Este frumos să stăm în faţa Domnului, nu-i aşa? (răspund: da!). Nu există loc mai bun în lume decât a sta în prezenţa lui Dumnezeu. Există un loc şi mai bun, a trăi în prezenţa lui Dumnezeu! Acolo avem experienţa bucuriilor celor mai profunde, a bucuriilor celor mai adevărate; acolo viaţa noastră este transformată şi devenim tot asemenea cu El.

Vreau să împărtăşesc câteva consideraţii şi, îndeosebi, preaiubite Papa Francisc, fratele meu iubit, bucuria noastră este mare pentru această vizită a dumneavoastră, cea a mea personală între timp, cea a familiei mele, cea a întregii noastre comunităţi şi a familiei noastre spirituale, a oaspeţilor noştri şi a prietenilor noştri. Un dar mare şi neaşteptat, inimaginabil până în urmă cu câtva timp. Va putea citi asta în ochii copiilor şi ai bătrânilor, ai tinerilor şi ai familiilor. Vă iubim! Şi un lucru pe care trebuie să-l ştiţi: faţă de persoana dumneavoastră, şi printre noi evanghelicii, există atâta afect şi mulţi dintre noi chiar în fiecare zi se roagă pentru dumneavoastră: chiar în fiecare zi se roagă pentru dumneavoastră. De altfel, este aşa de uşor să vă iubim. Mai mulţi dintre noi cred chiar că alegerea dumneavoastră ca Episcop de Roma a fost lucrare a Duhului Sfânt. O binecuvântare mai ales faţă de lume pentru tot creştinismul: asta e ceea ce personal gândesc eu. Cu acest gest al dumneavoastră, total neaşteptat şi surprinzător, aţi dat vizibilitate şi concreteţe la ceea ce apare tot mai mult ca motivul conducător al existenţei dumneavoastră, deci al slujirii dumneavoastră, pentru că viaţa precede mereu slujirea. Depăşind dintr-o dată complicaţiile protocolare, ştiţi să mergeţi direct la inima vieţii şi a relaţiilor umane şi îndeosebi a raportului cu acela care se recunoaşte ca frate: a-l întâlni pe frate, a-l întâlni acolo unde este, a-l întâlni aşa cum este. Apoi în cazul nostru, pentru a ne vizita, aţi voit să acordaţi chiar două zile de trudă: vă suntem deosebit de recunoscători.

Nu v-a fost suficient să încredinţaţi inima dumneavoastră unui document sau unui mesager… Cu siguranţă aţi reflectat mult asupra Întrupării lui Isus Cristos: aţi voit să ne atingeţi, aţi voit să veniţi personal, să ne îmbrăţişaţi personal. Aţi arătat un mare curaj. Libertate şi curaj! Şi s-a dat pe sine însuşi în simplitate şi slăbiciune diversităţii noastre, însă şi îmbrăţişării noastre. Cu oameni ca dumneavoastră, dragă Papa Francisc, este speranţă pentru noi creştinii. Toţi! Cu un singur gest aţi lărgit poarta, aţi accelerat realizarea visului lui Dumnezeu. Aţi devenit parte a răspunsului la rugăciunea lui Isus: „ca toţi să fie una”. Şi aţi făcut asta cu acea glorie, despre care vorbeşte Ioan în capitolul 17: cu acea glorie fără de care nu este posibil să se construiască unitatea. Vorbesc despre gloria umilinţei. Aşa cum a spus cineva, umilinţa este la inima gloriei. Şi adaugă: este suficientă un pic de putere pentru a se face remarcat; este nevoie de multă putere pentru a se retrage. Dumnezeu este putere nelimitată de retragere de sine, de ascundere. Şi din aceasta, poate mai ales din aceasta se recunosc discipolii lui Cristos.

„Adevărul este o întâlnire”: este titlul unei dintre ultimele culegeri ale preţioaselor dumneavoastră meditaţii de dimineaţă de la „Sfânta Marta”. Adevărul este o întâlnire, dar este şi un adevăr central pentru orice creştin, pentru oricine care s-a convertit la Cristos şi a făcut o întâlnire personală cu El. De câte ori în învăţăturile dumneavoastră revine invitaţia la convertire şi la întâlnirea personală cu Cristos. Este clar că acest adevăr este în centrul vieţii dumneavoastră, materie vie a experienţei dumneavoastră spirituale, motiv inspirator al existenţei dumneavoastră. Pentru mine care vă observ n-ar putea să fie altfel. Acest lucru mă umple de bucurie, deoarece Cristos este şi perla preţioasă, scuzaţi este perla preţioasă a tuturor creştinilor, şi a noastră a evanghelicilor. Am văzut că alaltăieri aţi vorbit despre asta la Caserta. Fără Isus am fi pierduţi! Singura noastră motivaţie de a trăi şi de a exista este Isus! De altfel chiar pasiunea pe care o aducem la centralitatea lui Cristos ne face, cu solidă şi senină convingere, evanghelici. Pentru aceasta trăim şi experimentăm şi un nou mod de a fi evanghelici, care nu se mai hrăneşte din anticatolicism – aşa cum a fost pentru un timp – dar care, recunoscând propriile origini şi rădăcini în arborele istoric al creştinismului, inclusiv catolicismul şi reforma, a învăţat să se relaţioneze în mod constructiv şi răscumpărător cu aceia pe care-i recunoaşte ca părinţi ai săi şi fraţi ai săi şi să scoată din tezaurul său – asemenea cărturarului din Evanghelie – lucruri noi şi lucruri vechi. A învăţat – învăţăm tot mai mult – că trebuie să cumpere tot ogorul, aşa cum spune Isus într-o altă parte a Evangheliei, pentru a intra în posesia întregii comori. Trebuie avut tot ogorul pentru a descoperi comoara. Fără a renunţa la munca de discernământ făcută cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci examinând fiecare lucru şi reţinând binele. În acest mod suntem mai puţin expuşi la riscul de a dispreţui contribuţia fraţilor, de a stinge Duhul sau chiar de a atribui altor izvoare ceea ce este în schimb de la Domnul. Aşa cum ne îndeamnă Paul, în Scrisoarea către Tesaloniceni: „Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi profeţiile, ci examinaţi fiecare lucru şi reţineţi binele. Abţineţi-vă de la orice fel de rău”.

Aşadar adevărul este o întâlnire şi întâlnirea cu Cristos este întâlnirea vieţii: este ceea ce dă adevăr şi fundament oricărei alte întâlniri. Aceasta este experienţa mea. Întâlnirile mele şi relaţiile mele cu aproapele sunt profund marcate de întâlnirea mea cu Isus. Acesta este mesajul central, nucleul, ADN-ul Evangheliei; aceasta este inima predicii evanghelice; aceste este terenul pe care trebuie construit orice posibil dialog între noi şi drumul de unitate între Biserici. Aşa cum este scris: „Nimeni nu poate pune altă temelie în afară de cea pusă deja, adică Cristos Isus”. De asemenea: „Fiecare să fie atent la cum construieşte deasupra”.

În urmă cu câtva timp, părintele Raniero Cantalamessa, vorbind despre evanghelici, i-a definit „creştini cu carisma esenţialităţii”. O definiţie care-mi place mult. O împărtăşesc. Şi cardinalul Piovanelli, din Firenze, în urmă cu câţiva ani, celui care îi cerea o previziune pentru al treilea mileniu, preconiza: „Va fi o epocă în care ne vom întoarce la principiile fundamentale ale creştinismului”. Cred şi eu acest lucru. Este necesar, este indispensabil ca să ne întoarcem la principiile fundamentale. Cardinalul Kasper, în schimb, care ştiu că este prietenul dumneavoastră, a vorbit despre „un ecumenism fundamental şi despre un ecumenism spiritual”: şi aici suntem în linie. El spune: „Creştinii nu sunt uniţi între ei, ci înainte de toate sunt una în Cristos. Şi numai acea unire sau comuniune cu Cristos face posibilă adevărata comuniune dintre oameni în El. Centrul unităţii este Domnul. Şi forţa care realizează şi ordonează această unitate este Duhul Sfânt”. Probabil că tocmai de la această înţelegere creştinismul trebuie să pornească din nou. Acesta este perimetrul fundamental al comuniunii noastre şi aici cred că pot spune că se află contribuţia cea mai mare – şi istorică şi teologică – a profeţiei Reformei mai întâi şi apoi a lumii evanghelice după aceea. Cred că aceasta este profeţia fundamentală în beneficiul întregului Trup al lui Cristos şi al Bisericii. Dacă are vreun sens istoria în creştinism…

Apostolul Paul spune: „Pentru că nimeni nu poate să pună altă temelie în afară de cea pusă deja – adică Cristos Isus”. Aşadar Cristos; a-l pune la temelie pe Cristos; a edifica pe Cristos; a ne strânge în jurul lui Cristos; a creşte spre Cristos. El este fundamentul vieţii credinciosului. Convertirea la Cristos; relaţia personală cu Cristos; imitarea lui Cristos, care nu este posibilă fără prezenţa vieţii lui Cristos. De la viaţa lui Cristos primim forţa pentru imitarea lui Cristos, pentru a deveni sfinţi. Formarea lui Cristos este făcută posibilă de viaţa lui Cristos în noi. El este fundamentul pe care creştem: ne naştem din nou, dar apoi creştem. Şi acesta este fundamentul pe care trebuie construită existenţa Bisericii, tot Cristos: Întruparea lui Cristos, ca proprie metodă, ca stil de viaţă; identificarea cu săracul, cu nevoiaşul, cu acela care este în dificultate; viaţa lui Cristos, stilul cu care El a trăit. Şi atât de des creştinismul din timpul nostru are nevoie de revizuire a vieţii, pentru că sunt propuse modele care sunt foarte departe de Evanghelie. Viaţa lui Cristos, moartea lui Cristos: şi noi, pentru a putea trăi din Cristos, trebuie să murim pentru noi înşine, pentru ca viaţa Duhului să poată exista în noi şi deci învierea, înălţarea, cu încoronarea coborârii Duhului Sfânt, care ne este indispensabil pentru a putea trăi viaţa creştină.

Cred că şi în dezvoltarea spaţiilor de comuniune între diferitele comunităţi, din nou vorbim despre Cristos, despre întoarcerea la esenţialul Evangheliei şi acolo descoperim că acest spaţiu este iarăşi Cristos, vestirea lui Cristos – „kerigma”, învăţătura lui Cristos – „didake” – formarea lui Cristos în noi. Ca dumneavoastră citez o rugăciune foarte frumoasă şi veche, pe care îmi imaginez că o recitiţi în fiecare zi: „În Cristos, cu Cristos, prin Cristos, ţie Dumnezeule Tată Atotputernic, în unitatea Duhului Sfânt, toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor”. Acesta cred că face o bună sinteză a ceea ce este gândul pe care vreau să-l subliniez.

Un ultim cuvânt. Suntem, trăim între acel „deja” şi acel „încă nu” – aşa cum a spus cineva – şi experienţa noastră este o experienţă de suferinţă, de durere, de trudă în înaintarea în dialogul dintre creştini, în experimentarea comuniunii. Există planul credinţei: „este un singur trup”, despre care a vorbit ieri iubitul Jorge Himitian; „să fie una”, suntem pe planul credinţei; „Tabernacolul lui Dumnezeu între oameni”, despre care vorbeşte Ap 21. Acesta este planul credinţei, dar este apoi planul istoriei. Planul istoriei este cel al experienţei noastre, unde avem experienţa ruşinii diviziunii, a războaielor dintre creştini, a ostilităţilor, a persecuţiilor, chiar şi în Italia: din păcate timp de foarte mulţi ani am avut experienţa persecuţiilor, penticostalii în mod deosebit, în anii 1935 la 1955 rău famata Circulară Buffarini Guidi… În mijloc este timpul reconcilierii, timpul eticii dacă vreţi; timpul iubirii, timpul responsabilităţii, care trebuie să fie umplut de bărbaţi şi femei ai reconcilierii. Dumneavoastră, cu vizita dumneavoastră aici, aţi demonstrat că luaţi în serios reconcilierea, că dumneavoastră sunteţi un om al reconcilierii, eu aş spune un profet al reconcilierii.

Dumnezeu ne-a reconciliat cu sine – spune apostolul Paul (2Cor) – prin Cristos şi ne-a încredinţat slujirea reconcilierii. Familia noastră spirituală a ales această temă pentru propria existenţă: Biserica reconcilierii. Însă El a încredinţat tuturor creştinilor slujirea reconcilierii, pornind de la experienţa pe care ei au avut-o în această slujire. El a semănat, a implantat în noi – spune apostolul Paul – cuvântul reconcilierii (2Cor 5,19). Şi pornind de la acest cuvânt al reconcilierii, care este Isus însuşi, El este cuvântul reconcilierii înlăuntrul nostru, noi putem fi abilitaţi să fim bărbaţi şi femei ai reconcilierii. Asta înseamnă, uneori, a merge pe drumul Calvarului; înseamnă, uneori, a trece prin cruce; înseamnă răstălmăcire, înţelegere greşită; înseamnă neînţelegerea, pentru că există atâţia creştini care sunt atât de identitari încât nu reuşesc să facă spaţiu iubirii, nu reuşesc să trăiască iubirea. Şi noi vrem să ieşim din această închisoare, vrem să fim bărbaţi şi femei ai reconcilierii.

Îmi place să închei aceste reflecţii cu un gând al lui Francisc de Assisi, pe care sunt sigur că dumneavoastră îl iubiţi mult, desigur, pentru că aţi ales numele de Francisc. Dar vreau să vă spun că şi evanghelicii îl iubesc mult pe Francisc, şi din punct de vedere istoric. Dacă mă gândesc la valdezi, de exemplu: care au o sensibilitate profund – am spune – franciscană. Aveau acelaşi tip de stil, de sensibilitate, de spiritualitate şi noi suntem legaţi cu acea istorie, suntem legaţi cu acea sensibilitate… Unele sensibilităţi moderne nu ne plac în trăirea creştinului. Francisc spune: „Începeţi să faceţi necesarul, apoi faceţi ceea ce este posibil şi dintr-o dată vă veţi descoperi că faceţi imposibilul”. Acesta părea un lucru imposibil! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Acum să-l introducem pe Papa Francisc, care va binevoi să ne împărtăşească nişte gânduri, ceea ce are în inimă… Nu este nimic organizat. Este o întâlnire „penticostală”, deci facem apel la Duhul Sfânt, pentru ca să-l conducă pe Papa Francisc. Vă rog.

Giovanni Traettino

(După L’Osservatore Romano, 30 iulie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro