Sunt înlăturate din orice confesional celularele, smartphone, iPad şi orice alt aparat tehnologic care riscă să-l distragă pe preot în timpul a ceea ce este un moment fundamental pentru viaţa credincioşilor, în special cei tineri, şi de a denatura întregul sacrament. Cardinalul Mauro Piacenza, penitenţiar major, nu foloseşte prea multe perifraze în timpul lui lectio magistralis la deschiderea celui de-al 29-lea curs despre forul intern, început astăzi până la 9 martie la Palatul Cancelariei din Roma: „Sunt veşti despre unii duhovnici, ocupaţi să «chatuiesc pe social», în timp ce penitenţii se acuză. Acesta este un act foarte grav, pe care nu-mi este teamă să-l definesc: «ateism practic», şi care arată fragilitatea credinţei duhovnicului în evenimentul supranatural de har care se trăieşte!”, spune cardinalul. Şi adaugă: „Din păcate nu este rar să se primească plângeri ale credincioşilor scandalizaţi de distragerea duhovnicului, neatent la cuvintele lor sau, chiar, ocupându-se cu altceva, în timpul dialogului. Sub acest aspect, să-mi fie permisă o singură indicaţie, care este valabilă pentru toţi: nu se intră în confesional cu celularul pornit, cu atât mai puţin nu se utilizează în timpul colocviilor sacramentale”.

Spovada este înainte de toate „ascultare” – la 360 de grade – în afară de a fi „întâlnire” cu Cristos, autentic „spaţiu de libertate”, ocazie pentru a găsi propria „vocaţie”. Aşadar o ocazie pentru toţi credincioşii, tinerii în mod deosebit, de a vedea satisfăcute „nevoile multiple şi universale” ale oricărei persoane umane: „frumuseţe, dreptate, libertate, adevăr, iubire”.

Duhovnicul este chemat aşadar să recunoască „«deschiderea inimii» celui care se apropie de sacramentul Reconcilierii, mai ales dacă este tânăr”, luând în considerare şi că „acela care se apropie face o alegere liberă şi împotriva curentului”. De fapt, până cu jumătate de secol în urmă, afirmă penitenţiarul major, era aproape sigur „se apropiau de ceea ce mulţi definesc «sacramentul dificil», prin simplă obişnuinţă sau condiţionare a contextului”. Astăzi, este „incontestabil” că, „nu mai există nimic care să invite cultural la reconcilierea sacramentală, dimpotrivă…”.

Cu atât mai mult duhovnicul trebuie să fie „într-o atitudine de profundă «valorizare a penitentului», care înseamnă a valoriza desigur nu păcatul său, ci gestul de a se apropia de sacrament, pentru a cere iertare de la Dumnezeu”.

Pentru a face asta trebuie ţinut cont de o teză fundamentală: „Sacramentele sunt acţiune a lui Cristos şi a Bisericii”, remarcă Piacenza; de aceea, „nu este imaginabil să se reducă sacramentele la o simplă automanifestare a credinţei personale, aşa cum se întâmplă în anumite derive actuale ale speculaţiei teologice”. Îndeosebi cel al Reconcilierii care numai în aparenţe are „ca protagonişti pe preot şi pe credincios, dar care, în realitate, este o întâlnire a penitentului cu Cristos însuşi”. O astfel de conştiinţă „va plăsmui trăsătura umană a duhovnicului” spre o caritate mai mare.

Nu întotdeauna este uşor: adesea penitenţii ajung în confesional cu „expresii nepotrivite, uneori chiar deformate sau pretenţioase”. Totuşi, recomandă cardinalul, „înţelepciunea duhovnicului trebuie să ştie să citească” şi în acestea „ecoul îndepărtat al cererii de fericire şi de împlinire, prezentă în inima fiecărui om”. „Acuzarea păcatelor – explică Piacenza – este, obiectiv, un moment de criză, de punere în discuţie a propriei judecăţi, a propriilor expresii, a propriei lucrări (gânduri, cuvinte, fapte şi omisiuni). Pentru acest motiv este indispensabil să se ceară de la Duhul Sfânt harul ca acea «crisis» să fie transformată realmente într-un moment de creştere, prin întâlnirea cu Cristos”.

O întâlnire care „este capabilă să re-construiască fiinţa noastră, distrusă de păcat”. Penitentul ştie asta, sau şi atunci când nu este conştient de asta, apropiindu-se de Reconciliere el „îi cere Domnului să fie re-creat, cere ca viaţa sa să fie transformată”. De aceea, este clară „responsabilitatea enormă şi sfântă a preotului, faţă de fiecare spovadă, faţă de fiecare penitent, pentru ca întâlnirea cu Domnul să nu fie împiedicată niciodată”. Chiar dacă asta nu implică niciodată „renunţarea la misiunea de «judecător şi medic»”.

Penitenţiarul major clarifică după aceea un alt punct: „Dinamica relaţională, cuprinsă în celebrarea sacramentului, are în ea însăşi o valenţă vocaţională”, acolo unde prin vocaţie se înţelege nu atât „alegerea pe care eu-l o face, cât mai degrabă alegerea liberă pe care o face Dumnezeu, stabilind forma raportului, pe care fiecare îl trăieşte cu El”. Desigur, pot să existe „situaţii existenţiale în care convertirea să coincidă cu vocaţia, dar – avertizează cardinalul – este mereu oportun să se verifice ca aceste două realităţi să fie distincte şi credinciosul, mai ales dacă este tânăr, să nu confunde entuziasmul pentru viaţa nouă în Cristos cu o chemare specifică”.

În afară de asta, în lectio a sa Piacenza insistă asupra dimensiunii „dialogice” a structurii Reconcilierii. Dialog care, din partea penitentului, se traduce în „momentul foarte delicat al acuzării” propriilor păcate; din partea duhovnicului, în ascultarea „fratelui mai slab şi sărac”. Ascultare „atentă, prudentă, din inimă, capabilă să perceapă nuanţele”, ascultare „profundă şi paternă a penitentului”: ea „este primul pas al acelui «miracol de schimbare» pe care spovada îl determină”. Şi „este rod de mare autodisciplină”, spune cardinalul, de aceea „ar trebui să fie mereu inserată generos într-un orar normal de activităţi săptămânale, şi precedat de câteva momente de reculegere profundă şi de rugăciune, cerând să devenim realmente capabili de ascultare, având conştiinţa dramatică a importanţei, uneori determinante, a medierii noastre umane”. În acest mod se poate încuraja credinciosul „să mărturisească şi ceea ce (greşind, sperăm invincibil) nu credea că poate să mărturisească”.

Pentru tineri ascultarea este o necesitate fundamentală, insistă cardinalul, luând în considerare „absenţa” în timpul nostru „de figuri capabile de ascultare autentică”. „Tinerii – spune el cu privirea îndreptată spre Sinodul din octombrie – cu speranţele şi dezamăgirile lor, cu dorinţele lor şi contradicţiile lor şi fricile lor, au necesitate urgentă de a fi ascultaţi, nu numai de cei de vârsta lor (admiţând că sunt capabili de ascultare), ci mai ales de adulţi adevăraţi, autoritari, primitori, prudenţi, capabili de o viziune unitară despre lume, despre om şi despre viaţă, capabili să fie pentru tineri puncte de referinţă trainice, afectiv semnificative şi existenţial determinante”. Adulţi „care să nu aleagă niciodată în locul tinerilor, ci care să ştie să le indice, în mod stabil şi raţional, ţinta şi drumul pentru a ajunge la ea, susţinându-i pe drumul, uneori anevoios, pe care fiecare trebuie să-l parcurgă personal”.

Pentru aceasta, penitentul, în special cel tânăr, „are dreptul de a asculta, de pe buzele duhovnicului, nu opiniile personale ale unui om, oricât de pregătit ar fi cultural şi informat teologic, ci numai şi doar Cuvântul lui Dumnezeu”, „interpretat de magisteriul autentic”, precizează Piacenza.

Nu putea lipsi în lectio a sa o referinţă la sfântul Ioan Maria Vianney, parohul de Ars, „duhovnic mare şi exemplar”. „Dumnezeu ne iartă, chiar dacă ştie că vom mai păcătui”, spunea preotul. Nu e vorba de „a justifica păcatul”, explică Piacenza: această afirmaţie „simplă şi profundă” se naşte din „constatarea realistă a fragilităţii umane şi a rănii «păcatului de la începuturi»”, care are incidenţă şi asupra facultăţilor superioare precum inteligenţa („ca nu întotdeauna cunoaşte adevărul”), libertatea („care nu întotdeauna alege binele”) şi voinţa („care nu întotdeauna realizează binele”).

În lumina acestora, Spovada se poate defini „ca un «spaţiu de libertate», ba chiar este probabil singurul spaţiu adevărat de libertate autentică dăruit omului”, afirmă penitenţiarul. „De fapt, libertatea nu este «lipsă de legături» sau de condiţionări”, ci „este certitudinea de a fi iubiţi necondiţionat”. „Nu există alt loc, pe pământ, ca Reconcilierea sacramentală, în care este posibil să se trăiască o experienţă asemănătoare: nu numai a fi iubiţi necondiţionat, în pofida propriului păcat, ci şi a vedea distrus propriul păcat şi a fi iubiţi în mod deplin, în mod infinit”.

În acest orizont de libertate, „este posibil să se intuiască vocaţia şi să se aleagă să nu fie urmată”, aşa cum s-a întâmplat în episodul evanghelic al „tânărului bogat”. Isus „nu-l reţine pe propriul interlocutor cu alte raţionamente convingătoare; continuă să-l iubească, dar capitulează cu umilinţă în faţa alegerilor sale”. Duhovnicul este chemat să se întruchipeze în această atitudine respectând „alegerile penitentului”. Nu înseamnă în niciun caz „a le împărtăşi şi «a le binecuvânta»”, ci „pur şi simplu a accepta că nu poate să înlocuiască libertatea sa”. Aceasta este, subliniază cardinalul, „o altă mare eroare a culturii contemporane”: a pretinde „nu numai ca aberaţiile să fie respectate, ci să fie împărtăşite şi binecuvântate şi ca nimeni să nu-şi permită să spună contrariul, să afirme existenţa, măcar, a unei alternative reale şi posibile. Numai creştinismul mai reuşeşte să distingă în mod adecvat, din iubire, greşeala de greşitor”.

(Card. Piacenza: Nu preoţilor care chatuiesc pe social în timpul spovezilor, „act foarte grav”, De Salvatore Cernuzio
După Vatican Insider, 5 martie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu