Era în grădina casei care-l găzduia, pradă acestei lupte interioare şi cu lacrimi în ochi, atunci când, de la o casă vecină, a auzit venind un glas, ca de copil sau de copilă, care repeta: „Tolle, lege!, Ia, citeşte; ia, citeşte!”. A interpretat aceste cuvinte ca o invitaţie a lui Dumnezeu şi, având la îndemână cartea epistolelor sfântului Paul, a deschis-o la întâmplare, hotărât să considere ca voinţă a lui Dumnezeu prima frază asupra căreia îi va cădea privirea. Cuvântul asupra căruia i-a căzut privirea a fost, întocmai, cel din Scrisoarea către Romani pe care tocmai l-am amintit. Înlăuntrul său a strălucit o lumină de siguranţă (lux securitatis), care a făcut să dispară tot întunericul nesiguranţei. Ştia de acum că el, cu ajutorul lui Dumnezeu, putea să fie curat^[1].

Lucrurile pe care apostolul, în acel text, le numeşte „faptele întunericului” sunt aceleaşi pe care în altă parte le defineşte „dorinţe, sau fapte, ale trupului” (cf. Rom 8,13; Gal 5,19) şi lucrurile pe care acum le numeşte „arme ale luminii” sunt aceleaşi pe care în altă parte le numeşte „fapte ale Duhului”, sau „roade ale Duhului” (cf. Gal 5,22). Între aceste fapte ale trupului este scoasă în evidenţă, cu doi termeni (koite şi aselgeia), desfrânarea sexuală, căreia îi este contrapusă arama luminii care este curăţia.

În acest context, apostolul nu se lungeşte să vorbească despre acest aspect al vieţii creştine; însă din lista viciilor, pusă la începutul Scrisorii (cf. Rom 1,26 şu), ştim câtă importanţă îmbracă el în ochii săi. Sfântul Paul stabileşte o legătură foarte strânsă între curăţie şi sfinţenie şi între curăţie şi Duhul Sfânt: „De fapt, aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră. Să vă feriţi de desfrânare! Fiecare să ştie să-şi stăpânească propriul trup în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei ca păgânii, care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Nimeni să nu-l asuprească sau să-l înşele în această privinţă pe fratele său, pentru că Domnul răzbună toate acestea (…). Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie. De aceea, cine dispreţuieşte acestea nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, care vi-l dă pe Duhul său Sfânt” (1Tes 4,3-8). Aşadar să încercăm să luăm acest ultim „îndemn” al cuvântului lui Dumnezeu, aprofundând rodul Duhului care este curăţia.

1. Motivaţiile creştine ale curăţiei

În Scrisoarea către Galateni sfântul Paul scrie: „Rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Gal 5,22). Termenul grec original, pe care-l traducem cu „cumpătare” este enkrateia. Acesta are o gamă de semnificaţii foarte largă; de fapt, se poate exercita cumpătarea în mâncare, în vorbire, în abţinerea de la ură etc. Însă aici, ca de altfel aproape mereu în Noul Testament, el înseamnă cumpătare într-o sferă foarte precisă a persoanei, adică în domeniul sexualităţii. Deducem asta din faptul că, puţin mai înainte, prezentând „faptele trupului”, apostolul numeşte porneia, adică necurăţie, lucrul care se opune cumpătării (este acelaşi termen de la care derivă „pornografie”!).

În traducerile moderne ale Bibliei, termenul porneia este redat când cu prostituţie, când cu neruşinare, când cu desfrâu sau adulter şi când cu alte cuvinte. Totuşi ideea de fond conţinută în termen este aceea de „a se vinde”, de a înstrăina propriul trup, deci a se prostitua (pernemi, în greacă, înseamnă „mă vând). Folosind acest termen pentru a indica mai mult sau mai puţin toate manifestările de dezordine sexuală, Biblia vine să spună că orice păcat de necurăţie este, într-un anumit sens, o prostituare, o vânzare de sine.

Aşadar, termenii folosiţi de sfântul Paul ne spun că sunt posibile, faţă de propriul trup şi faţă de propria sexualitate, două atitudini contrapuse, una rod al Duhului şi cealaltă faptă a trupului; una virtute şi cealaltă viciu. Prima atitudine înseamnă a păstra cumpătarea propriul trup; a doua este, în schimb, a vinde sau a înstrăina propriul trup, adică a dispune de sexualitate după propria plăcere, pentru scopuri utilitariste şi diferite de cele pentru care a fost creată; a face din actul sexual un act venal, chiar dacă utilul nu este întotdeauna constituit de bani, ca în cazul prostituţiei propriu-zise, ci şi din plăcerea egoistă scop în sine.

Când se vorbeşte despre curăţie şi despre necurăţie în simple liste de virtuţi sau de vicii, fără a aprofunda materia, limbajul Noului Testament nu diferă mult de cel al moraliştilor păgâni. Şi moraliştii păgâni, stoici şi epicureici, exaltau cumpătarea (enkrateia), dar numai în vederea liniştii interioare, a impasibilităţii (apatheia), a auto-stăpânirii; curăţia era guvernată, la ei, de principiul „raţiunii drepte”.

Însă, în realitate, în aceste vechi cuvinte păgâne există de acum un conţinut al textului nostru, unde desfrânării sexuale îi este opusă, în mod foarte semnificativ, drept contrariul său, „îmbrăcarea în Domnul Isus Cristos”. Primii creştini erau în măsură să perceapă acest conţinut nou, pentru că el era obiect de cateheză specifică în alte contexte. Să examinăm acum una dintre aceste cateheze specifice despre curăţie, pentru a descoperi adevăratul conţinut şi adevăratele motivaţii creştine ale acestei virtuţi care provin din evenimentul pascal al lui Cristos. Este vorba despre textul din 1Cor 6,12-20.

Se pare că locuitorii din Corint – probabil răstălmăcind o frază a apostolului – au invocat principiul: „totul îmi este permis”, pentru a justifica şi păcatele de necurăţie. În răspunsul apostolului este conţinută o motivaţie absolut nouă a curăţiei care provine din misterul lui Cristos. Nu este permis – el spune – a se deda necurăţiei (porneia), nu este permis să se vândă, sau se dispună de sine după propria plăcere, datorită simplului fapt că noi nu ne mai aparţinem, nu suntem ai noştri, ci ai lui Cristos. Nu putem să dispunem de ceea ce nu este al nostru: „Nu ştiţi că trupurile voastre sunt membrele lui Cristos […] şi că nu sunteţi ai voştri?” (1Cor 6,15.19).

Motivaţia păgână este, într-un anumit sens, răsturnată; valoarea supremă de salvgardat nu mai este cumpătarea, ci „necumpătarea”. „Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul” (1Cor6,13): aşadar, motivaţia ultimă a curăţiei este că „Isus este Domnul!”. Cu alte cuvinte, curăţia creştină nu constă atât în a stabili dominaţia raţiunii asupra instinctelor, cât mai ales în a stabili dominaţia lui Cristos asupra întregii persoane, raţiune şi instincte.

Această motivaţie cristologică a curăţiei devine şi mai imperioasă din ceea ce sfântul Paul adaugă în acelaşi text: noi nu suntem numai generic „ai lui” Cristos, ca proprietate a sa sau lucru al său; suntem însuşi trupul lui Cristos, membrele sale! Asta face totul imens de delicat, deoarece înseamnă că eu, comiţând necurăţia, prostituiesc trupul lui Cristos, fac un soi de sacrilegiu odios: folosesc „violenţă” faţă de trupul Fiului lui Dumnezeu. Spune apostolul: „Voi lua atunci membrele lui Cristos şi le voi face membrele unei desfrânate?” (1Cor 6,15).

La această motivaţie cristologică se adaugă după aceea imediat cea pneumatologică, adică referitoare la Duhului Sfânt: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi?” (1Cor 6,19). Aşadar, a abuza de propriul trup înseamnă a profana templul lui Dumnezeu; dar dacă unul distruge templul lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va distruge pe el (cf. 1Cor 3,17). A comite necurăţie înseamnă „a-l întrista pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu” (cf. Ef 4,30).

Alături de motivaţiile cristologică şi pneumatologică, apostolul face aluzie şi la o motivaţie escatologică, adică una care se referă la destinul ultim al omului: „Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi” (1Cor 6,14). Trupul nostru este destinat învierii; este destinat să participe, într-o zi, la fericirea şi la gloria sufletului. Curăţia creştină nu se bazează pe dispreţuirea trupului, ci dimpotrivă pe stima mare faţă de demnitatea sa. Evanghelia – spuneau Părinţii Bisericii combătându-i pe gnostici – nu predică mântuirea „de trup”, ci mântuirea „trupului”. Cei care consideră trupul o „haină străină”, destinată să fie abandonată aici pe pământ, nu au motivele pe care le are creştinul pentru a o păstra nepătată.

Apostolul încheie această cateheză a sa despre curăţie cu invitaţia pasionată: „Aşadar, preamăriţi-l pe Dumnezeu în trupul vostru!” (1Cor 6,20). Aşadar, trupul uman este pentru gloria lui Dumnezeu şi exprimă această glorie atunci când persoana trăieşte propria sexualitate şi întreaga sa corporeitate ascultând cu iubire de voinţa lui Dumnezeu, care înseamnă ca şi cum ar spune: ascultând de însuşi sensul sexualităţii, de natura sa intrinsecă şi originară care nu este aceea de a se vinde, ci aceea de a se dărui.

Această preamărire a lui Dumnezeu prin propriul trup nu cere în mod necesar renunţarea la exercitarea propriei sexualităţi. În capitolul imediat următor, adică în 1Cor 7, sfântul Paul explică, de fapt, că această preamărire a lui Dumnezeu se exprimă în două moduri şi în două carisme diferite: ori prin căsătorie, ori prin feciorie. Îl preamăreşte pe Dumnezeu în trupul său fecioara şi celibatarul, dar îl preamăreşte şi cel care se căsătoreşte, cu condiţia ca fiecare să trăiască exigenţele propriei stări.

2. Curăţia, frumuseţea şi iubirea aproapelui

În lumina nouă care provine din misterul pascal şi ilustrată nouă încă de aici de sfântul Paul, idealul curăţiei ocupă un loc privilegiat în fiecare sinteză a moralei creştine din Noul Testament. Se poate spune că nu există o scrisoare a sfântului Paul în care el să nu-i dedice un spaţiu, atunci când descrie viaţa cea nouă în Duhul Sfânt (cf. de exemplu, Ef 4,17 – 5,33; Col 3,5-12). Această exigenţă fundamentală de curăţie se specifică, din când în când, în funcţie de diferitele stări de viaţă ale creştinilor. Epistolele pastorale arată cum trebuie să se configureze curăţia în tineri, în femei, în cei căsătoriţi, în bătrâni, în văduve, în preoţi şi în episcopi; ne prezintă curăţia în diferitele sale feţe de castitate, fidelitate conjugală, sobrietate, continenţă, feciorie, pudoare.

În ansamblul său, acest aspect al vieţii creştine determină ceea ce Noul Testament – în mod special epistolele pastorale – numeşte „frumuseţea” sau caracterul „frumos” al vocaţiei creştine, care, amestecându-se cu cealaltă trăsătură, cea a bunătăţii, formează idealul unic al „frumuseţii bune”, sau al „bunătăţii frumoase” (în greacă kalokagathia). Tradiţia creştină, numind curăţia „virtute frumoasă”, a primit această viziune biblică, ce exprimă, în pofida abuzurilor şi accentuărilor prea unilaterale care au existat, ceva profund adevărat. Curăţie, şi în limbajul comun, este sinonim cu frumuseţe!

Această curăţie este un stil de viaţă, mai mult decât o simplă virtute. Are o gamă de manifestări care merge dincolo de sfera propriu-zis sexuală. Există o curăţie a trupului, dar există şi o curăţie a inimii care fuge, nu numai de faptele, ci şi de dorinţele şi de gândurile „urâte” (cf. Mt 5,8.27-28). Este apoi o curăţie a gurii care constă, negativ, în a se abţine de la cuvinte obscene, de la vulgarităţi şi necuviinţe (cf. Ef 5,4; Col 3,8) şi, pozitiv, în sinceritatea şi francheţea vorbirii, adică în a spune: „da, da” şi „nu, nu”, imitându-l pe Mielul nepătat „în gura căruia nu s-a găsit înşelăciune” (cf. 1Pt 2,22).

În sfârşit, există o curăţie sau limpezime a ochilor şi a privirii. Ochiul – spunea Isus – este lumina trupului; dacă ochiul este curat şi limpede, tot trupul este în lumină (cf. Mt 6,22 şu; Lc 11,34). Sfântul Paul foloseşte o imagine foarte sugestivă pentru a indica acest stil de viaţă nouă: spune că creştinii, născuţi din Paştele lui Cristos, trebuie să fie „azime ale sincerităţii şi adevărului” (cf. 1Cor5,8). Termenul folosit aici de apostol – eilikrineia – conţine, în sine, imaginea unei „transparenţe solare” (eile, strălucire solară şi krino, judec). În textul nostru el vorbeşte despre curăţie ca despre o „armă a luminii”.

Astăzi se tinde să se contrapună între ele păcatele împotriva curăţiei şi păcatele împotriva aproapelui şi se tinde să se considere adevărat păcat numai cel împotriva aproapelui; uneori se ironizează cu privire la cultul excesiv acordat, în trecut, „virtuţii frumoase”. Această atitudine este explicabilă, în parte. Morala a accentuat prea unilateral, în trecut, păcatele trupeşti, ajungând să creeze, uneori, adevărate nevroze, în dauna atenţiei faţă de îndatoririle faţă de aproapele şi în dauna chiar a virtuţii curăţiei care, în acest mod, era sărăcită şi redusă la o virtute aproape numai negativă, virtutea de a şti să se spună nu. Însă acum s-a trecut la excesul opus şi se tinde să se minimizeze păcatele împotriva curăţiei, în folosul (adesea numai verbal) unei atenţii faţă de aproapele.

Eroarea de fond se află în contrapunerea acestor două virtuţi. Cuvântul lui Dumnezeu, departe de a contrapune curăţia şi caritatea, în schimb le leagă strâns între ele. Este suficient să citim continuarea textului din Prima Scrisoare către Tesaloniceni pe care l-am citat la început, pentru a ne da seama cum aceste două lucruri sunt interdependente între ele, conform apostolului (cf. 1Tes4,3-12). Scopul unic al curăţiei şi al carităţii este de a putea trăi o viaţă „plină de frumuseţe”, adică integră în toate relaţiile sale, atât în raport cu noi înşine cât şi în raport cu alţii. În textul nostru, apostolul rezumă toate acestea cu expresia: „a ne comporta cuviincios, ca în timpul zilei” (cf. Rom13,13).

Curăţia şi iubirea faţă de aproapele stau între ele ca stăpânire de sine şi dăruire pentru alţii. Cum pot să mă dăruiesc, dacă nu mă posed, dacă sunt sclav al patimilor mele? Este o iluzie aceea de a crede că se poate pune împreună o slujire autentică faţă de fraţi, care cere mereu jertfă, altruism, uitare de sine şi generozitate, şi o viaţă personală dezordonată, îndreptată în întregime să se se satisfacă pe sine însuşi şi propriile patimi. Se ajunge, inevitabil, să se instrumentalizeze fraţii, aşa cum se instrumentalizează propriul trup. Nu ştie să spună „da” fraţilor cel care nu ştie să spună „nu” sieşi.

Una dintre „scuzele” care contribuie mai mult la favorizarea păcatului de necurăţie, în mentalitatea oamenilor, şi la degrevarea lui de orice responsabilitate este că, şi aşa, el nu face rău nimănui, nu încalcă drepturile şi libertatea altora, afară de cazul în care – se spune – este vorba despre violenţă trupească. Însă, aparte faptul că el încalcă dreptul fundamental al lui Dumnezeu de a da o lege creaturilor sale, această „scuză” este falsă şi faţă de aproapele. Nu este adevărat că păcatul de necurăţie se termină cu acela care-l comite. Există o solidaritate a tuturor păcatelor între ele. Fiecare păcat, oriunde şi de oricine ar fi săvârşit, contagiază şi poluează mediul moral al omului; această contagiere este numită de Isus „scandal” şi este condamnat de El cu câteva dintre cele mai teribile cuvinte din Evanghelie (cf. Mt 18,6 şu; Mc 9,42 şu; Lc 17,1 şu). Şi gândurile necurate care se opresc inimă, conform lui Isus, îl poluează pe om, deci şi lumea: „Din inimă ies gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările… Acestea îl fac pe om impur” (Mt 15,19-20).

Fiecare păcat produce o eroziune a valorilor şi toţi împreună creează ceea ce Paul defineşte „legea păcatului” şi a cărei putere teribilă asupra tuturor oamenilor o ilustrează (cf. Rom 7,14 şu). În Talmudul ebraic se citeşte un apolog care ilustrează bine solidaritatea care există în păcat şi dauna pe care fiecare păcat, şi cel personal, îl aduce altora: „Câteva persoane se aflau la bordul unei bărci. Una dintre ele a luat un burghiu şi a început să facă o gaură sub el. Ceilalţi pasageri, văzând, i-au spus: – Ce faci? – El a răspuns: Ce vă pasă vouă? Oare nu fac o gaură sub scaunul meu? – Dar ei au răspuns: – Da, dar apa va intra şi ne va îneca pe toţi!”. Natura însăşi a început să ne trimită semnale sinistre de protest împotriva anumitor abuzuri şi excese moderne în sfera sexualităţii.

3. Curăţie şi reînnoire

Studiind istoria originilor creştine se vede cu claritate că au fost două instrumente principale cu care Biserica a reuşit să transforme lumea păgână de atunci: primul a fost vestirea Cuvântului, kerygma, şi al doilea mărturia de viaţă a creştinilor, martyria; şi se vede cum, în cadrul mărturiei de viaţă, au fost, din nou, două lucruri care-i uimeau şi îi converteau pe păgâni: iubirea fraternă şi curăţia obiceiurilor. Deja Prima Scrisoare a lui Petru aminteşte de uimirea lumii păgâne în faţa stilului de viaţă aşa de diferit al creştinilor. Scrie el: „Destul cât aţi trăit în trecut, împlinind voinţa păgânilor, petrecând în desfrâuri, pofte, beţii, chefuri, benchetuieli şi cultul nelegiuit al idolilor. De aceea li se pare ciudat că voi nu mai alergaţi împreună cu ei spre acest puhoi al pierzării şi vă defăimează” (1Pt 4,3-4).

Apologeţii – adică scriitorii creştini care scriau în apărarea credinţei, în primele secole ale Bisericii – atestă că stilul de viaţă curat şi cast al creştinilor era, pentru păgâni, ceva „extraordinar şi incredibil”. Îndeosebi, a avut un impact extraordinar asupra societăţii păgâne însănătoşirea familiei, pe care autorităţile timpului voiau să o reformeze, dar a cărei destrămare erau neputincioşi s-o frâneze. Una dintre temele asupra cărora sfântul Iustin martir îşi bazează apologia sa adresată împăratului Antoninus Pius este aceasta: împăraţii romani sunt preocupaţi să însănătoşească obiceiurile şi familia şi se străduiesc să dea, în acest scop, legi corespunzătoare, care se revelează însă insuficiente. Ei bine, de ce să nu se recunoască ceea ce legile creştine au fost capabile să obţină la cei care le-au primit şi ajutorul pe care ele le pot da şi societăţii civile?

Nu trebuie să credem că toată comunitatea creştină era scutită de dezordini şi păcate în materie sexuală. Sfântul Paul a trebuit să reia un caz  chiar de incest în comunitatea din Corint. Însă aceste păcate erau clar recunoscute ca atare, denunţate şi corectate. Nu se cerea să se fie fără păcat, în această materie, ca în restul, ci de a lupta împotriva păcatului.

Acum să facem un salt de la originile creştine la zilele noastre. Care este situaţia din lumea de astăzi, cu privire la curăţie? Aceeaşi, dacă nu mai rea, decât de atunci! Noi trăim într-o societate care, în materie de obiceiuri, s-a prăbuşit din nou în păgânism deplin şi în idolatrie deplină a sexului. Denunţarea teribilă a societăţii păgâne pe care o face sfântul Paul la începutul Scrisorii către Romani se aplică, punct cu punct, la lumea de astăzi, în special în aşa-numitele societăţi ale bunăstării (cf. Rom 1,26-27.32).

Şi astăzi, nu numai că se fac aceste lucruri şi altele mai rele, ci se încearcă şi să se justifice, adică să se justifice orice permisiune morală şi orice perversiune sexuală, cu condiţia ca – se spune – ea să nu facă violenţă asupra altora şi să nu lezeze libertatea celuilalt. Se distrug familii întregi şi se spune: ce-i rău în asta? Este fără îndoială că anumite judecăţi ale moralei sexuale tradiţionale trebuiau revizuite şi că ştiinţele moderne despre om au contribuit la elucidarea anumitor mecanisme şi condiţionări ale psihicului uman care elimină sau diminuează responsabilitatea morală a anumitor comportamente considerate, odinioară, păcătoase.

Însă acest progres nu are nimic de-a face cu pansexualismul anumitor teorii pseudoştiinţifice şi permisive care tind să nege orice normă obiectivă în materie de morală sexuală, reducând totul la un fapt de evoluţie spontană a obiceiurilor, adică la un fapt de cultură. Dacă examinăm de aproape ceea ce este numită revoluţia sexuală din zilele noastre, ne dăm seama, cu înspăimântare, că ea nu este pur şi simplu o revoluţie împotriva trecutului, ci este, adesea, şi o revoluţie împotriva lui Dumnezeu şi uneori împotriva naturii umane însăşi.

4. Curaţi cu inima!

Dar nu vreau să mă lungesc prea mult să descriu situaţia actuală din jurul nostru pe care, de altfel, toţi o cunoaştem bine. De fapt, mă interesează să descopăr şi să transmit ce anume vrea Dumnezeu de la noi creştinii în această situaţie. Dumnezeu ne cheamă la aceeaşi acţiune la care i-a chemat pe primii noştri fraţi în credinţă: să „ne opunem acestui puhoi de pierzare”. Ne cheamă să facem să strălucească din nou, în faţa ochilor lumii, „frumuseţea” vieţii creştine. Ne cheamă să luptăm pentru curăţie. Să luptăm cu tenacitate şi umilinţă; nu să fim în mod necesar, toţi şi imediat, desăvârşiţi.

Astăzi există ceva nou ce ne cheamă Duhul Sfânt să facem: ne cheamă să mărturisim lumii nevinovăţia originară a creaturilor şi a lucrurilor. Lumea este cufundată foarte în jos; sexul – s-a scris – s-a urcat la creierul tuturor. Este nevoie de ceva foarte puternic pentru a întrerupe această specie de narcoză şi de beţie a sexului. Este nevoie să se retrezească în om nostalgia nevinovăţiei şi a simplităţii pe care el o poartă chinuitor în inima sa, chiar dacă atât de des acoperită de noroi.

Nu de o nevinovăţiei ca a creaţiei care nu mai este, ci de o nevinovăţie a răscumpărării care ne-a fost redată de Cristos şi care ne este oferită în sacramente şi în Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Paul indică acest program atunci când le scrie filipenilor: „Fiţi fără vină şi curaţi, copii neprihăniţi ai lui Dumnezeu în mijlocul unei generaţii perverse şi rătăcite între care voi apăreţi ca nişte luminători în lume. Ţineţi cu tărie cuvântul vieţii” (Fil 2,15 şu). Asta e ceea ce apostolul numeşte, în textul nostru, „a îmbrăca armele luminii”.

Nu mai este suficientă o curăţie făcută din frici, din tabuuri, din interdicţii, din fugă reciprocă între bărbat şi femeie, ca şi cum una ar fi, mereu şi în mod necesar, o cursă pentru celălalt şi un potenţial duşman, mai mult decât un „ajutor”. În trecut, curăţia se redusese, uneori, cel puţin în practică, exact la acest ansamblu de tabuuri, de interdicţii şi de frici, ca şi cum virtutea ar trebui să se ruşineze în faţa viciului şi nu ar trebui, în schimb, viciul să se ruşineze în faţa virtuţii.

Trebuie să aspirăm, graţie prezenţei Duhului în noi, la o curăţie care să fie mai puternică decât viciul contrar; o curăţie pozitivă, nu numai negativă, care să fie în măsură să ne facă să experimentăm adevărul acelui cuvânt al apostolului: „Toate sunt curate pentru cei curaţi!” (Tit 1,15) şi al acestui alt cuvânt al Scripturii: „Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume” (1In 4,4).

Trebuie să începem cu însănătoşirea rădăcinii care este „inima”, deoarece de acolo ies toate cele care poluează cu adevărat viaţa unei persoane (cf. Mt 15,18 şu). Spunea Isus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt 5,8). Ei vor vedea cu adevărat, adică vor avea ochi noi pentru a vedea lumea şi pe Dumnezeu, ochi limpezi care ştiu să observe ceea ce este frumos şi ceea ce este urât, ceea ce este adevăr şi ceea ce este minciună, ceea ce este viaţă şi ceea ce este moarte. Aşadar, ochi ca aceia ai lui Isus. Cu ce libertate putea Isus să vorbească despre toate: despre copii, despre femeie, despre gestaţie, despre naştere… Ochi ca aceia ai Mariei. Curăţia nu mai constă, aşadar, în a spune „nu” creaturilor, ci în a le spune lor „da”; da, fiind creaturi ale lui Dumnezeu care erau, şi rămân, „foarte bune”.

Noi nu ne facem iluzii. Pentru a putea spune acest „da”, trebuie să trecem prin cruce, pentru că după păcat, privirea noastră asupra creaturilor s-a tulburat; s-a dezlănţuit în noi concupiscenţa; sexualitatea nu mai este paşnică, a devenit o forţă ambiguă şi ameninţătoare care ne târăşte împotriva legii lui Dumnezeu, chiar în pofida voinţei noastre. Evenimentele zilnice, din păcate, chiar în rândul clerului şi al persoanelor consacrate, ne amintesc de această realitate tristă.

În prima meditaţie din acest Post Mare am insistat asupra unui aspect deosebit de actual şi necesar al mortificaţiei: aceea a ochilor. Un post sănătos de la imagini este astăzi mai important decât un post de la mâncare şi de la băutură.

Termin amintind experienţa sfântului Augustin amintită la început. După acea experienţă, sfântul a inventat o rugăciune în întregime a sa pentru a obţine castitatea: „Doamne, a spus el, tu îmi porunceşti să fiu curat. Ei bine, dă-mi ceea ce îmi porunceşti şi apoi porunceşte-mi ceea ce vrei”. O rugăciune pe care putem să ne-o însuşim toţi, amintindu-ne că în acest domeniu, ca în oricare altul, fără harul lui Dumnezeu nu putem să facem nimic.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Notă:
[1] Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII, 11-12.

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Vezi în orginal pe: http://www.cantalamessa.org/?p=3523