„Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?

Euharistia_credinta_adoratieÎn acel timp, mulţi dintre discipolii lui Isus au zis: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: „Vă scandalizează acest lucru? Dar dacă l-aţi vedea pe Fiul Omului urcându-se acolo unde era mai înainte? Duhul este acela care dă viaţa, trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă. Dar sunt unii dintre voi care nu cred!” De fapt, Isus ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este acela care îl va trăda. Şi le-a zis: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl”. După aceasta, mulţi dintre discipolii lui au plecat şi nu mai mergeau cu el. Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: „Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?” Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu„.

Cuvântul Domnului

(din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 6,60-69)

Reclame

Dacă Dumnezeu ar fi doar iertare ar obosi

De fiecare dată când se citeşte acest pasaj (In 21,15-19) comentatorii spun că e replica trădării lui Petru şi fiecare îşi aminteşte de renegarea apostolului: de trei ori s-a lepădat, de trei ori trebuia să-şi mărturisească iubirea. Oare chiar aşa să fie? Ce trist e că-l coborâm pe Dumnezeu la logica umană şi la un fel de lege a talionului: o iubire pe-o trădare! Cel mult pasajul ar trebui să ne amintească de propriile renegări şi de propriile iubiri faţă de Dumnezeu.

În Evanghelia de astăzi e altceva, e mai mult decât reabilitare şi iertare. Aici este vorba despre Dumnezeu care îşi arată nemărginirea: nu-mi pierd încrederea în om, în Petru. Îi dau turma mea, totul meu, Biserica mea. Dumnezeu arată că nu se teme de om, că nu şi-a pierdut speranţa în cel pe care l-a creat şi l-a ales. Nu micimea lui Petru este evidenţiată aici şi nici măcar reabilitarea sau iubirea lui, ci măreţia lui Dumnezeu care zi de zi face acelaşi gest faţă de noi. În timp ce oamenii se gândesc la iertare, Dumnezeu se gândeşte la iubire!

Deseori mi-l imaginez pe sfântul Petru după înviere. Ce greu trebuie să-i fi fost. Mă gândesc că uneori şi-ar fi zis: „M-ai bine n-ar fi înviat! Cum să mai dau acum ochi cu el?! Ce o să-mi zică? Ce o să-mi facă?”. Şi umbla trist şi abătut. „Mă duc să pescuiesc. Vreau să alung gândurile astea. Trebuie să mi-l scot din mintea mea!” (cf. In 21,3). Dar nici pescuitul nu-i mai ieşea, nu prindea nimic şi, probabil, că-şi zicea: „Aşa-mi trebuie! L-am trădat pe Dumnezeu! De acum nimic nu-mi va mai merge bine”. Şi deodată apare Cristos.

Ah, numai în locul lui Petru nu aş vrea să fiu. Ce greu trebuie să fi fost acel ospăţ pe malul mării. Nimeni nu vorbea. O tăcere atât de vinovată. Mi-l văd pe Petru cu faţa în pământ, cu chipul tânjind după cuvântul iertării, cu ochii acoperiţi de lacrimi ce nu îndrăzneau să ţâşnească.

Numai Pentru nu aş vrea să fiu! Numai el nu vreau să mai fiu! Ce e cel mai greu când trădezi? Celălalt! Tot ce are: ochii şi privirile, chipul şi cuvintele, paşii şi gesturile. Dar mai ales iubirea lui. E greu degetul care nu se ridică să te învinuiască şi să te condamne, ci ca să te cheme, să-ţi facă semn să te apropii, să-i fii din nou alături. E greu când în loc să-ţi strige „Te urăsc!” îţi strigă „Urmează-mă!” şi nu-ţi vorbeşte despre răzbunare, ci despre iubire şi iertare. E grea şi fragilă cea de-a doua şansă în care ai senzaţia că trăieşte cu sabia lui Damocles deasupra capului, gata oricând să pici. Iar singurul lucru de care atârni şi te ţine în picioare e iubirea lui, a celuilalt şi nimic de la tine.

Şi chiar dacă nu mai vreau să fiu Petru, am impresia că în fiecare zi, uneori chiar de mai multe ori pe zi, sunt cel care tânjeşte după fărâme de iertare. Dis de dimineaţă îmi ciulesc urechile în speranţa că voi auzi: „Urmează-mă! Iubeşte-mă! Eşti iertat!”. Disperantă şi plină de întrebări e tăcerea vinovată.

Mâncau în tăcere şi deodată a răsunat: „Simon, fiul lui Iona”… Cred că i s-a oprit inima lui Petru. Îi vorbea… Credea că urmează o mustrare, certuri şi reproşuri. Sau măcar că Isus îi va aminti: „Ce ţi-am zis eu?! Doar ţi-am spus că vei cădea!” (cf. Mt 26,31-35)… Dar nu a fost nimic din toate astea. Dumnezeu e mai presus de om. Dincolo de căderi şi trădări, pe Dumnezeu îl interesează doar iubirea.

Dacă nu ar fi speranţa iertării aş muri în deznădejdea şi disperarea trădării, cu spatele la soare, cu ochii injectaţi de umbra neagră a pământului şi inundaţi de puhoiul apelor pătate. Dacă Dumnezeu ar fi doar iertare, ar obosi. Dar el este iubire veşnică! Dumnezeu este iubire, despre aceasta ne vorbeşte evanghelia de astăzi, toată evanghelia şi toată Scriptura.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 21,15-19
Isus înviat din morţi a stat la masă cu ucenicii săi pe ţărmul mării. 15 După ce au mâncat, Isus i-a zis lui Simon Petru: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” El i-a răspuns: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii mei!” 16 I-a spus Isus a doua oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” Petru i-a răspuns: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte mieii mei!” 17 Şi i-a spus a treia oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” Petru s-a întristat pentru că l-a întrebat a treia oară mă iubeşti şi i-a zis: „Doamne, tu toate le ştii; tu ştii că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte oile mele! 18 Adevăr, adevăr îţi spun: când erai mai tânăr te încingeai singur şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi”. 19 A spus lucrul acesta ca să arate cu ce moarte îl va preamări Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce i-a vorbit astfel, i-a zis: „Urmează-mă!”

Cuvântul Domnului

Părăsesc lumea şi mă duc la Tatăl

Când am citit evanghelia zilei şi am ajuns la versetul: „Am plecat de la Tatăl şi am venit în lume; acum părăsesc lumea şi mă duc la Tatăl” (In 16,28) am simţit parcă o satisfacţie în cuvântul lui Isus: „mă întorc la Tatăl”. E ca şi cum abia aştepta, ca şi cum s-ar fi săturat de lumea asta. Şi mă întreb: oare în cei 33 de ani pe care i-a petrecut aici pe pământ a regretat Domnul vreodată că „a plecat de la Tatăl şi a venit în lume”?!

Ce greu trebuie să-i fi fost cu noi, oamenii!
Ce bine trebuie să-i fi fost în cer şi ce dificil i-a fost aici, în lumea noastră şi ce mult a suferit, de la naşterea sărăcăcioasă până la moartea umilitoare pe cruce!
Oare ce l-a făcut să părăsească frumuseţea cerului, splendoarea locuirii cu îngerii, armonia sânului Treimic şi să vină în locul cu inimi prăfuite, cu ochi înveninaţi şi gânduri pline de discordie?!

Mi-aduc aminte – şi astfel îmi găsesc şi răspunsul – de finalul operei lui Dante, Divina comedie: „iubirea care mişcă (roteşte) sori şi stele”. Iubirea faţă de om l-a pus în mişcare pe Dumnezeu şi prin Isus Cristos a ales să locuiască în lume. Acea iubire care este mai presus de forţa apei şi de căldura dogoritoare a focului, mai pătrunzătoare decât vântul şi mai apăsătoare decât greutatea pământului. Acea iubire care strigă „Mi-e sete de tine!”. Acea iubire care se măsoară de la înălţimea crucii, cu braţele deschise ca pentru o îmbrăţişare ce vorbeşte de la sine spunând omului: „Uite, atât de mult te iubesc!”. Acea iubire care a învins moartea şi ne-a redat tuturor speranţa unor timpuri mai bune.

Evanghelia mi-a făcut ziua mai frumoasă pentru că ştiu că de acolo de sus mă priveşte un Dumnezeu care mă iubeşte, un Dumnezeu dispus să iasă din confortul lui pentru ca să mă scoată pe mine din păcat. Dincolo de nori şi de ploaie, de tunetele şi fulgerele care m-au trezit dis-de-dimineaţă, e un Dumnezeu care-mi spune pe nume: am venit ca viaţa şi bucuria ta să fie depline (cf. In 16,24).

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 16,23b-28
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 23b „Adevăr, adevăr vă spun: Orice veţi cere de la Tatăl, în numele meu, vă va da. 24 Până acum nu aţi cerut nimic în numele meu; cereţi şi veţi primi: astfel bucuria voastră va fi deplină. 25 Acestea vi le-am spus prin asemănări, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci voi vorbi deschis despre Tatăl. 26 În acea zi veţi cere în numele meu şi nu zic că-l voi ruga pe Tatăl pentru voi, 27 căci însuşi Tatăl vă iubeşte, fiindcă voi mă iubiţi cu adevărat pe mine şi credeţi că de la Dumnezeu am venit. 28 Am plecat de la Tatăl şi am venit în lume; acum părăsesc lumea şi mă duc la Tatăl”.

Cuvântul Domnului

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: