Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Iulie 2014

E m o ţ i o n a n t: Cuvintele pastorului Giovanni Traettino la deschiderea întâlnirii cu papa Francisc

Posted by Paxlaur pe 31/07/2014

traettino-papa-francesco_casertaEste frumos să stăm în faţa Domnului, nu-i aşa? (răspund: da!). Nu există loc mai bun în lume decât a sta în prezenţa lui Dumnezeu. Există un loc şi mai bun, a trăi în prezenţa lui Dumnezeu! Acolo avem experienţa bucuriilor celor mai profunde, a bucuriilor celor mai adevărate; acolo viaţa noastră este transformată şi devenim tot asemenea cu El.

Vreau să împărtăşesc câteva consideraţii şi, îndeosebi, preaiubite Papa Francisc, fratele meu iubit, bucuria noastră este mare pentru această vizită a dumneavoastră, cea a mea personală între timp, cea a familiei mele, cea a întregii noastre comunităţi şi a familiei noastre spirituale, a oaspeţilor noştri şi a prietenilor noştri. Un dar mare şi neaşteptat, inimaginabil până în urmă cu câtva timp. Va putea citi asta în ochii copiilor şi ai bătrânilor, ai tinerilor şi ai familiilor. Vă iubim! Şi un lucru pe care trebuie să-l ştiţi: faţă de persoana dumneavoastră, şi printre noi evanghelicii, există atâta afect şi mulţi dintre noi chiar în fiecare zi se roagă pentru dumneavoastră: chiar în fiecare zi se roagă pentru dumneavoastră. De altfel, este aşa de uşor să vă iubim. Mai mulţi dintre noi cred chiar că alegerea dumneavoastră ca Episcop de Roma a fost lucrare a Duhului Sfânt. O binecuvântare mai ales faţă de lume pentru tot creştinismul: asta e ceea ce personal gândesc eu. Cu acest gest al dumneavoastră, total neaşteptat şi surprinzător, aţi dat vizibilitate şi concreteţe la ceea ce apare tot mai mult ca motivul conducător al existenţei dumneavoastră, deci al slujirii dumneavoastră, pentru că viaţa precede mereu slujirea. Depăşind dintr-o dată complicaţiile protocolare, ştiţi să mergeţi direct la inima vieţii şi a relaţiilor umane şi îndeosebi a raportului cu acela care se recunoaşte ca frate: a-l întâlni pe frate, a-l întâlni acolo unde este, a-l întâlni aşa cum este. Apoi în cazul nostru, pentru a ne vizita, aţi voit să acordaţi chiar două zile de trudă: vă suntem deosebit de recunoscători.

Nu v-a fost suficient să încredinţaţi inima dumneavoastră unui document sau unui mesager… Cu siguranţă aţi reflectat mult asupra Întrupării lui Isus Cristos: aţi voit să ne atingeţi, aţi voit să veniţi personal, să ne îmbrăţişaţi personal. Aţi arătat un mare curaj. Libertate şi curaj! Şi s-a dat pe sine însuşi în simplitate şi slăbiciune diversităţii noastre, însă şi îmbrăţişării noastre. Cu oameni ca dumneavoastră, dragă Papa Francisc, este speranţă pentru noi creştinii. Toţi! Cu un singur gest aţi lărgit poarta, aţi accelerat realizarea visului lui Dumnezeu. Aţi devenit parte a răspunsului la rugăciunea lui Isus: „ca toţi să fie una”. Şi aţi făcut asta cu acea glorie, despre care vorbeşte Ioan în capitolul 17: cu acea glorie fără de care nu este posibil să se construiască unitatea. Vorbesc despre gloria umilinţei. Aşa cum a spus cineva, umilinţa este la inima gloriei. Şi adaugă: este suficientă un pic de putere pentru a se face remarcat; este nevoie de multă putere pentru a se retrage. Dumnezeu este putere nelimitată de retragere de sine, de ascundere. Şi din aceasta, poate mai ales din aceasta se recunosc discipolii lui Cristos.

„Adevărul este o întâlnire”: este titlul unei dintre ultimele culegeri ale preţioaselor dumneavoastră meditaţii de dimineaţă de la „Sfânta Marta”. Adevărul este o întâlnire, dar este şi un adevăr central pentru orice creştin, pentru oricine care s-a convertit la Cristos şi a făcut o întâlnire personală cu El. De câte ori în învăţăturile dumneavoastră revine invitaţia la convertire şi la întâlnirea personală cu Cristos. Este clar că acest adevăr este în centrul vieţii dumneavoastră, materie vie a experienţei dumneavoastră spirituale, motiv inspirator al existenţei dumneavoastră. Pentru mine care vă observ n-ar putea să fie altfel. Acest lucru mă umple de bucurie, deoarece Cristos este şi perla preţioasă, scuzaţi este perla preţioasă a tuturor creştinilor, şi a noastră a evanghelicilor. Am văzut că alaltăieri aţi vorbit despre asta la Caserta. Fără Isus am fi pierduţi! Singura noastră motivaţie de a trăi şi de a exista este Isus! De altfel chiar pasiunea pe care o aducem la centralitatea lui Cristos ne face, cu solidă şi senină convingere, evanghelici. Pentru aceasta trăim şi experimentăm şi un nou mod de a fi evanghelici, care nu se mai hrăneşte din anticatolicism – aşa cum a fost pentru un timp – dar care, recunoscând propriile origini şi rădăcini în arborele istoric al creştinismului, inclusiv catolicismul şi reforma, a învăţat să se relaţioneze în mod constructiv şi răscumpărător cu aceia pe care-i recunoaşte ca părinţi ai săi şi fraţi ai săi şi să scoată din tezaurul său – asemenea cărturarului din Evanghelie – lucruri noi şi lucruri vechi. A învăţat – învăţăm tot mai mult – că trebuie să cumpere tot ogorul, aşa cum spune Isus într-o altă parte a Evangheliei, pentru a intra în posesia întregii comori. Trebuie avut tot ogorul pentru a descoperi comoara. Fără a renunţa la munca de discernământ făcută cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci examinând fiecare lucru şi reţinând binele. În acest mod suntem mai puţin expuşi la riscul de a dispreţui contribuţia fraţilor, de a stinge Duhul sau chiar de a atribui altor izvoare ceea ce este în schimb de la Domnul. Aşa cum ne îndeamnă Paul, în Scrisoarea către Tesaloniceni: „Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi profeţiile, ci examinaţi fiecare lucru şi reţineţi binele. Abţineţi-vă de la orice fel de rău”.

Aşadar adevărul este o întâlnire şi întâlnirea cu Cristos este întâlnirea vieţii: este ceea ce dă adevăr şi fundament oricărei alte întâlniri. Aceasta este experienţa mea. Întâlnirile mele şi relaţiile mele cu aproapele sunt profund marcate de întâlnirea mea cu Isus. Acesta este mesajul central, nucleul, ADN-ul Evangheliei; aceasta este inima predicii evanghelice; aceste este terenul pe care trebuie construit orice posibil dialog între noi şi drumul de unitate între Biserici. Aşa cum este scris: „Nimeni nu poate pune altă temelie în afară de cea pusă deja, adică Cristos Isus”. De asemenea: „Fiecare să fie atent la cum construieşte deasupra”.

În urmă cu câtva timp, părintele Raniero Cantalamessa, vorbind despre evanghelici, i-a definit „creştini cu carisma esenţialităţii”. O definiţie care-mi place mult. O împărtăşesc. Şi cardinalul Piovanelli, din Firenze, în urmă cu câţiva ani, celui care îi cerea o previziune pentru al treilea mileniu, preconiza: „Va fi o epocă în care ne vom întoarce la principiile fundamentale ale creştinismului”. Cred şi eu acest lucru. Este necesar, este indispensabil ca să ne întoarcem la principiile fundamentale. Cardinalul Kasper, în schimb, care ştiu că este prietenul dumneavoastră, a vorbit despre „un ecumenism fundamental şi despre un ecumenism spiritual”: şi aici suntem în linie. El spune: „Creştinii nu sunt uniţi între ei, ci înainte de toate sunt una în Cristos. Şi numai acea unire sau comuniune cu Cristos face posibilă adevărata comuniune dintre oameni în El. Centrul unităţii este Domnul. Şi forţa care realizează şi ordonează această unitate este Duhul Sfânt”. Probabil că tocmai de la această înţelegere creştinismul trebuie să pornească din nou. Acesta este perimetrul fundamental al comuniunii noastre şi aici cred că pot spune că se află contribuţia cea mai mare – şi istorică şi teologică – a profeţiei Reformei mai întâi şi apoi a lumii evanghelice după aceea. Cred că aceasta este profeţia fundamentală în beneficiul întregului Trup al lui Cristos şi al Bisericii. Dacă are vreun sens istoria în creştinism…

Apostolul Paul spune: „Pentru că nimeni nu poate să pună altă temelie în afară de cea pusă deja – adică Cristos Isus”. Aşadar Cristos; a-l pune la temelie pe Cristos; a edifica pe Cristos; a ne strânge în jurul lui Cristos; a creşte spre Cristos. El este fundamentul vieţii credinciosului. Convertirea la Cristos; relaţia personală cu Cristos; imitarea lui Cristos, care nu este posibilă fără prezenţa vieţii lui Cristos. De la viaţa lui Cristos primim forţa pentru imitarea lui Cristos, pentru a deveni sfinţi. Formarea lui Cristos este făcută posibilă de viaţa lui Cristos în noi. El este fundamentul pe care creştem: ne naştem din nou, dar apoi creştem. Şi acesta este fundamentul pe care trebuie construită existenţa Bisericii, tot Cristos: Întruparea lui Cristos, ca proprie metodă, ca stil de viaţă; identificarea cu săracul, cu nevoiaşul, cu acela care este în dificultate; viaţa lui Cristos, stilul cu care El a trăit. Şi atât de des creştinismul din timpul nostru are nevoie de revizuire a vieţii, pentru că sunt propuse modele care sunt foarte departe de Evanghelie. Viaţa lui Cristos, moartea lui Cristos: şi noi, pentru a putea trăi din Cristos, trebuie să murim pentru noi înşine, pentru ca viaţa Duhului să poată exista în noi şi deci învierea, înălţarea, cu încoronarea coborârii Duhului Sfânt, care ne este indispensabil pentru a putea trăi viaţa creştină.

Cred că şi în dezvoltarea spaţiilor de comuniune între diferitele comunităţi, din nou vorbim despre Cristos, despre întoarcerea la esenţialul Evangheliei şi acolo descoperim că acest spaţiu este iarăşi Cristos, vestirea lui Cristos – „kerigma”, învăţătura lui Cristos – „didake” – formarea lui Cristos în noi. Ca dumneavoastră citez o rugăciune foarte frumoasă şi veche, pe care îmi imaginez că o recitiţi în fiecare zi: „În Cristos, cu Cristos, prin Cristos, ţie Dumnezeule Tată Atotputernic, în unitatea Duhului Sfânt, toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor”. Acesta cred că face o bună sinteză a ceea ce este gândul pe care vreau să-l subliniez.

Un ultim cuvânt. Suntem, trăim între acel „deja” şi acel „încă nu” – aşa cum a spus cineva – şi experienţa noastră este o experienţă de suferinţă, de durere, de trudă în înaintarea în dialogul dintre creştini, în experimentarea comuniunii. Există planul credinţei: „este un singur trup”, despre care a vorbit ieri iubitul Jorge Himitian; „să fie una”, suntem pe planul credinţei; „Tabernacolul lui Dumnezeu între oameni”, despre care vorbeşte Ap 21. Acesta este planul credinţei, dar este apoi planul istoriei. Planul istoriei este cel al experienţei noastre, unde avem experienţa ruşinii diviziunii, a războaielor dintre creştini, a ostilităţilor, a persecuţiilor, chiar şi în Italia: din păcate timp de foarte mulţi ani am avut experienţa persecuţiilor, penticostalii în mod deosebit, în anii 1935 la 1955 rău famata Circulară Buffarini Guidi… În mijloc este timpul reconcilierii, timpul eticii dacă vreţi; timpul iubirii, timpul responsabilităţii, care trebuie să fie umplut de bărbaţi şi femei ai reconcilierii. Dumneavoastră, cu vizita dumneavoastră aici, aţi demonstrat că luaţi în serios reconcilierea, că dumneavoastră sunteţi un om al reconcilierii, eu aş spune un profet al reconcilierii.

Dumnezeu ne-a reconciliat cu sine – spune apostolul Paul (2Cor) – prin Cristos şi ne-a încredinţat slujirea reconcilierii. Familia noastră spirituală a ales această temă pentru propria existenţă: Biserica reconcilierii. Însă El a încredinţat tuturor creştinilor slujirea reconcilierii, pornind de la experienţa pe care ei au avut-o în această slujire. El a semănat, a implantat în noi – spune apostolul Paul – cuvântul reconcilierii (2Cor 5,19). Şi pornind de la acest cuvânt al reconcilierii, care este Isus însuşi, El este cuvântul reconcilierii înlăuntrul nostru, noi putem fi abilitaţi să fim bărbaţi şi femei ai reconcilierii. Asta înseamnă, uneori, a merge pe drumul Calvarului; înseamnă, uneori, a trece prin cruce; înseamnă răstălmăcire, înţelegere greşită; înseamnă neînţelegerea, pentru că există atâţia creştini care sunt atât de identitari încât nu reuşesc să facă spaţiu iubirii, nu reuşesc să trăiască iubirea. Şi noi vrem să ieşim din această închisoare, vrem să fim bărbaţi şi femei ai reconcilierii.

Îmi place să închei aceste reflecţii cu un gând al lui Francisc de Assisi, pe care sunt sigur că dumneavoastră îl iubiţi mult, desigur, pentru că aţi ales numele de Francisc. Dar vreau să vă spun că şi evanghelicii îl iubesc mult pe Francisc, şi din punct de vedere istoric. Dacă mă gândesc la valdezi, de exemplu: care au o sensibilitate profund – am spune – franciscană. Aveau acelaşi tip de stil, de sensibilitate, de spiritualitate şi noi suntem legaţi cu acea istorie, suntem legaţi cu acea sensibilitate… Unele sensibilităţi moderne nu ne plac în trăirea creştinului. Francisc spune: „Începeţi să faceţi necesarul, apoi faceţi ceea ce este posibil şi dintr-o dată vă veţi descoperi că faceţi imposibilul”. Acesta părea un lucru imposibil! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Acum să-l introducem pe Papa Francisc, care va binevoi să ne împărtăşească nişte gânduri, ceea ce are în inimă… Nu este nimic organizat. Este o întâlnire „penticostală”, deci facem apel la Duhul Sfânt, pentru ca să-l conducă pe Papa Francisc. Vă rog.

Giovanni Traettino

(După L’Osservatore Romano, 30 iulie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro
traettino-papa-francesco

Anunțuri

Posted in ecumenism, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Acum, în direct: Festivalul Tinerilor – Mladifest 2014. Să ne unim în rugăciune pentru pace în lume!

Posted by Paxlaur pe 31/07/2014

Ascultă Radio Maria RomaniaPrin intermediului postului Radio Maria, cei care doresc se pot uni în rugăciune cu miile de tineri aflaţi începând de astăzi la Mladifest 2014.

Transmisiunea directă începe în această seară la 18:40 (ora României) şi se poate urmări aici:
TRANSMISIUNE ÎN DIRECT DE LA MLADIFEST 2014
sau accesând
http://www.radiomaria.ro.

De asemenea, este posibilă şi transmisiunea video accesând:

MLADIFEST 2014 VIDEO SI PROGRAMUL

sau

TRANSMISIUNE VIDEO IN DIRECT

Sfânta Fecioară Maria, Regina păcii să ne mijlocească zile de har!
Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe pământ!

Mai multe detalii si fotografii despre festivalul de anul trecut găsiţi aici https://paxlaur.com/category/medjugorje/

Posted in E bine de ştiut, Medjugorje | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Dumnezeu a plâns!

Posted by Paxlaur pe 31/07/2014

Isus a lacrimatLa sfârşit omul a distrus pământul. Pământul fusese frumos. Apoi, deasupra lui a plutit duhul omului şi a distrus toate lucrurile.

1. Şi omul a spus: „Să fie întuneric”. Şi i s-a părut omului că întunericul era lucru bun, şi a numit întunericul „siguranţă”; şi s-a împărţit pe sine în rase, religii şi clase. Nu a existat nici seară nici dimineaţă în ziua a şaptea înainte de sfârşitul lumii.

2. Şi omul a spus: „Să fie un guvern puternic”, pentru a stăpâni peste noi în întunericul nostru… Să fie armate pentru a se ucide ordonat şi eficient în întunericul nostru; să persecutăm şi să distrugem, aici şi până la capătul pământului pe cei care ne spun adevărul, pentru că noi iubim întunericul nostru. Nu a existat nici seară nici dimineaţă în ziua a şasea înainte de sfârşitul lumii.

3. Şi omul a spus: „Să fie rachete şi bombe” pentru a ucide mai bine şi mai repede. Şi au fost cuptoare şi camere de gazare pentru a eficientiza munca. Şi era ziua a cincea înainte de sfârşitul lumii.

4. Şi omul a spus: „Să fie drogurile” şi alte căi de fugă, pentru că un uşor şi constant deranj – realitatea – ne supără în comoditatea noastră. Şi era ziua a patra înainte de sfârşitul lumii.

5. Şi omul a spus: „Să fie certuri între naţiuni”, ca să ştim cine este duşmanul nostru. Şi era ziua a treia înainte de sfârşitul lumii.

6. Şi, ca ultim lucru, omul a spus: „Să-l facem pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră”, şi să nu existe un alt Dumnezeu care să intre în competiţie cu noi. Să spunem că Dumnezeu gândeşte ca noi, să credem că urăşte aşa cum urâm noi şi că ucide aşa cum ucidem noi. Şi era ziua a doua înainte de sfârşitul lumii.

7. În ultima zi a fost un mare tunet pe faţa pământului; focul arse frumoasa planetă, şi a fost tăcere. Şi Domnul Dumnezeu a văzut tot ceea ce făcuse omul şi în tăcerea care învăluia acele resturi fumegânde… Dumnezeu a plâns .

Sursa: Revista mexicană „Iglesias”, n. 46, 1987 (www.qumran2.net)

Traducere de pr. Damian Pătraşcu
preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

El a creat inimi care nu au umblat cu jumătăți de măsură – Ignațiu de Loyola!

Posted by Paxlaur pe 31/07/2014

inimaDumnezeu este exigent, foarte exigent: el nu ne cere mult din ceea ce avem, ci ne cere totul. Dumnezeu nu vrea jumătate din ceea ce avem, ci vrea totul. Domnului nu-i plac jumătățile de măsură, nu-i plac lucrurile în care rămân resturi, nu-i plac oamenii care merg spre țintă uitându-se mereu în urmă. Lui Dumnezeu nu-i plac persoanele care se tem să renunțe la „toate bunurile lor” și să câștige Împărăția cerurilor. Lui Dumnezeu nu-i place locul doi. De altfel, orice altă realitate, oricât de strălucitoare ar fi, oricât de puternică ar fi, oricât de mult ne-ar ademeni, nu va ocupa decât locul doi în comparație cu strălucirea, puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Pentru aceasta, în iubirea sa nemărginită, el a creat inimi care nu au umblat cu jumătăți de măsură. Domnul și-a revărsat Duhul său asupra unor oameni care au trăit și au făcut „totul spre mai marea slavă a lui Dumnezeu”. Pe acești oameni trecerea timpului nu va reuși niciodată să-i facă absenți. Amintirea lor rămâne pentru totdeauna în mijlocul nostru. Cuvintele lor se aștern ca un balsam în sufletul nostru. Exemplul vieții lor ne dă curajul de a încerca și noi o viață mai bună, mai demnă, departe de orice compromis. Din faptele lor prindem curaj zi de zi pentru a ne ridica și a lupta pentru nemurire, pentru veșnicia pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi. Un astfel de om este cu siguranță și sfântul Ignațiu de Loyola.

Ce sentimente ne cuprind în fața unui astfel de om? Care sunt provocările pe care viața sa le aduce în trăirea noastră? Dacă am medita în fiecare zi la viețile sfinților am avea mai multă credință și mai puține dubii, am avea mai mult curaj și mai puțină frică, am câștiga lupta pe care suntem chemați să o purtăm în fiecare zi cu ispita, cu forțele întunecate. Sfinții ne vorbesc tocmai despre această realitate: ispita poate fi înfrântă, viața poate fi trăită cu sfințenie, omul poate face în toate voința lui Dumnezeu. Cum au reușit aceasta? Nu doar prin forța lor, ci colaborând cu harul lui Dumnezeu. De fapt, ei nu au făcut altceva decât să trăiască ceea ce au propus altora: „Muncește ca și când totul ar depinde de tine, roagă-te ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu”. Și într-un mod cu totul special au căutat să-l iubească pe Dumnezeu “din toată inima, din tot sufletul și cu toată voința”.

Reține

Fericit este omul care își află bucuria în împlinirea voinței Domnului. Doar el poate face totul spre mai marea slavă a lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor.

Joi, 31 iulie 2014 

Joi din saptamâna a 17-a de peste an
Sf. Ignatiu de Loyola, pr. **
1Cor 10,31-11,1; Ps 111; Lc 14,25-33

LECTURA I
Totul să faceţi spre slava lui Dumnezeu.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 10,31-11,1
Fraţilor, 31 fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, totul să faceţi spre slava lui Dumnezeu. 32Să nu fiţi piatră de poticneală pentru nimeni: nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu. 33 Faceţi ca mine: în toate împrejurările, mă străduiesc să le fiu tuturor pe plac, căutând nu folosul meu, ci acela al tuturor, pentru ca să ajung la mântuire. 11,1 Mergeţi pe urmele mele, aşa cum eu merg pe urmele lui Cristos.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 111,1-2.5-6.7-8.9
R
.: Fericit este omul care îl preamăreşte pe Domnul.

1 Fericit este omul care se teme de Domnul,
care îşi află bucuria în poruncile sale!
2 Seminţia lui va fi puternică în lume
şi neamul celor drepţi va fi binecuvântat. R.

5 Fericit este omul care are milă şi ajută cu bucurie,
el îşi rânduieşte bunurile cu dreptate.
6 El nu se clatină niciodată
şi dreptatea lui va fi amintită veşnic. R.

7 El nu se teme de vorbele rele,
inima lui e tare şi se încrede în Domnul.
8 Inima lui este în siguranţă, nu are nici o teamă,
în cele din urmă îi va vedea nimiciţi pe duşmanii săi. R.

9 El este darnic faţă de cei săraci,
dărnicia lui nu cunoaşte margini,
iar puterea lui se înalţă în slavă. R.

ALELUIA Cf. Mt 19,27.29
(Aleluia) Voi care aţi lăsat totul pentru mine şi pentru evanghelie
veţi primi însutit
şi împărăţia cerului ca moştenire. (Aleluia)

EVANGHELIA
Oricine dintre voi nu renunţă la toate bunurile sale, nu poate fi ucenicul meu.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 14,25-33
În acel timp, 25 o mare mulţime de oameni mergea împreună cu Isus. El s-a întors către ei şi le-a spus: 26 „Dacă vine cineva la mine, şi nu mă iubeşte mai mult decât pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii şi surorile sale şi chiar decât viaţa sa proprie, nu poate fi ucenicul meu. 27 Acela care nu-şi poartă crucea şi nu mă urmează, nu poate fi ucenicul meu. 28 Cine dintre voi, voind să zidească un turn nu stă mai întâi să calculeze cheltuielile şi să vadă dacă are cu ce să-l termine? 29 Altfel s-ar putea întâmpla ca, după ce a pus temelia să nu-l poată termina şi astfel toţi cei care-l văd, să râdă de el, 30 zicând: «Iată un om care a început să zidească, dar nu a fost în stare să-şi termine lucrul!». 31 Sau care rege porneşte la război împotriva altui rege fără să vadă mai întâi dacă poate, cu zece mii de oameni, să ţină piept celui care vine împotriva lui cu douăzeci de mii. 32 În caz contrar, când celălalt este încă departe, trimite o solie pentru a cere pace. 33 Tot astfel, nimeni dintre voi nu poate fi ucenicul meu, dacă nu renunţă la toate bunurile sale”.

Cuvântul Domnului

Posted in Predici si meditatii | Etichetat: , , | 2 Comments »

Un bergoglism care schimbă: „Rugaţi-vă pentru mine”!

Posted by Paxlaur pe 30/07/2014

Sfantul Parinte papa Francisc saruta un bolnavAud deja murmurarea unora dintre estimatorii bergoglismelor mele: „Dar acesta nu, nu este ca alţii, nu este un bergoglism!”. Cei care cer să se roage pentru ei înşişi sunt atâţia încât nimeni nu poate presupune că deţine copyrightul. Papalul rezen por mi, conform criticilor, ar trebui mai degrabă catalogat ca o cerere „de autor anonim”. Probabil că au dreptate. Însă, după părerea mea, după ani de întâlniri şi schimburi de scrisori, acel rezen por mi, repetat cu glasul sau pus în scris, a devenit un lucru al său, al lui Jorge Mario.

Este adevărat, mulţi invocă ajutorul rugăciunii altuia; faptul este că foarte mulţi dintre cei mulţi cred că el este primul care adresează acest tip de cerere. Am putut observa că persoanele care se apropie pentru prima dată de catolicism, sau cei care se reapropie după ani de credinţă uitată, necultivată sau oricum adormită, nu înţeleg foarte bine cererea Papei, dar lucrul uimitor este că după aceea fac asta, se roagă într-adevăr pentru el.

Mărturisesc că uimirea pe care uneori am observat-o pe faţa persoanelor cărora Jorge Mario nu a cerut altceva decât o rugăciune, mă face să mă gândesc mult. M-a determinat să mă întreb dacă într-adevăr a crezut în puterea ei sau dacă mai degrabă n-o considera un soi de password pentru a avea acces la o identitate catolică generică. Conceptul nu este simplu. Repet asta la plural. Există din aceia care au rămas ancoraţi în practica un pic infantilă şi obişnuită a lui Pater, Ave, Gloria, ca o formulă magică de repetat încontinuu, cât mai rapid posibil, ca nişte benzi înregistrate cu ciclu continuu, o rugăciune automată care numai în mâinile lui Dumnezeu produce roade.

Într-unul din acele exerciţii spirituale la care am participat în anii mei de liceu în Colegio de la Inmaculada Concepción din Santa Fe, un anumit iezuit ne-a vorbit despre „rugăciunea ca dialog”; ne spunea că a ne ruga nu era ca a vorbi cu un zid, ci cu o persoană. Cred că această perspectivă a schimbat mult conceptul de rugăciune pe care-l aveam. Există şi o altă problemă: mulţi cred că un dialog trebuie să obţină, obligatoriu, un răspuns oral aşa cum este orală rugăciunea pe care o formulează. În acest mod fixează o limită pentru că nu concep posibilitatea ca răspunsul să fie de altă natură, diferit de un mesaj de replică verbală.

Vocabularul lui Dumnezeu este un altul, el vorbeşte prin gesturi, fapte, inspiraţii. Într-un mod sau în altul răspunde. Mereu. Dar cu un limbaj care nu este de aceeaşi natură cu acela cu care noi putem să ne îndreptăm spre el.

În prima mea vizită la „Sfânta Marta”, Papa Francisc mi-a povestit despre un personaj de nivel foarte înalt care-i destăinuise că este ateu; însă în faţa cererii sale de a se ruga pentru el a admis că a fost uimit şi încurcat, şi după câteva şovăiri a decis să facă asta cu adevărat. Atunci a încercat să-şi amintească de rugăciunile învăţate când era copil şi s-a apucat de treabă. După ce a făcut asta i-a destăinuit Papei că faptul de a se ruga l-a făcut să se simtă foarte bine chiar dacă nu se gândise niciodată că acest gest putea să aducă vreun beneficiu efectiv destinatarului său. Şi aşa, cu această îndoială, se gândea să persevereze, nu pentru o chestiune de credinţă, ci pentru binefacerile pe care rugăciunea pentru Papa i le aducea însăşi vieţii sale.

Nici eu nu mi-am pus vreodată prea multe întrebări cu privire la rugăciune. Eventual mă gândeam: dacă este un dialog personal cu Dumnezeu, ce legătură are unul din afară care se roagă pentru tine? Ce sens are? De ce să mobilizezi o a treia persoană pentru ceva care este între mine şi Dumnezeu? Dar mi-am schimbat părerea: am cunoscut puterea rugăciunii pentru alţii. Există apoi aceia care subevaluează ritualitatea rugăciunii zilnice şi se roagă numai în momentele de încercare. Însă găsesc că cererea repetată de a se ruga pentru un altul are efectul picăturii de apă care perforează stânca. Îmi imaginez că aşa este cererea pe care Francisc o adresează multora dintre cei care merg să-l viziteze.

Un prieten în comun, şi el cu numele Francisc, îmi spunea: „Dacă după ce am convins o mână de necredincioşi argentinieni să se roage pentru el s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, imaginează-ţi ce s-ar putea întâmpla dacă se vor ruga lui Dumnezeu pentru Papa un miliard şi două sute de milioane de păcătoşi?”.

Lucruri care nu se reuşesc să se explice nici cu tipica viveza („viclenie”) argentiniană. Acel „rugaţi-vă pentru mine” al Papei nu este un mod de a încărca bateriile cu efortul altora. Cine gândeşte aşa nu înţelege că pentru a se ruga pentru el trebuie să se pună în faţa lui Dumnezeu; şi că el cu această cerere convoacă zi după zi cete de persoane care, ca fiul risipitor, se întorc ca să se prezinte în faţa Tatălui.

(De Jorge Milia
După L’Osservatore Romano, 29 iulie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi, Papa Francisc, Rugăciuni | Etichetat: , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: