Arhive pentru ‘Ziua Mondiala a Migrantului si a Refugiatului’

Constrânși să fugă pentru a se salva… (27 septembrie 2020: Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului)

Nu este vorba de numere, este vorba de persoane!
Dacă le întâlnim vom ajunge să le cunoaştem.
Şi cunoscând istoriile lor vom reuşi să înţelegem.
Vom putea să înţelegem, de exemplu, că acea precaritate
pe care am experimentat-o cu suferinţă din cauza pandemiei
este un element constant al vieţii celor evacuaţi.

Asemenea lui Isus Cristos, constrânşi să fugă

A primi, a proteja, a promova şi a integra pe evacuaţii interni

La începutul acestui an, în discursul meu adresat membrilor Corpului Diplomatic acreditat la Sfântul Scaun, am enumerat printre provocările lumii contemporane drama evacuaţilor interni: „Conflictele şi urgenţele umanitare, agravate de tulburările climatice, măresc numărul de evacuaţi şi se repercutează asupra persoanelor care deja trăiesc în stare de sărăcie gravă. Multe din ţările lovite de aceste situaţii duc lipsă de structuri adecvate care să permită să se vină în întâmpinarea nevoilor celor care au fost evacuaţi” (9 ianuarie 2020).

Secţiunea Migranţi şi Refugiaţi din Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale a publicat „Orientări pastorale despre evacuaţii interni” (Città del Vaticano, 5 mai 2020), un document care îşi propune să inspire şi să anime acţiunile pastorale ale Bisericii în acest domeniu deosebit.

Pentru aceste motive am decis să dedic acest mesaj dramei evacuaţilor interni, o dramă adesea invizibilă, pe care criza mondială cauzată de pandemia COVID-19 a exasperat-o. De fapt, această criză, prin vehemenţa, gravitatea şi extinderea sa geografică, a redimensionat atâtea alte urgenţe umanitare care chinuiesc milioane de persoane, izolând iniţiative şi ajutoare internaţionale, esenţiale şi urgente pentru a salva vieţi umane, la capătul agendelor politicilor naţionale. Însă „acesta nu este timpul uitării. Criza pe care o înfruntăm să nu ne facă să uităm atâtea alte urgenţe care aduc cu sine pătimirile multor persoane” (Mesaj Urbi et Orbi, 12 aprilie 2020).

În lumina evenimentelor tragice care au marcat anul 2020, extind acest mesaj, dedicat evacuaţilor interni, la toţi cei care au ajuns să trăiască şi încă trăiesc experienţe de precaritate, de abandonare, de marginalizare şi de refuz din cauza lui COVID-19.

Aş vrea să pornesc de la icoana care l-a inspirat pe papa Pius al XII-lea în redactarea constituţiei apostolice Exsul Familia (1 august 1952). În fuga în Egipt copilul Isus experimentează, împreună cu părinţii săi, condiţia tragică de evacuat şi refugiat „marcată de frică, nesiguranţă, necazuri (cf. Mt 2,13-15.19-23). Din păcate, în zilele noastre, milioane de familii pot să se recunoască în această realitate tristă. Aproape în fiecare zi televiziunea şi ziarele dau ştiri despre exilaţi care fug de foamete, de război, de alte pericole grave, în căutarea siguranţei şi a unei vieţi demne pentru ei şi pentru familiile lor” (Angelus, 29 decembrie 2013). În fiecare dintre ei este prezent Isus, constrâns, ca în timpurile lui Irod, să fugă pentru a se salva. Pe feţele lor suntem chemaţi să recunoaştem faţa lui Cristos înfometat, însetat, gol, bolnav, străin şi închis care ne interpelează (cf. Mt 25,31-46). Dacă-l recunoaştem, noi vom fi cei care-i vom mulţumi pentru că l-am putut întâlni, iubi şi sluji.

Persoanele evacuate ne oferă această oportunitate de întâlnire cu Domnul, „chiar dacă ochii noştri cu greu îl recunosc: cu hainele rupte, cu picioarele murdare, cu faţa deformată, trupul rănit, incapabil să vorbească limba noastră” (Omilia, 15 februarie 2019). Este vorba de o provocare pastorală la care suntem chemaţi să răspundem cu cele patru verbe pe care le-am indicat în mesajul tot pentru această zi în 2018: a primi, a proteja, a promova şi a integra. La ele aş vrea să adaug acum şase perechi de verbe care corespund la acţiuni foarte concrete, legate între ele într-o relaţie de cauză-efect.

Trebuie să cunoaştem pentru ca să înţelegem. Cunoaşterea este un pas necesar spre înţelegerea celuilalt. Asta învaţă Isus însuşi în episodul despre discipolii din Emaus: „Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască” (Lc 24,15-16). Când se vorbeşte despre migranţi şi despre evacuaţi, prea des se opresc la numere. Dar nu este vorba de numere, este vorba de persoane! Dacă le întâlnim vom ajunge să le cunoaştem. Şi cunoscând istoriile lor vom reuşi să înţelegem. Vom putea să înţelegem, de exemplu, că acea precaritate pe care am experimentat-o cu suferinţă din cauza pandemiei este un element constant al vieţii celor evacuaţi.

Este necesar să devenim aproapele pentru ca să slujim. Pare sigur, însă adesea nu este aşa. „Dar un samaritean care călătorea a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară şi ducându-l la un han, i-a purtat de grijă” (Lc 10,33-34). Fricile şi prejudecăţile – atâtea prejudecăţi – ne fac să menţinem distanţele de alţii şi adesea ne împiedică „să devenim aproapele” lor şi să-i slujim cu iubire. A ne apropia de aproapele înseamnă adesea a fi dispuşi să riscăm, aşa cum ne-au învăţat atâţia medici şi asistenţi medicali în ultimele luni. Această apropiere pentru a sluji merge dincolo de simplul simţ al datoriei; exemplul cel mai mare ni l-a lăsat Isus când a spălat picioarele discipolilor săi: s-a despuiat, s-a îngenuncheat şi şi-a murdărit mâinile (cf. In 13,1-15).

Pentru ca să ne reconciliem trebuie să ascultăm. Ne învaţă asta însuşi Dumnezeu, care, trimiţându-l pe Fiul său în lume, a voit să asculte geamătul omenirii cu urechi umane: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, […] ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17). Iubirea, aceea care reconciliază şi mântuieşte, începe cu ascultarea. În lumea de astăzi se înmulţesc mesajele, însă se pierde aptitudinea de a asculta. Însă numai printr-o ascultare umilă şi atentă putem ajunge să ne reconciliem cu adevărat. În timpul anului 2020, timp de multe săptămâni tăcerea a domnit pe străzile noastre. O tăcere dramatică şi neliniştitoare, care ne-a oferit însă ocazia de a asculta strigătului celui care este mai vulnerabil, al evacuaţilor şi al planetei noastre grav bolnave. Şi, ascultând, avem oportunitatea de a ne reconcilia cu aproapele, cu atâţia rebutaţi, cu noi înşine şi cu Dumnezeu, care nu încetează niciodată să ne ofere milostivirea sa.

Pentru ca să creştem este necesar să împărtăşim. Prima comunitate creştină a avut în împărtăşire unul din elementele sale fundamentale: „Mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet. Nici unul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci toate le aveau în comun” (Fap 4,32). Dumnezeu n-a voit ca resursele planetei noastre să fie în folosul numai al câtorva. Nu, asta n-a voit Domnul! Trebuie să învăţăm să împărtăşim pentru a creşte împreună, fără a lăsa în afară pe nimeni. Pandemia ne-a amintit că toţi suntem în aceeaşi barcă. A ajunge să avem împreună preocupări şi temeri comune ne-a demonstrat încă o dată că nimeni nu se mântuieşte singur. Pentru a creşte cu adevărat, trebuie să creştem împreună, împărtăşind ceea ce avem, ca acel băiat care i-a oferit lui Isus cinci pâini de orz şi doi peşti… Şi au ajuns pentru cinci mii de persoane (cf. In 6,1-15)!

Trebuie să implicăm pentru ca să promovăm. De fapt, aşa a făcut Isus cu femeia samariteană (cf. In4,1-30). Domnul se apropie, o ascultă, vorbeşte inimii sale, pentru a o conduce după aceea la adevăr şi a o transforma în vestitoare a veştii bune: „Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare acesta este Cristos?” (v. 29). Uneori, elanul de a-i sluji pe ceilalţi ne împiedică să vedem bogăţiile lor. Dacă vrem cu adevărat să promovăm persoanele cărora le oferim asistenţă, trebuie să le implicăm şi să le facem protagoniste ale propriei răscumpărări. Pandemia ne-a amintit cât este de esenţială coresponsabilitatea şi că numai cu contribuţia tuturor – şi a categoriilor adesea subevaluate – este posibil să se înfrunte criza. Trebuie „să găsim curajul de a deschide spaţii unde toţi să se poată simţi chemaţi să permită noi forme de ospitalitate, de fraternitate şi de solidaritate” (Meditaţie în piaţa „Sfântul Petru”, 27 martie 2020).

Este necesar să colaborăm pentru ca să construim. Asta e ceea ce recomandă apostolul Paul comunităţii din Corint: „Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi în armonie şi să nu fie între voi dezordini, ca să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire” (1Cor 1,10). A construi împărăţia lui Dumnezeu este o angajare comună pentru toţi creştinii şi pentru aceasta este necesar ca să învăţăm să colaborăm, fără să ne lăsăm tentaţi de gelozii, discordii şi dezbinări. Şi în contextul actual trebuie reafirmat: „Acesta nu este timpul egoismelor, pentru că provocarea pe care o înfruntăm ne uneşte pe toţi şi nu face diferenţă de persoane” (Mesaj Urbi et Orbi, 12 aprilie 2020). Pentru a proteja casa comună şi a o face să se asemene tot mai mult cu proiectul original al lui Dumnezeu, trebuie să ne angajăm să garantăm cooperarea internaţională, solidaritatea globală şi angajarea locală, fără a lăsa în afară pe nimeni.

Aş vrea să închei cu o rugăciune sugerată de exemplul sfântului Iosif, îndeosebi când a fost constrâns să fugă în Egipt pentru a-l salva pe Prunc.

Tată, tu ai încredinţat sfântului Iosif ceea ce aveai mai preţios: pe Pruncul Isus şi pe mama sa, pentru a-i proteja de pericole şi de ameninţările celor răi.

Dă-ne şi nouă să experimentăm protecţia sa şi ajutorul său! El, care a simţit suferinţa celui care fuge din cauza urii celor puternici, fă ca să poată întări şi proteja pe toţi acei fraţi şi acele surori care, forţaţi de războaie, de sărăcie şi de necesităţi, părăsesc casa lor şi ţara lor pentru a porni la drum ca refugiaţi spre locuri mai sigure!

Ajută-i, prin mijlocirea sa, să aibă forţa de a merge înainte, întărirea în tristeţe, curajul în încercare!

Dăruieşte celui care îi primeşte un pic din duioşia acestui tată drept şi înţelept, care l-a iubit pe Isus ca pe un adevărat fiu şi a sprijinit-o pe Maria de-a lungul drumului!

El, care câştiga pâinea cu munca mâinilor sale, să se îngrijească de cei cărora viaţa le-a luat totul şi să le dea demnitatea unui loc de muncă şi seninătatea unei case!

Îţi cerem asta prin Isus Cristos, Fiul tău, pe care sfântul Iosif l-a salvat fugind în Egipt, şi prin mijlocirea Fecioarei Maria, pe care el a iubit-o ca soţ fidel după voinţa ta. Amin.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 13 mai 2020, Comemorarea Sfintei Fecioare Maria de la Fatima

Mesaj pentru a 106-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului, zi ce va fi celebrată la 27 septembrie 2020

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Rugăciune

Consacrarea episcopului de Baruipur - Calcutta - India

Consacrarea episcopului de Baruipur – Calcutta – India

Părinte sfânt şi milostiv, tu care veghezi şi orânduieşti încă de la începutul creaţiei cursul istoriei şi însoţeşti fiecare om cu mână grijulie arătându-i calea; tu, care cunoşti inima fiecăruia şi binele care pătrunde inima omului în ciuda infidelităţilor sale; tu, care pe căi insesizabile, poţi da speranţă chiar şi celor care au uitat-o sau pierdut-o, asistă umanitatea noastră neliniştită!

Asistă umanitatea noastră sfâşiată de egoism şi de tulburările acestor vremuri, influenţată de utopiile acestei lumi care caută binele în excesele materiale şi nu ştie să se recunoască drept parte a familiei umane; care se teme de celălalt, de cel diferit, de cel care fuge de pe meleaguri nefericite pentru a ajunge la viaţă!

Asistă umanitatea noastră care nu ştie să mai întindă o mână de ajutor celor mulţi, mai ales tinerilor, siliţi să migreze în căutarea unui loc de muncă şi a unui viitor!

Fă ca cei care suferă, în orice colţ al lumii, din cauza opresiunii puterii şi a banului, care sunt nevoiţi să migreze în masă de pe alte continente pentru a căuta adăpost şi ospitalitate în altă parte, să găsească caritatea de bun venit şi dragostea frăţească!

Fă ca cei ce trăiesc în bunăstare să-şi deschidă inima primindu-i pe refugiaţii şi migranţii care au supravieţuit războiului şi opresiunii, sărăciei şi foamei, şi caută cu orice preţ să ajungă pe celălalt mal al mării care, în ciuda riscului călătoriei, reprezintă unica posibilitate de salvare!

Fă ca toţi, migranţi şi rezidenţi, să regăsească bucuria şi frumuseţea de a se întâlni şi recunoaşte în mod reciproc ca aparţinând aceleaşi familii umane! Amin.

(Rugăciune pentru Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului
autor – Salvatore Martino)


SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

Iată de ce „nu este vorba numai de migranţi”

crucea facuta din vaslele migrantilor

Iată pentru ce „nu este vorba numai de migranţi”,
adică: interesându-ne de ei ne interesăm şi de noi, de toţi;
îngrijindu-ne de ei, creştem toţi;
ascultându-i pe ei, dăm glas şi acelei părţi din noi
pe care probabil că o ţinem ascunsă pentru că astăzi nu este bine văzută…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba şi de fricile noastre

Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de caritate
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de umanitatea noastră…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a nu exclude pe nimeni…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a-i pune pe cei din urmă pe primul loc…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de toată persoana, de toate persoanele…
Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a construi cetatea lui Dumnezeu şi a omului.

Iubiţi fraţi şi surori!

Credinţa ne asigură că Împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă pe pământ în mod misterios (cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia Gaudium et spes, 39); totuşi, şi în zilele noastre trebuie să constatăm cu durere că ea întâlneşte obstacole şi forţe contrare. Conflicte violente şi adevărate războaie nu încetează să sfâşie omenirea; nedreptăţi şi discriminări se succed; cu greu se depăşesc dezechilibrele economice şi sociale, pe scară locală sau globală. Şi cei care plătesc toate acestea sunt mai ales cei mai săraci şi dezavantajaţi.

Societăţile mai avansate din punct de vedere economic dezvoltă în interiorul lor tendinţa spre un individualism accentuat care, unit cu mentalitatea utilitaristă şi multiplicat de reţeaua mediatică, produce „globalizarea indiferenţei”. În acest scenariu, migranţii, refugiaţii, evacuaţii şi victimele traficului de persoane au devenit emblemă a excluderii pentru că, în afara de necazurile pe care le comportă în sine condiţia lor, sunt adesea încărcaţi cu o evaluare negativă care îi consideră drept cauză a relelor sociale. Atitudinea faţă de ei reprezintă un semnal de alarmă care anunţă declinul moral spre care ne îndreptăm dacă se continuă să se acorde teren culturii rebutului. De fapt, pe această cale, fiecare subiect care nu intră în canoanele bunăstării fizice, psihice şi sociale este în pericol de marginalizare şi de excludere.

Pentru aceasta, prezenţa migranţilor şi refugiaţilor – în general, ca a persoanelor vulnerabile – reprezintă astăzi o invitaţie de a recupera unele dimensiuni esenţiale ale existenţei noastre creştine şi ale umanităţii noastre, care riscă să aţipească într-un stil de viaţă bogat în comoditate. Iată pentru ce „nu este vorba numai de migranţi”, adică: interesându-ne de ei ne interesăm şi de noi, de toţi; îngrijindu-ne de ei, creştem toţi; ascultându-i pe ei, dăm glas şi acelei părţi din noi pe care probabil că o ţinem ascunsă pentru că astăzi nu este bine văzută.

„Curaj, eu sunt, nu vă temeţi!” (Mt 14,27). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba şi de fricile noastre. Răutăţile şi urâciunile din timpul nostru cresc „teama noastră faţă de «alţii», faţă de necunoscuţi, faţă de marginalizaţi, faţă de străini […] Şi asta se observă îndeosebi astăzi, în faţa venirii migranţilor şi refugiaţilor care bat la uşa noastră în căutare de protecţie, de siguranţă şi a unui viitor mai bun. Este adevărat, teama este legitimă, pentru că lipseşte pregătirea pentru această întâlnire” (Omilie, Sacrofano, 15 februarie 2019). Problema nu este faptul de a avea îndoieli şi temeri. Problema este atunci când aceştia condiţionează modul nostru de a gândi şi de a acţiona până acolo încât să ne facă intoleranţi, închişi, probabil şi – fără să ne dăm seama – rasişti. Şi astfel frica ne privează de dorinţa şi de capacitatea de a-l întâlni pe celălalt, persoana diferită de mine; mă privează de ocazia de întâlnire cu Domnul (cf. Omilia la Liturghia pentru Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului, 14 ianuarie 2018).

„Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii?” (Mt5,46). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de caritate. Prin faptele de caritate demonstrăm credinţa noastră (cf. Iac 2,18). Şi caritatea cea mai înaltă este aceea care se exercită faţă de cel care nu ester în măsură să răsplătească şi probabil că nici să mulţumească. „Ceea ce este în joc este faţa pe care vrem să ne-o dăm ca societate şi valoarea fiecărei vieţii. […] Progresul popoarelor noastre […] depinde mai ales de capacitatea de a ne lăsa mişcaţi şi înduioşaţi de cel care bate la uşă şi cu privirea sa discreditează şi micşorează puterea tuturor idolilor falşi care ipotechează şi reduc la sclavie viaţa; idoli care promit o fericire iluzorie şi efemeră, construită la marginea realităţii şi a suferinţei altora” (Discurs la Caritas diecezan din Rabat, 30 martie 2019).

„Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă” (Lc 10,33). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de umanitatea noastră. Ceea ce-l determină pe acel samaritean – un străin faţă de iudei – să se oprească este mila, un sentiment care nu se explică numai la nivel raţional. Mila atinge coardele cele mai sensibile ale umanităţii noastre, provocând un stimulent imperios de „a deveni aproapele” celui pe care-l vedem în dificultate. Aşa cum ne învaţă însuşi Isus (cf. Mt 9,35-36; 14,13-14; 15,32-37), a ni se face milă înseamnă a recunoaşte suferinţa celuilalt şi a trece imediat la acţiune pentru a alina, a îngriji şi a salva. A ni se face milă înseamnă a da spaţiu duioşiei, pe care în schimb societatea de astăzi de atâtea ori ne cere s-o reprimăm. „Deschiderea spre alţii nu sărăceşte, ci îmbogăţeşte, pentru că ajută să fim mai umani: să ne recunoaştem parte activă a unui ansamblu mai mare şi să interpretăm viaţa ca un dar pentru alţii; să vedem ca ţintă nu propriile interese, ci binele umanităţii” (Discurs în moscheea „Heydar Aliyev” din Baku, Azerbadjan, 2 octombrie 2016).

„Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mai mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 18,10). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a nu exclude pe nimeni. Lumea de astăzi este în fiecare zi mai elitistă şi crudă cu cei excluşi. Ţările în curs de dezvoltare continuă să fie sărăcite de cele mai bune resurse naturale şi umane ale lor în folosul câtorva pieţe privilegiate. Războaiele interesează numai unele regiuni ale lumii, ci armele pentru a le face sunt produse şi vândute în alte regiuni, care după aceea nu vor să ia asupra lor refugiaţii produşi de aceste conflicte. Cei care plătesc sunt întotdeauna cei mici, cei săraci, cei mai vulnerabili, care sunt împiedicaţi să se aşeze la masă şi cărora li se lasă „firimiturile” de la ospăţ (cf. Lc 16,19-21). „Biserica «în ieşire» […] ştie să ia iniţiativa fără frică, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe şi să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i invita pe cei excluşi” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24). Dezvoltarea exclusivistă îi face pe cei bogaţi şi mai bogaţi şi pe cei săraci şi mai săraci. Dezvoltarea adevărată este aceea care îşi propune să-i includă pe toţi bărbaţii şi toate femeile din lume, promovând creşterea lor integrală, şi se preocupă şi de generaţiile viitoare.

„Cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor” (Mc 10,43-44). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a-i pune pe cei din urmă pe primul loc. Isus Cristos ne cere să nu cedăm în faţa logicii lumii, care justifică samavolnicia asupra altora pentru folosul meu personal sau cel al grupului meu: mai întâi eu şi după aceea alţii! În schimb adevăratul moto al creştinului este „mai întâi cei din urmă!”. „Un spirit individualist este teren fertil pentru formarea acelui sentiment de indiferenţă faţă de aproapele, care duce la tratarea lui ca simplu obiect de vânzare-cumpărare, care determină la dezinteresul faţă de umanitatea celorlalţi şi ajunge să facă persoanele fricoase şi cinice. Oare nu sunt acestea sentimentele pe care le avem adesea în faţa săracilor, a celor marginalizaţi, a celor din urmă din societate? Şi câţi cei din urmă avem în societăţile noastre! Între aceştia, mă gândesc mai ales la migranţi, cu încărcătura lor de dificultăţi şi suferinţe, pe care le înfruntă în fiecare zi în căutarea, uneori disperată, a unui loc în care să trăiască în pace şi cu demnitate” (Discurs adresat Corpului Diplomatic, 11 ianuarie 2016). În logica Evangheliei cei din urmă vin mai întâi, iar noi trebuie să fim în slujba lor.

„Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (In 10,10). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de toată persoana, de toate persoanele. În această afirmaţie a lui Isus găsim inima misiunii sale: a face în aşa fel încât toţi să primească darul vieţii în plinătate, conform voinţei Tatălui. În fiecare activitate politică, în fiecare program, în fiecare acţiune pastorală trebuie să punem mereu în centru persoana, în multiplele sale dimensiuni, inclusiv cea spirituală. Şi acest lucru este valabil pentru toate persoanele, cărora trebuie să le fie recunoscută egalitatea fundamentală. De aceea, „dezvoltarea nu se reduce la simpla creştere economică. Pentru a fi dezvoltare autentică, trebuie să fie integrală, ceea ce înseamnă că este îndreptată spre promovarea fiecărui om şi a omului întreg” (Sfântul Paul al VI-lea, Enciclica Populorum progressio, 14).

„Aşadar, voi nu mai sunteţi străini şi nici oaspeţi, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu” (Ef 2,19). Nu este vorba numai de migranţi: este vorba de a construi cetatea lui Dumnezeu şi a omului. În această epocă a noastră, numită şi era migraţiilor, sunt multe persoane nevinovate care cad victime ale „marii înşelăciuni” a dezvoltării tehnologice şi consumiste fără limite (cf. Enciclica Laudato si’, 34). Şi astfel pornesc la drum spre un „paradis” care în mod nemilos trădează aşteptările lor. Prezenţa lor, uneori incomodă, contribuie la demascarea miturilor unui progres rezervat câtorva, dar construit pe exploatarea multora. „Aşadar, e vorba de a vedea noi cei dintâi şi de a-i ajuta pe alţii să vadă în migrant şi în refugiat nu numai o problemă care trebuie înfruntată, ci un frate şi o soră care trebuie primiţi, respectaţi şi iubiţi, o ocazie pe care Providenţa ne-o oferă pentru a contribui la construirea unei societăţi mai drepte, a unei democraţii mai împlinite, a unei ţări mai solidare, a unei lumi mai fraterne şi a unei comunităţi creştine mai deschise, conform Evangheliei” (Mesaj pentru Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului 2014).

Iubiţi fraţi şi surori, răspunsul la provocarea făcută de migraţiile contemporane se poate rezuma în patru verbe: a primi, a proteja, a promova şi a integra. Însă aceste verbe nu sunt valabile numai pentru migranţi şi refugiaţi. Ele exprimă misiunea Bisericii faţă de toţi locuitorii din periferiile existenţiale, care trebuie să fie primiţi, protejaţi, promovaţi şi integraţi. Dacă punem în practică aceste verbe, contribuim la construirea cetăţii lui Dumnezeu şi a omului, promovăm dezvoltarea umană integrală a tuturor persoanelor şi ajutăm şi comunitatea mondială să se apropie de obiectivele de dezvoltare sustenabilă pe care şi le-a dat şi care, altminteri, cu greu vor fi obţinute.

Aşadar, nu este în joc numai cauza migranţilor, nu este vorba numai despre ei, ci despre noi toţi, despre prezentul şi despre viitorul familiei umane. Migranţii, şi în special cei mai vulnerabili, ne ajută să citim „semnele timpurilor”. Prin intermediul lor Domnul ne cheamă la o convertire, să ne eliberăm exclusivisme, de indiferenţă şi de cultura rebutului. Prin intermediul lor Domnul ne invită să ne recuperăm viaţa noastră creştină în întregimea sa şi să contribuim, fiecare după propria vocaţie, la construirea unei lumi care răspunde tot mai mult la proiectul lui Dumnezeu.

Acesta este auspiciul pe care-l însoţesc cu rugăciunea invocând, prin mijlocirea Fecioarei Maria, Sfânta Fecioară a Străzii, binecuvântări îmbelşugate asupra tuturor migranţilor şi refugiaţilor din lume şi asupra celor care devin însoţitorii lor de călătorie.

Din Vatican, 27 mai 2019

Papa Francisc: Nu este vorba numai de migranţi
Mesaj pentru a 105-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului,
din 29 septembrie 2019

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe http://www.ercis.ro

%d blogeri au apreciat: