nu vorbesc aici despre obligaţia pozitivă de a nu asculta atunci când autoritatea – ca în anumite regimuri dictatoriale – porunceşte ceea ce este în mod clar imoral şi delictuos. Rămânând în cadrul religios, voinţa lui Dumnezeu şi libertatea sa poate să ceară de la om – aşa cum s-a întâmplat pentru Petru în faţa poruncii sinedriului – ca el să asculte mai degrabă de Dumnezeu, decât de oameni (cf. Fap 4,12-20). Dar cel care porneşte pe acest drum, trebuie să accepte, ca orice profet adevărat, să moară pentru el însuşi (şi adesea chiar fizic), înainte de a vedea realizat cuvântul său. În Biserica catolică adevărata profeţie a fost însoţită mereu de ascultarea faţă de papa. Părintele Primo Mazzolari şi părintele Lorenzo Milani sunt câteva exemple recente.

A asculta numai atunci când ceea ce spune superiorul corespunde exact ideilor noastre şi alegerilor noastre, nu înseamnă a asculta de Dumnezeu, ci de noi înşine; nu înseamnă a face voinţa lui Dumnezeu, ci propria voinţă. Dacă în caz de diferenţă de păreri, în loc de a ne pune în discuţie pe noi înşine, punem imediat în discuţie superiorul, discernământul său şi competenţa sa, nu mai suntem ascultători, ci persoane care obiectează.

  1. O ascultare deschisă mereu şi la toţi

Ascultarea faţă de Dumnezeu este ascultarea pe care o putem face mereu. Despre ascultări faţă de ordine şi autorităţi vizibile, ni se întâmplă să facem numai din când în când, de trei sau patru ori în toată viaţa, vorbind despre ascultări de o anumită seriozitate. În schimb, despre ascultări faţă de Dumnezeu există atâtea. Cu cât se ascultă mai mult, cu atât se înmulţesc poruncile lui Dumnezeu, pentru că El ştie că acesta este darul cel mai frumos pe care-l poate oferi, acela pe care l-a oferit Fiului său preaiubit Isus. Când Dumnezeu găseşte un suflet hotărât să asculte, atunci El ia în mână viaţa sa, aşa cum se ia cârma unei bărci, sau cum se iau în mână frâiele unei căruţe. El devine în mod serios, şi nu numai în teorie, „Domnul”, adică acela care „sprijină”, care „guvernează” determinând, se poate spune, moment cu moment, gesturile, cuvintele acelei persoane, modul său de a folosi timpul, totul.

Am spus că ascultarea faţă de Dumnezeu este ceva ce se poate face mereu. Trebuie să adaug că este şi ascultarea pe care o putem face toţi, atât supuşi cât şi superiori. Suntem obişnuiţi să spunem că trebuie să ştim să ascultăm pentru a putea porunci. Nu este numai un principiu de bun simţ; există o motivaţie teologică în asta. Înseamnă că adevăratul izvor al autorităţii spirituale se află mai mult în ascultare decât în titlul sau în funcţia pe care cineva o ocupă. A concepe autoritatea ca ascultare înseamnă a nu ne mulţumi numai de autoritate, ci să aspirăm şi la acea autoritate care vine din faptul că Dumnezeu este în spatele tău şi sprijină decizia ta. Înseamnă a ne apropia de acel tip de autoritate care provenea din acţiunea lui Cristos şi îi determina pe oameni să se întrebe uimiţi: „Ce-i asta? O învăţătură nouă dată cu autoritate!” (Mc 1,27).

Este vorba în realitate de o autoritate diferită, de o putere reală şi eficace, nu numai nominală sau din oficiu, o putere intrinsecă, nu extrinsecă. Când o poruncă este dată de un părinte sau de un superior care se străduieşte să trăiască în voinţa lui Dumnezeu, care s-a rugat mai întâi şi nu are interese personale de apărat, ci numai binele fratelui sau al propriului copil, atunci însăşi autoritatea lui Dumnezeu este contrafort pentru această poruncă sau decizie. Dacă apare contestare, Dumnezeu îi spune reprezentantului său ceea ce a spus într-o zi lui Ieremia: „Iată, eu te pun astăzi ca o cetate întărită, ca un stâlp de fier şi ca nişte ziduri de bronz […] Ei vor lupta împotriva ta, dar nu vor putea să te învingă, căci eu sunt cu tine” (Ier 1,18 şu). Sfântul Ignaţiu din Antiohia dădea acest sfat înţelept unui discipol al său şi coleg de episcopat, sfântul Policarp: „Nimic să nu se facă fără consimţământul tău, dar tu să nu faci nimic fără consimţământul lui Dumnezeu”[1].

Această cale a ascultării faţă de Dumnezeu, în sine nu are nimic mistic şi extraordinar, ci este deschisă la toţi cei botezaţi. Ea constă în „a prezenta problemele la Dumnezeu” (cf. Ex 18,19). Eu pot să decid singur să fac sau să nu fac o călătorie, o muncă, o vizită, o cheltuială şi după aceea, odată ce am decis, să-l rog pe Dumnezeu pentru buna reuşită a lucrului. Dar dacă se naşte în mine iubirea ascultării faţă de Dumnezeu, atunci voi face diferit: mai întâi îi voi cere lui Dumnezeu cu mijlocul foarte simplu pe care-l avem toţi la dispoziţie – şi care este rugăciunea – dacă este voinţa sa ca eu să fac acea călătorie, acea muncă, acea vizită, acea cheltuială, şi apoi voi face, sau nu voi face, lucrul acela, dar dacă el va fi de acum, în orice caz, un act de ascultare faţă de Dumnezeu, şi nu mai este o liberă iniţiativă a mea.

În mod normal, este clar că nu voi auzi, în scurta mea rugăciune, niciun glas şi nu voi avea niciun răspuns explicit cu privire la modul de a proceda, sau măcar nu este necesar să-l am pentru ca să fie ascultare ceea ce fac. De fapt, făcând aşa, am supus lui Dumnezeu problema, m-am despuiat de voinţa mea, am renunţat să decid singur şi i-am dat lui Dumnezeu posibilitatea pentru a interveni, dacă vrea, în viaţa mea. Orice lucru voi decide acum să fac, reglementându-mă cu criteriile obişnuite de discernământ, va fi ascultare faţă de Dumnezeu. Astfel se cedează lui Dumnezeu frâiele propriei vieţi! Voinţa lui Dumnezeu pătrunde, în acest mod, tot mai capilar în ţesutul unei existenţe, îmbogăţind-o şi făcând din ea o „jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12,1).

Şi de această dată terminăm cu cuvintele unui psalm care ne permite să transformăm în rugăciune învăţătura pe care ne-a dat-o apostolul. Într-o zi care era plină de bucurie şi de recunoştinţă pentru binefacerile Dumnezeul său („Cu dor l-am aşteptat pe Domnul, iar el s-a plecat spre mine […]; m-a scos din prăpastia nenorocirii…”), într-o adevărată stare de har, psalmistul se întreabă ce poate să facă pentru a răspunde la atâta bunătate a lui Dumnezeu: să ofere arderi tot, jertfe? Înţelege imediat că nu asta vrea Dumnezeu de la el; este prea puţin lucru pentru a exprima ceea ce are în inimă. Atunci iată intuiţia şi revelaţia: ceea ce Dumnezeu doreşte de la el este o decizie generoasă şi solemnă de a împlini, de acum înainte, tot ceea ce Dumnezeu vrea de la el, de a-l asculta în toate. Atunci el exclamă:

„Iată, vin

– în sulul cărţii este scris despre mine –

ca să fac voinţa ta.

Dumnezeul meu, aceasta o doresc.

Legea ta este în adâncul inimii mele”.

Intrând în lume, Isus şi-a însuşit aceste cuvinte spunând: „Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!” (Evr 10.5 şu). Acum ne revine nouă. Toată viaţa, zi de zi, poate să fie trăită conform cuvintelor: „Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!”. Dimineaţa, începând o nouă zi, apoi când mergem la o programare, la o întâlnire, când începem o nouă muncă: „Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!”.

Noi nu ştim ce ne va rezerva ziua aceea, întâlnirea aceea, munca aceea; ştim un singur lucru cu certitudine: că vrem să facem, în ele, voinţa lui Dumnezeu. Noi nu ştim ce ne rezervă fiecăruia dintre noi viitorul nostru; dar este frumos să ne îndreptăm spre el cu acest cuvânt pe buze: „Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!”.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Notă:

[1] Sfântul Ignaţiu din Antiohia, Scrisoare către Policarp, 4, 1.

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Sensul sexualităţii și idealul unic al „frumuseţii bune” sau al „bunătăţii frumoase”…

Sexul s-a urcat la creierul tuturor.
Este nevoie de ceva foarte puternic
pentru a întrerupe această specie de narcoză şi de beţie a sexului.
Este nevoie să se retrezească în om
nostalgia nevinovăţiei şi a simplităţii pe care el o poartă chinuitor în inima sa,
chiar dacă atât de des acoperită de noroi…

Evanghelia nu predică mântuirea „de trup”, ci mântuirea „trupului”.
Cei care consideră trupul o „haină străină”,
destinată să fie abandonată aici pe pământ,
nu au motivele pe care le are creştinul pentru a o păstra nepătată…

Curăţia creştină nu constă atât în a stabili dominaţia raţiunii asupra instinctelor, cât mai ales în a stabili dominaţia lui Cristos asupra întregii persoane, raţiune şi instincte…

Sensul sexualitatii si curatiaA cincea predică de Postul Mare 2018 a părintelui Raniero Cantalamessa

Să îmbrăcăm hainele luminii – Curăţia creştină

În comentariul nostru la pareneza din Scrisoarea către Romani, am ajuns la punctul în care se spune: „Noaptea este pe sfârşite, ziua este aproape. Aşadar, să ne dezbrăcăm de faptele întunericului şi să îmbrăcăm armele luminii. Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necuraţii şi desfrâuri, nu în certuri şi invidii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos. Şi să nu aveţi grija trupului spre a-i împlini poftele” (Rom 13,12-14).

Sfântul Augustin, în Confesiuni ne relatează locul pe care l-a avut acest text în convertirea sa. Ajunsese de acum la o adeziune aproape totală la credinţă. Însă exista un lucru care-l reţinea: frica de a nu reuşi să trăiască în curăţie. Trăia, aşa cum se ştie, cu o femeie fără să fie căsătorit.

Era în grădina casei care-l găzduia, pradă acestei lupte interioare şi cu lacrimi în ochi, atunci când, de la o casă vecină, a auzit venind un glas, ca de copil sau de copilă, care repeta: „Tolle, lege!, Ia, citeşte; ia, citeşte!”. A interpretat aceste cuvinte ca o invitaţie a lui Dumnezeu şi, având la îndemână cartea epistolelor sfântului Paul, a deschis-o la întâmplare, hotărât să considere ca voinţă a lui Dumnezeu prima frază asupra căreia îi va cădea privirea. Cuvântul asupra căruia i-a căzut privirea a fost, întocmai, cel din Scrisoarea către Romani pe care tocmai l-am amintit. Înlăuntrul său a strălucit o lumină de siguranţă (lux securitatis), care a făcut să dispară tot întunericul nesiguranţei. Ştia de acum că el, cu ajutorul lui Dumnezeu, putea să fie curat[1].

Lucrurile pe care apostolul, în acel text, le numeşte „faptele întunericului” sunt aceleaşi pe care în altă parte le defineşte „dorinţe, sau fapte, ale trupului” (cf. Rom 8,13; Gal 5,19) şi lucrurile pe care acum le numeşte „arme ale luminii” sunt aceleaşi pe care în altă parte le numeşte „fapte ale Duhului”, sau „roade ale Duhului” (cf. Gal 5,22). Între aceste fapte ale trupului este scoasă în evidenţă, cu doi termeni (koite şi aselgeia), desfrânarea sexuală, căreia îi este contrapusă arama luminii care este curăţia.

În acest context, apostolul nu se lungeşte să vorbească despre acest aspect al vieţii creştine; însă din lista viciilor, pusă la începutul Scrisorii (cf. Rom 1,26 şu), ştim câtă importanţă îmbracă el în ochii săi. Sfântul Paul stabileşte o legătură foarte strânsă între curăţie şi sfinţenie şi între curăţie şi Duhul Sfânt: „De fapt, aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră. Să vă feriţi de desfrânare! Fiecare să ştie să-şi stăpânească propriul trup în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei ca păgânii, care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Nimeni să nu-l asuprească sau să-l înşele în această privinţă pe fratele său, pentru că Domnul răzbună toate acestea (…). Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie. De aceea, cine dispreţuieşte acestea nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, care vi-l dă pe Duhul său Sfânt” (1Tes 4,3-8). Aşadar să încercăm să luăm acest ultim „îndemn” al cuvântului lui Dumnezeu, aprofundând rodul Duhului care este curăţia.

  1. Motivaţiile creştine ale curăţiei

În Scrisoarea către Galateni sfântul Paul scrie: „Rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Gal 5,22). Termenul grec original, pe care-l traducem cu „cumpătare” este enkrateia. Acesta are o gamă de semnificaţii foarte largă; de fapt, se poate exercita cumpătarea în mâncare, în vorbire, în abţinerea de la ură etc. Însă aici, ca de altfel aproape mereu în Noul Testament, el înseamnă cumpătare într-o sferă foarte precisă a persoanei, adică în domeniul sexualităţii. Deducem asta din faptul că, puţin mai înainte, prezentând „faptele trupului”, apostolul numeşte porneia, adică necurăţie, lucrul care se opune cumpătării (este acelaşi termen de la care derivă „pornografie”!).

În traducerile moderne ale Bibliei, termenul porneia este redat când cu prostituţie, când cu neruşinare, când cu desfrâu sau adulter şi când cu alte cuvinte. Totuşi ideea de fond conţinută în termen este aceea de „a se vinde”, de a înstrăina propriul trup, deci a se prostitua (pernemi, în greacă, înseamnă „mă vând). Folosind acest termen pentru a indica mai mult sau mai puţin toate manifestările de dezordine sexuală, Biblia vine să spună că orice păcat de necurăţie este, într-un anumit sens, o prostituare, o vânzare de sine.

Aşadar, termenii folosiţi de sfântul Paul ne spun că sunt posibile, faţă de propriul trup şi faţă de propria sexualitate, două atitudini contrapuse, una rod al Duhului şi cealaltă faptă a trupului; una virtute şi cealaltă viciu. Prima atitudine înseamnă a păstra cumpătarea propriul trup; a doua este, în schimb, a vinde sau a înstrăina propriul trup, adică a dispune de sexualitate după propria plăcere, pentru scopuri utilitariste şi diferite de cele pentru care a fost creată; a face din actul sexual un act venal, chiar dacă utilul nu este întotdeauna constituit de bani, ca în cazul prostituţiei propriu-zise, ci şi din plăcerea egoistă scop în sine.

Când se vorbeşte despre curăţie şi despre necurăţie în simple liste de virtuţi sau de vicii, fără a aprofunda materia, limbajul Noului Testament nu diferă mult de cel al moraliştilor păgâni. Şi moraliştii păgâni, stoici şi epicureici, exaltau cumpătarea (enkrateia), dar numai în vederea liniştii interioare, a impasibilităţii (apatheia), a auto-stăpânirii; curăţia era guvernată, la ei, de principiul „raţiunii drepte”.

Însă, în realitate, în aceste vechi cuvinte păgâne există de acum un conţinut al textului nostru, unde desfrânării sexuale îi este opusă, în mod foarte semnificativ, drept contrariul său, „îmbrăcarea în Domnul Isus Cristos”. Primii creştini erau în măsură să perceapă acest conţinut nou, pentru că el era obiect de cateheză specifică în alte contexte. Să examinăm acum una dintre aceste cateheze specifice despre curăţie, pentru a descoperi adevăratul conţinut şi adevăratele motivaţii creştine ale acestei virtuţi care provin din evenimentul pascal al lui Cristos. Este vorba despre textul din 1Cor 6,12-20.

Se pare că locuitorii din Corint – probabil răstălmăcind o frază a apostolului – au invocat principiul: „totul îmi este permis”, pentru a justifica şi păcatele de necurăţie. În răspunsul apostolului este conţinută o motivaţie absolut nouă a curăţiei care provine din misterul lui Cristos. Nu este permis – el spune – a se deda necurăţiei (porneia), nu este permis să se vândă, sau se dispună de sine după propria plăcere, datorită simplului fapt că noi nu ne mai aparţinem, nu suntem ai noştri, ci ai lui Cristos. Nu putem să dispunem de ceea ce nu este al nostru: „Nu ştiţi că trupurile voastre sunt membrele lui Cristos […] şi că nu sunteţi ai voştri?” (1Cor 6,15.19).

Motivaţia păgână este, într-un anumit sens, răsturnată; valoarea supremă de salvgardat nu mai este cumpătarea, ci „necumpătarea”. „Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul” (1Cor6,13): aşadar, motivaţia ultimă a curăţiei este că „Isus este Domnul!”. Cu alte cuvinte, curăţia creştină nu constă atât în a stabili dominaţia raţiunii asupra instinctelor, cât mai ales în a stabili dominaţia lui Cristos asupra întregii persoane, raţiune şi instincte.

Această motivaţie cristologică a curăţiei devine şi mai imperioasă din ceea ce sfântul Paul adaugă în acelaşi text: noi nu suntem numai generic „ai lui” Cristos, ca proprietate a sa sau lucru al său; suntem însuşi trupul lui Cristos, membrele sale! Asta face totul imens de delicat, deoarece înseamnă că eu, comiţând necurăţia, prostituiesc trupul lui Cristos, fac un soi de sacrilegiu odios: folosesc „violenţă” faţă de trupul Fiului lui Dumnezeu. Spune apostolul: „Voi lua atunci membrele lui Cristos şi le voi face membrele unei desfrânate?” (1Cor 6,15).

La această motivaţie cristologică se adaugă după aceea imediat cea pneumatologică, adică referitoare la Duhului Sfânt: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi?” (1Cor 6,19). Aşadar, a abuza de propriul trup înseamnă a profana templul lui Dumnezeu; dar dacă unul distruge templul lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va distruge pe el (cf. 1Cor 3,17). A comite necurăţie înseamnă „a-l întrista pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu” (cf. Ef 4,30).

Alături de motivaţiile cristologică şi pneumatologică, apostolul face aluzie şi la o motivaţie escatologică, adică una care se referă la destinul ultim al omului: „Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi” (1Cor 6,14). Trupul nostru este destinat învierii; este destinat să participe, într-o zi, la fericirea şi la gloria sufletului. Curăţia creştină nu se bazează pe dispreţuirea trupului, ci dimpotrivă pe stima mare faţă de demnitatea sa. Evanghelia – spuneau Părinţii Bisericii combătându-i pe gnostici – nu predică mântuirea „de trup”, ci mântuirea „trupului”. Cei care consideră trupul o „haină străină”, destinată să fie abandonată aici pe pământ, nu au motivele pe care le are creştinul pentru a o păstra nepătată.

Apostolul încheie această cateheză a sa despre curăţie cu invitaţia pasionată: „Aşadar, preamăriţi-l pe Dumnezeu în trupul vostru!” (1Cor 6,20). Aşadar, trupul uman este pentru gloria lui Dumnezeu şi exprimă această glorie atunci când persoana trăieşte propria sexualitate şi întreaga sa corporeitate ascultând cu iubire de voinţa lui Dumnezeu, care înseamnă ca şi cum ar spune: ascultând de însuşi sensul sexualităţii, de natura sa intrinsecă şi originară care nu este aceea de a se vinde, ci aceea de a se dărui.

Această preamărire a lui Dumnezeu prin propriul trup nu cere în mod necesar renunţarea la exercitarea propriei sexualităţi. În capitolul imediat următor, adică în 1Cor 7, sfântul Paul explică, de fapt, că această preamărire a lui Dumnezeu se exprimă în două moduri şi în două carisme diferite: ori prin căsătorie, ori prin feciorie. Îl preamăreşte pe Dumnezeu în trupul său fecioara şi celibatarul, dar îl preamăreşte şi cel care se căsătoreşte, cu condiţia ca fiecare să trăiască exigenţele propriei stări.

  1. Curăţia, frumuseţea şi iubirea aproapelui

În lumina nouă care provine din misterul pascal şi ilustrată nouă încă de aici de sfântul Paul, idealul curăţiei ocupă un loc privilegiat în fiecare sinteză a moralei creştine din Noul Testament. Se poate spune că nu există o scrisoare a sfântului Paul în care el să nu-i dedice un spaţiu, atunci când descrie viaţa cea nouă în Duhul Sfânt (cf. de exemplu, Ef 4,17 – 5,33; Col 3,5-12). Această exigenţă fundamentală de curăţie se specifică, din când în când, în funcţie de diferitele stări de viaţă ale creştinilor. Epistolele pastorale arată cum trebuie să se configureze curăţia în tineri, în femei, în cei căsătoriţi, în bătrâni, în văduve, în preoţi şi în episcopi; ne prezintă curăţia în diferitele sale feţe de castitate, fidelitate conjugală, sobrietate, continenţă, feciorie, pudoare.

În ansamblul său, acest aspect al vieţii creştine determină ceea ce Noul Testament – în mod special epistolele pastorale – numeşte „frumuseţea” sau caracterul „frumos” al vocaţiei creştine, care, amestecându-se cu cealaltă trăsătură, cea a bunătăţii, formează idealul unic al „frumuseţii bune”, sau al „bunătăţii frumoase” (în greacă kalokagathia). Tradiţia creştină, numind curăţia „virtute frumoasă”, a primit această viziune biblică, ce exprimă, în pofida abuzurilor şi accentuărilor prea unilaterale care au existat, ceva profund adevărat. Curăţie, şi în limbajul comun, este sinonim cu frumuseţe!

Această curăţie este un stil de viaţă, mai mult decât o simplă virtute. Are o gamă de manifestări care merge dincolo de sfera propriu-zis sexuală. Există o curăţie a trupului, dar există şi o curăţie a inimii care fuge, nu numai de faptele, ci şi de dorinţele şi de gândurile „urâte” (cf. Mt 5,8.27-28). Este apoi o curăţie a gurii care constă, negativ, în a se abţine de la cuvinte obscene, de la vulgarităţi şi necuviinţe (cf. Ef 5,4; Col 3,8) şi, pozitiv, în sinceritatea şi francheţea vorbirii, adică în a spune: „da, da” şi „nu, nu”, imitându-l pe Mielul nepătat „în gura căruia nu s-a găsit înşelăciune” (cf. 1Pt 2,22).

În sfârşit, există o curăţie sau limpezime a ochilor şi a privirii. Ochiul – spunea Isus – este lumina trupului; dacă ochiul este curat şi limpede, tot trupul este în lumină (cf. Mt 6,22 şu; Lc 11,34). Sfântul Paul foloseşte o imagine foarte sugestivă pentru a indica acest stil de viaţă nouă: spune că creştinii, născuţi din Paştele lui Cristos, trebuie să fie „azime ale sincerităţii şi adevărului” (cf. 1Cor5,8). Termenul folosit aici de apostol – eilikrineia – conţine, în sine, imaginea unei „transparenţe solare” (eile, strălucire solară şi krino, judec). În textul nostru el vorbeşte despre curăţie ca despre o „armă a luminii”.

Astăzi se tinde să se contrapună între ele păcatele împotriva curăţiei şi păcatele împotriva aproapelui şi se tinde să se considere adevărat păcat numai cel împotriva aproapelui; uneori se ironizează cu privire la cultul excesiv acordat, în trecut, „virtuţii frumoase”. Această atitudine este explicabilă, în parte. Morala a accentuat prea unilateral, în trecut, păcatele trupeşti, ajungând să creeze, uneori, adevărate nevroze, în dauna atenţiei faţă de îndatoririle faţă de aproapele şi în dauna chiar a virtuţii curăţiei care, în acest mod, era sărăcită şi redusă la o virtute aproape numai negativă, virtutea de a şti să se spună nu. Însă acum s-a trecut la excesul opus şi se tinde să se minimizeze păcatele împotriva curăţiei, în folosul (adesea numai verbal) unei atenţii faţă de aproapele.

Eroarea de fond se află în contrapunerea acestor două virtuţi. Cuvântul lui Dumnezeu, departe de a contrapune curăţia şi caritatea, în schimb le leagă strâns între ele. Este suficient să citim continuarea textului din Prima Scrisoare către Tesaloniceni pe care l-am citat la început, pentru a ne da seama cum aceste două lucruri sunt interdependente între ele, conform apostolului (cf. 1Tes4,3-12). Scopul unic al curăţiei şi al carităţii este de a putea trăi o viaţă „plină de frumuseţe”, adică integră în toate relaţiile sale, atât în raport cu noi înşine cât şi în raport cu alţii. În textul nostru, apostolul rezumă toate acestea cu expresia: „a ne comporta cuviincios, ca în timpul zilei” (cf. Rom13,13).

Curăţia şi iubirea faţă de aproapele stau între ele ca stăpânire de sine şi dăruire pentru alţii. Cum pot să mă dăruiesc, dacă nu mă posed, dacă sunt sclav al patimilor mele? Este o iluzie aceea de a crede că se poate pune împreună o slujire autentică faţă de fraţi, care cere mereu jertfă, altruism, uitare de sine şi generozitate, şi o viaţă personală dezordonată, îndreptată în întregime să se se satisfacă pe sine însuşi şi propriile patimi. Se ajunge, inevitabil, să se instrumentalizeze fraţii, aşa cum se instrumentalizează propriul trup. Nu ştie să spună „da” fraţilor cel care nu ştie să spună „nu” sieşi.

Una dintre „scuzele” care contribuie mai mult la favorizarea păcatului de necurăţie, în mentalitatea oamenilor, şi la degrevarea lui de orice responsabilitate este că, şi aşa, el nu face rău nimănui, nu încalcă drepturile şi libertatea altora, afară de cazul în care – se spune – este vorba despre violenţă trupească. Însă, aparte faptul că el încalcă dreptul fundamental al lui Dumnezeu de a da o lege creaturilor sale, această „scuză” este falsă şi faţă de aproapele. Nu este adevărat că păcatul de necurăţie se termină cu acela care-l comite. Există o solidaritate a tuturor păcatelor între ele. Fiecare păcat, oriunde şi de oricine ar fi săvârşit, contagiază şi poluează mediul moral al omului; această contagiere este numită de Isus „scandal” şi este condamnat de El cu câteva dintre cele mai teribile cuvinte din Evanghelie (cf. Mt 18,6 şu; Mc 9,42 şu; Lc 17,1 şu). Şi gândurile necurate care se opresc inimă, conform lui Isus, îl poluează pe om, deci şi lumea: „Din inimă ies gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările… Acestea îl fac pe om impur” (Mt 15,19-20).

Fiecare păcat produce o eroziune a valorilor şi toţi împreună creează ceea ce Paul defineşte „legea păcatului” şi a cărei putere teribilă asupra tuturor oamenilor o ilustrează (cf. Rom 7,14 şu). În Talmudul ebraic se citeşte un apolog care ilustrează bine solidaritatea care există în păcat şi dauna pe care fiecare păcat, şi cel personal, îl aduce altora: „Câteva persoane se aflau la bordul unei bărci. Una dintre ele a luat un burghiu şi a început să facă o gaură sub el. Ceilalţi pasageri, văzând, i-au spus: – Ce faci? – El a răspuns: Ce vă pasă vouă? Oare nu fac o gaură sub scaunul meu? – Dar ei au răspuns: – Da, dar apa va intra şi ne va îneca pe toţi!”. Natura însăşi a început să ne trimită semnale sinistre de protest împotriva anumitor abuzuri şi excese moderne în sfera sexualităţii.

  1. Curăţie şi reînnoire

Studiind istoria originilor creştine se vede cu claritate că au fost două instrumente principale cu care Biserica a reuşit să transforme lumea păgână de atunci: primul a fost vestirea Cuvântului, kerygma, şi al doilea mărturia de viaţă a creştinilor, martyria; şi se vede cum, în cadrul mărturiei de viaţă, au fost, din nou, două lucruri care-i uimeau şi îi converteau pe păgâni: iubirea fraternă şi curăţia obiceiurilor. Deja Prima Scrisoare a lui Petru aminteşte de uimirea lumii păgâne în faţa stilului de viaţă aşa de diferit al creştinilor. Scrie el: „Destul cât aţi trăit în trecut, împlinind voinţa păgânilor, petrecând în desfrâuri, pofte, beţii, chefuri, benchetuieli şi cultul nelegiuit al idolilor. De aceea li se pare ciudat că voi nu mai alergaţi împreună cu ei spre acest puhoi al pierzării şi vă defăimează” (1Pt 4,3-4).

Apologeţii – adică scriitorii creştini care scriau în apărarea credinţei, în primele secole ale Bisericii – atestă că stilul de viaţă curat şi cast al creştinilor era, pentru păgâni, ceva „extraordinar şi incredibil”. Îndeosebi, a avut un impact extraordinar asupra societăţii păgâne însănătoşirea familiei, pe care autorităţile timpului voiau să o reformeze, dar a cărei destrămare erau neputincioşi s-o frâneze. Una dintre temele asupra cărora sfântul Iustin martir îşi bazează apologia sa adresată împăratului Antoninus Pius este aceasta: împăraţii romani sunt preocupaţi să însănătoşească obiceiurile şi familia şi se străduiesc să dea, în acest scop, legi corespunzătoare, care se revelează însă insuficiente. Ei bine, de ce să nu se recunoască ceea ce legile creştine au fost capabile să obţină la cei care le-au primit şi ajutorul pe care ele le pot da şi societăţii civile?

Nu trebuie să credem că toată comunitatea creştină era scutită de dezordini şi păcate în materie sexuală. Sfântul Paul a trebuit să reia un caz  chiar de incest în comunitatea din Corint. Însă aceste păcate erau clar recunoscute ca atare, denunţate şi corectate. Nu se cerea să se fie fără păcat, în această materie, ca în restul, ci de a lupta împotriva păcatului.

Acum să facem un salt de la originile creştine la zilele noastre. Care este situaţia din lumea de astăzi, cu privire la curăţie? Aceeaşi, dacă nu mai rea, decât de atunci! Noi trăim într-o societate care, în materie de obiceiuri, s-a prăbuşit din nou în păgânism deplin şi în idolatrie deplină a sexului. Denunţarea teribilă a societăţii păgâne pe care o face sfântul Paul la începutul Scrisorii către Romani se aplică, punct cu punct, la lumea de astăzi, în special în aşa-numitele societăţi ale bunăstării (cf. Rom 1,26-27.32).

Şi astăzi, nu numai că se fac aceste lucruri şi altele mai rele, ci se încearcă şi să se justifice, adică să se justifice orice permisiune morală şi orice perversiune sexuală, cu condiţia ca – se spune – ea să nu facă violenţă asupra altora şi să nu lezeze libertatea celuilalt. Se distrug familii întregi şi se spune: ce-i rău în asta? Este fără îndoială că anumite judecăţi ale moralei sexuale tradiţionale trebuiau revizuite şi că ştiinţele moderne despre om au contribuit la elucidarea anumitor mecanisme şi condiţionări ale psihicului uman care elimină sau diminuează responsabilitatea morală a anumitor comportamente considerate, odinioară, păcătoase.

Însă acest progres nu are nimic de-a face cu pansexualismul anumitor teorii pseudoştiinţifice şi permisive care tind să nege orice normă obiectivă în materie de morală sexuală, reducând totul la un fapt de evoluţie spontană a obiceiurilor, adică la un fapt de cultură. Dacă examinăm de aproape ceea ce este numită revoluţia sexuală din zilele noastre, ne dăm seama, cu înspăimântare, că ea nu este pur şi simplu o revoluţie împotriva trecutului, ci este, adesea, şi o revoluţie împotriva lui Dumnezeu şi uneori împotriva naturii umane însăşi.

  1. Curaţi cu inima!

Dar nu vreau să mă lungesc prea mult să descriu situaţia actuală din jurul nostru pe care, de altfel, toţi o cunoaştem bine. De fapt, mă interesează să descopăr şi să transmit ce anume vrea Dumnezeu de la noi creştinii în această situaţie. Dumnezeu ne cheamă la aceeaşi acţiune la care i-a chemat pe primii noştri fraţi în credinţă: să „ne opunem acestui puhoi de pierzare”. Ne cheamă să facem să strălucească din nou, în faţa ochilor lumii, „frumuseţea” vieţii creştine. Ne cheamă să luptăm pentru curăţie. Să luptăm cu tenacitate şi umilinţă; nu să fim în mod necesar, toţi şi imediat, desăvârşiţi.

Astăzi există ceva nou ce ne cheamă Duhul Sfânt să facem: ne cheamă să mărturisim lumii nevinovăţia originară a creaturilor şi a lucrurilor. Lumea este cufundată foarte în jos; sexul – s-a scris – s-a urcat la creierul tuturor. Este nevoie de ceva foarte puternic pentru a întrerupe această specie de narcoză şi de beţie a sexului. Este nevoie să se retrezească în om nostalgia nevinovăţiei şi a simplităţii pe care el o poartă chinuitor în inima sa, chiar dacă atât de des acoperită de noroi.

Nu de o nevinovăţiei ca a creaţiei care nu mai este, ci de o nevinovăţie a răscumpărării care ne-a fost redată de Cristos şi care ne este oferită în sacramente şi în Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Paul indică acest program atunci când le scrie filipenilor: „Fiţi fără vină şi curaţi, copii neprihăniţi ai lui Dumnezeu în mijlocul unei generaţii perverse şi rătăcite între care voi apăreţi ca nişte luminători în lume. Ţineţi cu tărie cuvântul vieţii” (Fil 2,15 şu). Asta e ceea ce apostolul numeşte, în textul nostru, „a îmbrăca armele luminii”.

Nu mai este suficientă o curăţie făcută din frici, din tabuuri, din interdicţii, din fugă reciprocă între bărbat şi femeie, ca şi cum una ar fi, mereu şi în mod necesar, o cursă pentru celălalt şi un potenţial duşman, mai mult decât un „ajutor”. În trecut, curăţia se redusese, uneori, cel puţin în practică, exact la acest ansamblu de tabuuri, de interdicţii şi de frici, ca şi cum virtutea ar trebui să se ruşineze în faţa viciului şi nu ar trebui, în schimb, viciul să se ruşineze în faţa virtuţii.

Trebuie să aspirăm, graţie prezenţei Duhului în noi, la o curăţie care să fie mai puternică decât viciul contrar; o curăţie pozitivă, nu numai negativă, care să fie în măsură să ne facă să experimentăm adevărul acelui cuvânt al apostolului: „Toate sunt curate pentru cei curaţi!” (Tit 1,15) şi al acestui alt cuvânt al Scripturii: „Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume” (1In 4,4).

Trebuie să începem cu însănătoşirea rădăcinii care este „inima”, deoarece de acolo ies toate cele care poluează cu adevărat viaţa unei persoane (cf. Mt 15,18 şu). Spunea Isus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt 5,8). Ei vor vedea cu adevărat, adică vor avea ochi noi pentru a vedea lumea şi pe Dumnezeu, ochi limpezi care ştiu să observe ceea ce este frumos şi ceea ce este urât, ceea ce este adevăr şi ceea ce este minciună, ceea ce este viaţă şi ceea ce este moarte. Aşadar, ochi ca aceia ai lui Isus. Cu ce libertate putea Isus să vorbească despre toate: despre copii, despre femeie, despre gestaţie, despre naştere… Ochi ca aceia ai Mariei. Curăţia nu mai constă, aşadar, în a spune „nu” creaturilor, ci în a le spune lor „da”; da, fiind creaturi ale lui Dumnezeu care erau, şi rămân, „foarte bune”.

Noi nu ne facem iluzii. Pentru a putea spune acest „da”, trebuie să trecem prin cruce, pentru că după păcat, privirea noastră asupra creaturilor s-a tulburat; s-a dezlănţuit în noi concupiscenţa; sexualitatea nu mai este paşnică, a devenit o forţă ambiguă şi ameninţătoare care ne târăşte împotriva legii lui Dumnezeu, chiar în pofida voinţei noastre. Evenimentele zilnice, din păcate, chiar în rândul clerului şi al persoanelor consacrate, ne amintesc de această realitate tristă.

În prima meditaţie din acest Post Mare am insistat asupra unui aspect deosebit de actual şi necesar al mortificaţiei: aceea a ochilor. Un post sănătos de la imagini este astăzi mai important decât un post de la mâncare şi de la băutură.

Termin amintind experienţa sfântului Augustin amintită la început. După acea experienţă, sfântul a inventat o rugăciune în întregime a sa pentru a obţine castitatea: „Doamne, a spus el, tu îmi porunceşti să fiu curat. Ei bine, dă-mi ceea ce îmi porunceşti şi apoi porunceşte-mi ceea ce vrei”. O rugăciune pe care putem să ne-o însuşim toţi, amintindu-ne că în acest domeniu, ca în oricare altul, fără harul lui Dumnezeu nu putem să facem nimic.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Notă:
[1] Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII, 11-12.

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Vezi în orginal pe: http://www.cantalamessa.org/?p=3523

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: