Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Evanghelia după Ioan’ Category

Dacă Dumnezeu ar fi doar iertare ar obosi

Posted by Paxlaur pe 25/05/2012

De fiecare dată când se citeşte acest pasaj (In 21,15-19) comentatorii spun că e replica trădării lui Petru şi fiecare îşi aminteşte de renegarea apostolului: de trei ori s-a lepădat, de trei ori trebuia să-şi mărturisească iubirea. Oare chiar aşa să fie? Ce trist e că-l coborâm pe Dumnezeu la logica umană şi la un fel de lege a talionului: o iubire pe-o trădare! Cel mult pasajul ar trebui să ne amintească de propriile renegări şi de propriile iubiri faţă de Dumnezeu.

În Evanghelia de astăzi e altceva, e mai mult decât reabilitare şi iertare. Aici este vorba despre Dumnezeu care îşi arată nemărginirea: nu-mi pierd încrederea în om, în Petru. Îi dau turma mea, totul meu, Biserica mea. Dumnezeu arată că nu se teme de om, că nu şi-a pierdut speranţa în cel pe care l-a creat şi l-a ales. Nu micimea lui Petru este evidenţiată aici şi nici măcar reabilitarea sau iubirea lui, ci măreţia lui Dumnezeu care zi de zi face acelaşi gest faţă de noi. În timp ce oamenii se gândesc la iertare, Dumnezeu se gândeşte la iubire!

Deseori mi-l imaginez pe sfântul Petru după înviere. Ce greu trebuie să-i fi fost. Mă gândesc că uneori şi-ar fi zis: „M-ai bine n-ar fi înviat! Cum să mai dau acum ochi cu el?! Ce o să-mi zică? Ce o să-mi facă?”. Şi umbla trist şi abătut. „Mă duc să pescuiesc. Vreau să alung gândurile astea. Trebuie să mi-l scot din mintea mea!” (cf. In 21,3). Dar nici pescuitul nu-i mai ieşea, nu prindea nimic şi, probabil, că-şi zicea: „Aşa-mi trebuie! L-am trădat pe Dumnezeu! De acum nimic nu-mi va mai merge bine”. Şi deodată apare Cristos.

Ah, numai în locul lui Petru nu aş vrea să fiu. Ce greu trebuie să fi fost acel ospăţ pe malul mării. Nimeni nu vorbea. O tăcere atât de vinovată. Mi-l văd pe Petru cu faţa în pământ, cu chipul tânjind după cuvântul iertării, cu ochii acoperiţi de lacrimi ce nu îndrăzneau să ţâşnească.

Numai Pentru nu aş vrea să fiu! Numai el nu vreau să mai fiu! Ce e cel mai greu când trădezi? Celălalt! Tot ce are: ochii şi privirile, chipul şi cuvintele, paşii şi gesturile. Dar mai ales iubirea lui. E greu degetul care nu se ridică să te învinuiască şi să te condamne, ci ca să te cheme, să-ţi facă semn să te apropii, să-i fii din nou alături. E greu când în loc să-ţi strige „Te urăsc!” îţi strigă „Urmează-mă!” şi nu-ţi vorbeşte despre răzbunare, ci despre iubire şi iertare. E grea şi fragilă cea de-a doua şansă în care ai senzaţia că trăieşte cu sabia lui Damocles deasupra capului, gata oricând să pici. Iar singurul lucru de care atârni şi te ţine în picioare e iubirea lui, a celuilalt şi nimic de la tine.

Şi chiar dacă nu mai vreau să fiu Petru, am impresia că în fiecare zi, uneori chiar de mai multe ori pe zi, sunt cel care tânjeşte după fărâme de iertare. Dis de dimineaţă îmi ciulesc urechile în speranţa că voi auzi: „Urmează-mă! Iubeşte-mă! Eşti iertat!”. Disperantă şi plină de întrebări e tăcerea vinovată.

Mâncau în tăcere şi deodată a răsunat: „Simon, fiul lui Iona”… Cred că i s-a oprit inima lui Petru. Îi vorbea… Credea că urmează o mustrare, certuri şi reproşuri. Sau măcar că Isus îi va aminti: „Ce ţi-am zis eu?! Doar ţi-am spus că vei cădea!” (cf. Mt 26,31-35)… Dar nu a fost nimic din toate astea. Dumnezeu e mai presus de om. Dincolo de căderi şi trădări, pe Dumnezeu îl interesează doar iubirea.

Dacă nu ar fi speranţa iertării aş muri în deznădejdea şi disperarea trădării, cu spatele la soare, cu ochii injectaţi de umbra neagră a pământului şi inundaţi de puhoiul apelor pătate. Dacă Dumnezeu ar fi doar iertare, ar obosi. Dar el este iubire veşnică! Dumnezeu este iubire, despre aceasta ne vorbeşte evanghelia de astăzi, toată evanghelia şi toată Scriptura.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 21,15-19
Isus înviat din morţi a stat la masă cu ucenicii săi pe ţărmul mării. 15 După ce au mâncat, Isus i-a zis lui Simon Petru: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” El i-a răspuns: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii mei!” 16 I-a spus Isus a doua oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” Petru i-a răspuns: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte mieii mei!” 17 Şi i-a spus a treia oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” Petru s-a întristat pentru că l-a întrebat a treia oară mă iubeşti şi i-a zis: „Doamne, tu toate le ştii; tu ştii că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte oile mele! 18 Adevăr, adevăr îţi spun: când erai mai tânăr te încingeai singur şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi”. 19 A spus lucrul acesta ca să arate cu ce moarte îl va preamări Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce i-a vorbit astfel, i-a zis: „Urmează-mă!”

Cuvântul Domnului

Anunțuri

Posted in Evanghelia după Ioan, Predici si meditatii, sfântul Petru | Etichetat: , , , , , , | 2 Comments »

Părăsesc lumea şi mă duc la Tatăl

Posted by Paxlaur pe 19/05/2012

Când am citit evanghelia zilei şi am ajuns la versetul: „Am plecat de la Tatăl şi am venit în lume; acum părăsesc lumea şi mă duc la Tatăl” (In 16,28) am simţit parcă o satisfacţie în cuvântul lui Isus: „mă întorc la Tatăl”. E ca şi cum abia aştepta, ca şi cum s-ar fi săturat de lumea asta. Şi mă întreb: oare în cei 33 de ani pe care i-a petrecut aici pe pământ a regretat Domnul vreodată că „a plecat de la Tatăl şi a venit în lume”?!

Ce greu trebuie să-i fi fost cu noi, oamenii!
Ce bine trebuie să-i fi fost în cer şi ce dificil i-a fost aici, în lumea noastră şi ce mult a suferit, de la naşterea sărăcăcioasă până la moartea umilitoare pe cruce!
Oare ce l-a făcut să părăsească frumuseţea cerului, splendoarea locuirii cu îngerii, armonia sânului Treimic şi să vină în locul cu inimi prăfuite, cu ochi înveninaţi şi gânduri pline de discordie?!

Mi-aduc aminte – şi astfel îmi găsesc şi răspunsul – de finalul operei lui Dante, Divina comedie: „iubirea care mişcă (roteşte) sori şi stele”. Iubirea faţă de om l-a pus în mişcare pe Dumnezeu şi prin Isus Cristos a ales să locuiască în lume. Acea iubire care este mai presus de forţa apei şi de căldura dogoritoare a focului, mai pătrunzătoare decât vântul şi mai apăsătoare decât greutatea pământului. Acea iubire care strigă „Mi-e sete de tine!”. Acea iubire care se măsoară de la înălţimea crucii, cu braţele deschise ca pentru o îmbrăţişare ce vorbeşte de la sine spunând omului: „Uite, atât de mult te iubesc!”. Acea iubire care a învins moartea şi ne-a redat tuturor speranţa unor timpuri mai bune.

Evanghelia mi-a făcut ziua mai frumoasă pentru că ştiu că de acolo de sus mă priveşte un Dumnezeu care mă iubeşte, un Dumnezeu dispus să iasă din confortul lui pentru ca să mă scoată pe mine din păcat. Dincolo de nori şi de ploaie, de tunetele şi fulgerele care m-au trezit dis-de-dimineaţă, e un Dumnezeu care-mi spune pe nume: am venit ca viaţa şi bucuria ta să fie depline (cf. In 16,24).

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 16,23b-28
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 23b „Adevăr, adevăr vă spun: Orice veţi cere de la Tatăl, în numele meu, vă va da. 24 Până acum nu aţi cerut nimic în numele meu; cereţi şi veţi primi: astfel bucuria voastră va fi deplină. 25 Acestea vi le-am spus prin asemănări, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci voi vorbi deschis despre Tatăl. 26 În acea zi veţi cere în numele meu şi nu zic că-l voi ruga pe Tatăl pentru voi, 27 căci însuşi Tatăl vă iubeşte, fiindcă voi mă iubiţi cu adevărat pe mine şi credeţi că de la Dumnezeu am venit. 28 Am plecat de la Tatăl şi am venit în lume; acum părăsesc lumea şi mă duc la Tatăl”.

Cuvântul Domnului

Posted in Evanghelia după Ioan, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Cu ochii la ţintă…

Posted by Paxlaur pe 18/05/2012

De multe ori am impresia că doar o parte a Evangheliei se împlineşte: „Veţi plânge, veţi suspina, vă veţi întrista” (In 16,20). Sau chiar dacă nu se împlineşte doar această parte, ea e una cu care ne întâlnim mult mai des:
plânsetele fac să curgă râuri nesătule de lacrimile durerii;
suspinele spulberă zeci de linişti ale camerelor locuite în singurătatea suferinţei sau a bătrâneţii;
tristeţea zvâcneşte evident de sub zeci de măşti ale fericirii închipuite sau prefăcute.
În fiecare zi ne spunem că „e prea mult” şi ne întrebăm „până când?”. Vrem ştiri fără violenţă şi tragedii, vrem veşti fără accidente şi calamităţi, vrem economii fără criză şi oameni fără corupţie şi demagogie. Parcă e prea mult rău, mai mult chiar decât a prevestit Evanghelia. Şi totuşi…

Aş vrea să-mi scrie cineva mare pe peretele camerei şi să am mereu întipărit în inimă şi în minte (mai ales în momentele de descurajare!) cuvântul evangheliei de astăzi: „Întristarea voastră se va întoarce în bucurie…şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,20.22). E promisiunea lui Dumnezeu!

Vreau să sper cu tărie o zi a fericirilor, un timp în care evanghelia se va împlini pentru toţi cei care plâng. Şi atunci ei vor străluci de fericire.
Vreau să cred din toate puterile că se va împlini cuvântul Scripturii pentru cei cărora le este foame şi sete de dreptate.
Vreau să iubesc încă de pe acum ziua în care lumea va fi a celor blânzi, milostivi şi curaţi cu inima.

Trăiesc cu ochii la ţintă, dar grijuliu să nu ratez prezentul; privesc spre fericire, încercând să-mi înţeleg şi plânsul şi suspinul şi tristeţea; preţuiesc acest timp pe care Dumnezeu mi l-a rânduit să-mi câştig fericirea veşnică.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 16,20-23a
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 20 „Adevăr, adevăr zic vouă: Voi veţi plânge şi veţi suspina, în timp ce lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va întoarce în bucurie. 21Femeia, când trebuie să nască, se întristează, fiindcă i-a sosit ceasul; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, de bucurie că s-a născut un om în lume. 22 Şi voi, acum, sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră; şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. 23a În ziua aceea nu veţi mai întreba nimic”.

Cuvântul Domnului

Posted in Evanghelia după Ioan, Predici si meditatii, Scrisoarea către evrei | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Să nu-mi iei niciodată dragostea

Posted by Paxlaur pe 07/05/2012

De la sfânta Liturghie de dimineaţă am plecat cu acest gând: „Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus” (In 14,25-26). Şi mă tot gândeam, venind spre cameră, cum simţim această mângâietoare prezenţă a Duhului Sfânt în viaţa noastră: cum ne aminteşte el de Cristos, de Evanghelie, de virtuţi, de prieteni, de cele uitate… Prezenţa lui e chiar ca o rouă de dimineaţă peste iarba încinsă de razele soarelui în ziua precedentă. Nu prea m-am gândit până astăzi că între roua dimineţii şi iarba fragedă a primăverii poate fi o relaţie de iubire atât de puternică pe care aş putea fi invidios pentru că e un model despre cum ar trebui să fie relaţia mea cu Duhul Sfânt.

Mângâietorul este o prezenţă rodnică, benefică. E ca un magician: te fascinează, te inspiră, te face să înfloreşti instantaneu…

La toate astea mă gândeam până am dat deschis aparatul de radio şi toată liniştea a fost spulberată – la fel de instantaneu! – de cântarea celor de la Holograf. Răsuna puternic un cântec cunoscut de toţi: „Să nu-mi iei niciodată dragostea”. Nici nu mă gândeam că se potriveşte atât de mult cu evanghelia zilei.
Cântecul spune aşa:

Poti sa-mi iei tot ce-am mai scump pe lume
Poti sa-mi iei zile, noptile si anii de vrei
Sa ma lasi singur intr-un loc anume
De unde sa nu pot vreodata sa ma intorc la-ai mei,
Dar sa nu-mi iei niciodata dragostea..

Poti sa ma faci una cu pamantul
Sa ma calci in picioare de-o mie de ori
Sa ma sfasai cu dintii si-apoi sa chemi vantul
Sa-mi imprastie trupul intr-o mie de zari,
Dar sa nu-mi iei niciodata dragostea..
Poti sa ma torni intr-un pahar cu apa
Sau sa ma uiti pe fundul marii printre pestii rapitori
Sa ma lasi sa plutesc pe un val in Marea Moarta
Sau din cer cu ploaia incet sa ma cobor,
Dar sa nu-mi iei niciodata dragostea..
Fiindca atunci am sa mor de dorul tau!

Şi tot ce-am făcut, în timp ce ascultam melodia, a fost să-mi dau seama că putem înlocui câteva cuvinte: Dar să nu-mi iei niciodată Duhul Sfânt (Mângâietorul), fiindcă atunci am să mor.

Da, putem pierde multe în această viaţă şi să supravieţuim zâmbind şi senini, însă când îl pierdem pe Duhul Sfânt, pierdem dragostea, pierdem amintirile cele mai dragi legate de Cristos, de Biserică, dar şi de prieteni… Pierdem nemurirea după care tânjim.

Aşadar, nu-mi luaţi dragostea: nu mi-l luaţi pe Duhul Sfânt, nu mi-l luaţi pe Cristos, nu-mi luaţi prietenii şi amintirile, fiindcă atunci am să mor! În rest, poate să mi se întâmple orice…

Să avem o săptămână plină de Duhul Sfânt.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 14,21-26
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 21 „Cine primeşte poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte; iar cine mă iubeşte pe mine, va fi iubit de către Tatăl meu, şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui”. 22 Iuda, nu Iscarioteanul, l-a întrebat: „Doamne, pentru care motiv ai să ni te arăţi nouă şi nu lumii?” 23 Isus i-a răspuns: „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el. 24 Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele; or, cuvântul pe care îl auziţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. Dar acestea vi le spun câtă vreme mai sunt cu voi; 25 Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, 26 el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus”.

Cuvântul Domnului

Posted in Duhul Sfant, Evanghelia după Ioan, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , | 4 Comments »

Nu-mi plac înmormântările!

Posted by Paxlaur pe 04/05/2012

Când a început evanghelia la sfânta Liturghie de dimineaţă, mi-a fugit gândul la unele înmormântări pe care le-am celebrat. Acest text din Evanghelia după sfântul Ioan (14,1-6) este un fragment care se meditează foarte des la înmormântări. Mi-a fost greu să înţeleg de ce Biserica propune tocmai acest discurs al lui Cristos calea, adevărul şi viaţa – şi viaţa! – în timp ce un om zace fără viaţa înconjurat de oameni care abia îşi stăpânesc disperarea, care-şi revin cu greu din plâns sau leşin.

Însă la unele înmormântări am observat că, atunci când evanghelia era clar proclamată, unii se linişteau brusc. De fapt, cum să mai plângi sau să te sfărâmi de disperare când îl auzi pe Dumnezeul cel atotputernic spunând: „Să nu se tulbure inima voastră…Mă duc să vă pregătesc un loc… Apoi mă întorc să vă iau cu mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,1-3). Se aude uneori în timpul înmormântărilor o respiraţie uşurătoare, cu iz de calm: „iubitul meu, mama mea, fratele meu, sora mea, tatăl meu, bunica sau bunicul meu sunt cu Isus. Ah, ce bine! Le-a pregătit un loc şi a venit să-i ia”. Pe chipul unora se citeşte: „Cum s-a gândit Dumnezeul meu la toate!”… Aşadar, cel mort e în siguranţă, e cu cel veşnic viu, cu Cristos.

Dar deodată calmul e străpuns de un strigăt…”acum noi ce facem fără scumpul nostru care a plecat în casa tatălui?! Şi iarăşi se strecoară neliniştea. „Noi cui rămânem? Pentru că mama era cea care ne făcea totul” sau „tatăl era cel care ne arăta ce e bine în viaţă” sau „bunica, prietenul, fratele sau sora avea grijă de mine, mă învăţa…acum ce mă fac?” Şi iarăşi frământări, plânsete, neputinţă. Până când răsună celălalt cuvânt: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6)… Aşadar, coboară liniştea în inimi când simţi că-ţi ştii drumul, că ai adevărul şi trăieşti din plin viaţa primită până când te vei bucura şi tu de locul pe care ţi l-a pregătit Cristos în casa Tatălui. Indiferent cine pleacă de lângă noi, nu rămânem niciodată lipsiţi de prezenţa lui şi mai ales de prezenţa şi asistenţa lui Cristos.

Nu-mi plac înmormântările, dar mă simt salvat de Isus pe care-l văd prezent acolo, îngrijindu-se de fiecare: pe cel răposat conducându-l la locul pregătit, iar celor vii arătându-le calea pe care o au de urmat de acum în colo, cerându-le mărturisirea adevărului şi oferindu-le puterea de a-şi continua viaţa.
Nu-mi plac înmormântările, dar îmi place să încurajez lumea şi să primesc la rândul meu curaj din cuvintele lui Cristos: unde sunt eu veţi fi şi voi pentru că eu sunt calea, adevărul şi viaţa.
Nu-mi plac înmormântările, dar şi astăzi conştientizez că tocmai am mai făcut un pas – şi eu şi tu! – spre întâlnirea cu Cristos şi cu cei dragi prin moarte.
Însă peste toate răsună doar atât: „Să nu se tulbure inima voastră!” (In 14,1)

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 14,1-6
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 1 „Să nu se tulbure inima voastră. Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine. 2 În casa Tatălui meu sunt lăcaşuri multe. Dacă nu ar fi aşa, n-aş fi spus: mă duc să vă pregătesc un loc. 3 După ce mă voi duce să vi-l pregătesc, mă voi întoarce să vă iau cu mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. 4 Voi cunoaşteţi calea unde mă duc eu”. 5 Toma i-a zis: „Doamne, nu ştim unde te duci şi cum putem şti calea?” 6 Isus i-a răspuns: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine”.

Cuvântul Domnului

Posted in Evanghelia după Ioan, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , | 4 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: