Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Februarie 2018

Prințul Vladimir Ghika a fost „canonizat” de regina Maria a României

Posted by Paxlaur pe 24/02/2018

Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul II, editura Rao, București 2013, 334

Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul II, editura Rao, București 2013, 334

Cât de înălțător este să întâlnești oameni buni, oameni frumoși, oameni cu un suflet nobil, oameni despre care să poți spune: „Iată cu adevărat un om în sufletul căruia nu este prefăcătorie. Iată cu adevărat un om care face doar binele, un om care caută doar ceea ce este frumos și adevărat, un om care își iubește aproapele. Cât de frumoși și blânzi sunt oamenii care trăiesc pentru alții, oamenii de caracter, sfinții”!

Astfel de sentimente și gânduri s-au împletit în prințesa Maria, viitoarea regină a României, atunci când l-a cunoscut pe fericitul prinț martir Vladimir Ghika, la sfârșitul celor două războaie balcanice (1912-1913). S-au întâlnit în timp ce ambii – Prințesă și Prinț – îngrijeau plini de dragoste bolnavii din lagărul de holerici de la Zimnicea. Ce imagine plină de speranță în trecutul României: ea, prințesa moșternitoare a tronului României, și el, prințul devenit preot catolic pentru a fi un bun ortodox, îngrijând bolnavii de holeră!

M-a cuprins un sentiment foarte plăcut când am găsit cele scrise de Regina Maria a României în urma întâlnirii cu Vladimir Ghika, „coborâtor din voievozii români de demult”:

„Cu toată inima și cu tot sufletul făcea parte dintre cei care simt aprigă năzuință de a-și jertfi viața în slujba semenilor lui… Vladimir Ghika era din fire un sfânt…

Își oferise serviciile ca un simplu infirmier, își alesese câmpul lui de muncă în cel mai întunecat dintre toate corturile de bolnavi, acela pe care îl poreclisem iadul; acolo erau aduse cazurile cele mai fără nădejde; acolo culegea moartea cel mai bogat seceriș…

Aici oferi Vladimir Ghika să facă serviciul de noapte printre muribunzi, neînfricoșat, fără să admită că s-ar putea obosi, nelăsându-se respins de nici o grozăvie, misionar în sensul cel mai înalt al cuvântului…”

(Maria, Regina României,
Povestea vieții mele,
volumul II, editura Rao, București 2013, p. 334).

Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 și mort, sau mai bine zis ucis, în închisorile comuniste la 16 mai 1954, prințului preot Vladimir Ghika i-a fost recunoscut martiriul (de către papa Francisc) la 27 martie 2013. A fost beatificat, în prezența a peste 10.000 de persoane, la 31 august 2013.

Este srăbătorit și amintit an de an (chiar!) în ziua de 16 mai!…

Fericite Vladimir Ghika, roagă-te pentru noi!


Aici puteți citi mai multe despre fericitul Vladimir Ghika http://www.vladimir-ghika.ro/ro/

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Predici si meditatii, Vladimir Ghika | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

V O R B E

Posted by Paxlaur pe 22/02/2018

Într-o zi veți citi sau veți auzi că Billy Graham a murit. Să nu credeți nimic din toate acestea. Voi fi mult mai viu decât sunt acum. Doar că îmi voi schimba adresa. Voi merge în prezența lui Dumnezeu!”

Billy Graham

Ciprian Barsan

Într-o zi veți citi sau veți auzi că Billy Graham a murit. Să nu credeți nimic din toate acestea. Voi fi mult mai viu decât sunt acum. Doar că îmi voi schimba adresa. Voi merge în prezența lui Dumnezeu!”

Billy Graham

Vezi articol original

Posted in Predici si meditatii | Leave a Comment »

Ce mai faceți?

Posted by Paxlaur pe 22/02/2018

A face foarte bine e un mod de a vedea lumea, viața. E prea frumos să fac foarte bine ca să renunț la asta.

Tolsto

philiplumbangDeseori sunt întrebat ce mai fac. Și de fiecare dată răspund candid: foarte bine! Acest lucru produce o consternare bine jucată și următoarea replică: rar mi-e dat să aud pe cineva că face bine. Păi eu chiar fac foarte bine! Nu fac rău nimănui, ba din contra. Chiar mă gândesc cum să-i fac bine oricui, indiferent dacă așa avea ceva în clin sau în mânecă. Departe sunt de mine toate jocurile subtile sau nu de îmbrobodire a lui cutare sau cutare, pentru a-mi atinge eu cine știe ce scop. Pur și simplu fac cât pot eu de mult bine. Altfel n-aș putea pune seara capul pe pernă.

În al doilea rând eu chiar fac foarte bine, pentru că tot ceea ce iese din mâinile mele are o parte din sufletul meu. Eu nu doar că fac ce am de făcut, dar eu marchez viața oamenilor cu care intru în contact…

Vezi articol original 186 de cuvinte mai mult

Posted in Predici si meditatii | 1 Comment »

Logici falimentare – ”Dacă renunț la școală ca Bill Gates, mă fac milionar ca el”

Posted by Paxlaur pe 21/02/2018

educatiaRepede: ce au în comun Bill Gates, Steve Jobs, James Cameron, Mark Zuckerberg, Tom Hanks, Harrison Ford, Lady Gaga, și Tiger Woods? Toți au succes, toți sunt bogați, toți sunt printre cei mai buni din domeniul lor, toți sunt mitizați. Mă rog, cu excepția lui Steve Jobs, despre care ar trebui să vorbim la trecut, si poate Tiger Woods, care a dat cu mucii în fasole. Dar cel mai important, toți au abandonat școala la un moment dat. Cel mai adesea facultatea. Și toată lumea îi dă drept exemplu asupra faptului că ”școala nu-l face pe om”. Dacă ei au reușit, și sunt atâția, de ce nu ai putea și tu, nu? Renunți la școală, că și așa e inutilă, și o să ajungi ca Lady Gaga sau Bill Gates.

Fals. Fals. Și, pentru a treia oară, fals. Și pentru că am zis asta de trei ori, am trei argumente.

  1. Succesul lor nu este datorat renunțării la școală. În niciun univers renunțatul la școală sau la educația de orice fel nu te va face bogat. Vezi zecile de exemple de oameni modești care au câștigat milioane la loto și, după câțiva ani, s-au întors cu coada între picioare la slujbele lor. Dacă școala nu e pentru tine, educația este. Nu pun semnul egal între una și alta, însă școala este un mijloc simplu, eficient și gratuit de asigurare a educației. Lipsa primirii educației nu duce nicăieri bine. Niciunul dintre cei enumerați de mine nu a renunțat la educație, la educația continuă și la îmbunătățirea sinelui. Cum ar putea Tom Hanks să fie super-actor dacă n-ar ști să citească, sau Mark Zuckerberg să fie un super-CEO/programator fără să știe matematică și programare?
  2. După lista mea de zece oameni, fă o listă cu toți cei care au succes și și-au terminat studiile. Ăștia enumerați de mine sunt doar câteva mega-excepții, dar când te gândești că nu există șef de stat modern și democratic fără studii superioare, când te gândești că până și Ion Țiriac are facultatea terminată și investește în educație constant, când realizezi că 99% dintre oamenii de succes nu au renunțat la școală și 99,99% nu au renunțat la educație, ar trebui să vezi legătura. Până și Becali a simțit nevoia să facă facultatea de drept, după puterile sale, dar a încercat. Fă și tu la fel, încearcă să-ți dorești să te îmbunătățești și începe prin a nu avea încredere în toate porcăriile neargumentate pe internet, și fii atent la ce zic autorii lor. De exemplu, eu nu am vorbit despre zece oameni, ci despre opt.
  3. Uită-te… pe Logici falimentare – ”Dacă renunț la școală ca Bill Gates, mă fac milionar ca el”

Posted in E bine de ştiut, educatie, Lecturi | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Sete de nimic. Terapia dorinței

Posted by Paxlaur pe 21/02/2018

SeteExistă o carte a Bibliei care „ne face să zâmbim, şi să zâmbim salutar despre noi înşine, în loc să facem drame pentru tot şi pentru nimic”; o carte prin care se învaţă că „înţelepciunea este de partea vestitorilor de speranţă şi nu a apocalipticilor predicatori de tragedii”. Este cartea lui Iona, figură aleasă de părintele José Tolentino de Mondonça pentru a explica – în dimineaţa zilei de marţi 20 februarie, în a patra meditaţie a exerciţiilor spirituale ţinute la Ariccia pentru papa Francisc şi Curia Romană – o situaţie deosebită în care se poate afla omul: aptia.

Pentru a rămâne în tema generală a exerciţiilor („Elogiul setei”), este vorba despre acea situaţie în care suntem asaltaţi de o paralizantă „sete de nimic”. De fapt, a explicat predicatorul, dacă setea înţeleasă în sensul mai amplu şi existenţial „ne învaţă arta de a căuta, de a învăţa, de a colabora, pasiunea de a sluji”, atunci „când renunţăm la sete, începem să murim”.

Acesta este un pericol, a avertizat el, care se poate trăi nu numai „la nivel individual”, ci se poate experiment şi „în instituţiile şi practicile comunitare. Biserica însăşi se poate lăsa trasă de această derivă a dorinţei de nimic”. Între altele, a adăugat el, este un „scurtcircuit” care „loveşte mulţi preoţi” în misiunea lor pastorală, în faţa dificultăţilor, a insucceselor, uneori şi în faţa miilor de lucruri de făcut trăite numai din punct de vedere organizator. În acest impas „este fundamental să nu uităm că inima umană este fragilă şi vulnerabilă. Când ne simţim iubiţi ca o persoană unică, susţinuţi de o reţea de afect şi de însoţire, când simţim că facem o lucrare care ne interesează, ne implică şi ne pasionează, atunci avem certitudinea că existăm. Însă când ne simţim abandonaţi, neînţeleşi şi cu inima rănită de dureri pe care nu suntem în stare să le îngrijim, avem impresia că nu contăm nimic pentru nimeni. Rămâne numai un gol”. Este vorba despre o „gaură existenţială” care uneori este umplută „cu angoasă şi cu false paliative cum sunt mondenitatea, alcoolul, social network, consumismul sau hiperactivitatea”. În unii, a explicat părintele Tolentino de Mondonça, reies fragilităţi determinate de „plângeri, eşecuri, accidente”, în alţii se manifestă „rănile abandonării sau ale abuzurilor de când erau copii”, alţii „trăiesc în sărăcia economică, în barăci sau în lumea a patra”.

Este nevoie să se înţeleagă că nu trebuie să se răspundă neapărat la canoane prestabilite: „Fiecare poartă cu sine propria frumuseţe şi suferinţă” şi „frumuseţea umană este, în fond, a ne accepta aşa cum suntem”. Numai atunci „ne descoperim iubiţi de Dumnezeu şi preţioşi în ochii lui”. Deci este nevoie de o adevărată „terapie a dorinţei”. Ca aceea administrată de Domnul lui Iona care era chiar „o fiinţă fără dorinţă”, cu mentalitatea unui „funcţionar”, un „om alintat care nu suportă să fie contrazis” şi care era „pradă a indolenţei spirituale”. Şi cu o bună doză de umor, textul biblic arată cum Domnul depăşeşte „surzenia” lui Iona, care este până la urmă surzenia fiecărui om atunci când este „refractar faţă de conţinutul voinţei lui Dumnezeu”. Domnul îl conduce din nou la „o relaţie existenţială nouă, inspirând vitalitate şi încredere”.

Aşadar, apatiei şi „tristeţii” care o caracterizează (ca aceea a tânărului bogat din episodul evanghelic) i se opune „terapia dorinţei”. Dorinţă care „este dorinţă de viaţă”, nu „posesia, ci aşteptarea”. Şi dacă, aşa cum spunea Weil, „când avem o sete mare, nu reuşim să stăm un minut în plus fără a bea” şi se ajunge să se strige tare pentru a obţine apa, dorinţa zdruncină apatia, invită la luptă. Şi „inima noastră se maturizează în acea capacitate de a ajunge la punctul de a suferi pentru asta şi pentru cei care sunt iubiţi”. Acesta este „drumul urmării, în stilul lui Isus”.

În acest sens, Simone Weil cita un text din Apocalips în care mireasa spune: „Vino!”. O invocaţie care revelează „necesitatea profundă, necesitate intimă, dureroasă, pe care Biserica o simte în raport cu venirea Duhului”. „Vino!”, a concluzionat părintele Tolentino de Mondonça, este cuvântul în care „este urma la tot ceea ce avem nevoie, motivaţia strigătului nostru, motivaţia speranţei noastre şi, de multe ori, motivaţia disperării noastre, a eşecului nostru, a oboselii noastre, şi necesitatea de a depăşi toate acestea în Dumnezeu”.

„Terapia dorinţei”, capacitatea omului de a striga la Domnul „Vino!” pentru a umple setea, poate ajunge dacă devenim conştienţi de o problemă ulterioară: de fapt, se poate întâmpla „să fim complet însetaţi şi să nu ne dăm seama de asta”. Şi acesta este aspectul tratat de predicatorul portughez în a treia meditaţie rostită în după-amiaza zilei de luni 19 februarie. O meditaţie care a fost, esenţial, o chemare puternică de a sta cu picioarele pe pământ, de a nu ne tolăni în atâtea pseudo-certitudini intelectuale, să ne dăm seama „de existenţa reală şi nu de ficţiunea de noi înşine la care ne adaptăm de prea multe ori”. Trebuie să fim conştienţi, a explicat părintele Tolentino de Mondonça, că „a intra în contact cu propria sete nu este o operaţiune uşoară, dar dacă nu facem asta viaţa spirituală pierde aderenţa la realitatea noastră”. Devenim ca un teren aşa de uscat încât ne facem impermeabili pentru că „ploii îi este greu să pătrundă până în straturile interne”.

Deci primul lucru este să nu ne fie „frică să recunoaştem setea noastră şi uscăciunea noastră”, înţelegând în ce grad de ariditate interioară suntem. Înainte de toate trebuie să nu „intelectualizăm prea mult credinţa”. De fapt, se întâmplă că suntem „preocupaţi mai mult de credibilitatea raţională a experienţei de credinţă decât de credibilitatea sa existenţială, antropologică şi afectivă”: se întâmplă, până la urmă, ca „să ne ocupăm mai mult de raţiune decât de sentiment”.

Dar cum „să verificăm starea setei noastre”? Literatura poate ajuta pentru că, a explicat predicatorul, ea are caracteristici absolut funcţionale pentru acest obiectiv: de fapt, ea propune o „metaforă integrală a vieţii” şi mai ales ştie să atingă existenţa concretă. Deci poate să fie un suport valabil pentru viaţa spirituală care „nu este prefabricată”, ci este „implicată în singularitatea radicală a fiecărui subiect”. Astfel, chiar dintr-un text autobiografic al scriitoarei braziliene Clarice Lispector, în care artistul explică modul în care „şi-a dat seama că este însetată”, părintele Tolentino de Mondonça s-a inspirat pentru a-i invita pe toţi la o ascultare „profundă a propriei vieţi”. De fapt, se poate întâmpla ca, „scufundaţi în rutina noastră zilnică, să avem cea mai mare dificultate chiar şi de a admite că suntem însetaţi”. În schimb, cu răbdare, trebuie „interpretată dorinţa care este în noi” şi să n-o confundăm cu „nevoile”, cu „necesităţile care se satisfac cu posesia unui obiect”. Dorinţa „este o rană deschisă mereu”, o aspiraţie care ne transcende, este „dorinţă de infinit”. Dorinţa nu este sete de posesie, ci aspiraţie de „a fi iubit, privit, îngrijit, dorit şi recunoscut”.

Apoi predicatorul s-a întrebat: în societăţi ca acelea în care trăim, „organizate în jurul consumului”, cei botezaţi sunt „o comunitate de doritori? Creştinii au vise?”. Trebuie învinse „ispitele autosuficienţei şi autoreferenţialităţii”, şi „îmbrăţişate propriile vulnerabilităţi” ajungând până la deschiderea la dorinţă. „Poate că noi creştinii – a concluzionat el – şi îndeosebi noi păstorii, trebuie să valorizăm spiritualitatea setei, mai mult decât structurile. Poate că avem nevoie să regăsim dorinţa, itineranţa şi deschiderea sa mai mult decât codificările în care totul este deja prevăzut, stabilit, garantat”. Fără a uita că „credinciosul este un cerşetor de milostivire. Dacă ne simţim în această condiţie, să nu ne îngrijorăm: acesta este locul nostru”.

(A treia şi a patra meditaţie în timpul exerciţiilor spirituale de la Ariccia
După L’Osservatore Romano, 21 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: