Duminică, 28 iunie 2015, se împlinesc doi ani de la prezentarea oficială a traducerii oficiale în limba română a Bibliei după textele originale, traducere realizată de Biserica Romano-Catolică din România. De-a lungul acestor doi ani, pe lângă multele reacţii fie de apreciere, fie de critică (aproape întotdeauna constructivă), s-a dorit încă de la început crearea posibilităţii de a avea textul acestei traduceri şi în spaţiul cibernetic, atât de frecventat în zilele noastre. Aşadar, după mai multe tentative, s-a reuşit găsirea unei colaborări cu nişte fraţi creştini din Statele Unite ale Americii care au acordat ajutorul pentru a concretiza acest proiect, deja menţionat printre obiectivele Departamentului de Cercetarea Biblică din Dieceza de Iaşi.
Aplicaţia se numeşte RoBible: prezintă atât textul traducerii, cât şi notele de subsol pentru înţelegerea textului. Precizez că varianta textului NU este cea prezentă în forma tipărită a Bibliei de la Iaşi, 2013, deci se vor observa diferenţe. În momentul când vom definitiva revizuirea şi corectarea greşelilor inerent strecurate, se va actualiza automat. Aplicaţia va putea fi descărcată gratuit începând cu următoarele zile de pe situl www.bibliacatolica.ro şi va putea fi folosită atât pe calculator, laptop, cât şi pe telefoane mobile, indiferent de sistemul de operare (în momentul descărcării, va trebui aleasă varianta potrivită sistemului de operare a telefonului fiecăruia). Oricum, vor fi prezente pe site şi informaţii referitoare la procedeul de instalare şi utilizare.
Într-o lume în care mai toţi folosesc aceste mijloace de comunicare, sper ca şi această mică iniţiativă să slujească citirii şi cunoaşterii Sfintei Scripturi, acel Cuvânt care încălzeşte inima şi care dă posibilitatea întâlnirii cu Dumnezeu (cf. Lc 24).
În ultimele cateheze am vorbit despre familia care trăieşte fragilităţile condiţiei umane, sărăcia, boala, moartea. În schimb astăzi reflectăm asupra rănilor care se deschid chiar în cadrul convieţuirii familiale. Adică atunci când, chiar în familie, ni se face rău. Lucrul cel mai urât!
Ştim bine că în nicio istorie familială nu lipsesc momentele în care intimitatea afectelor cele mai dragi este ofensată de comportamentul membrilor săi. Cuvinte şi acţiuni (şi omisiuni!) care, în loc să exprime iubire, o sustrag sau, mai rău, o mortifică. Atunci când aceste răni, care încă sunt remediabile, sunt neglijate, se agravează: se transformă în prepotenţă, ostilitate, dispreţ. Şi la acel punct pot să devină sfâşieri profunde, care despart soţ şi soţie, şi induc să se caute în altă parte înţelegere, sprijin şi consolare. Dar adesea aceste „susţineri” nu se gândesc la binele familiei!
Golirea iubirii conjugale răspândeşte resentiment în relaţii. Şi adesea dezagregarea „alunecă” asupra copiilor.
Iată, copiii. Aş vrea să mă opresc un pic asupra acestui punct. În pofida sensibilităţii noastre aparent evoluate şi a tuturor analizelor noastre psihologice rafinate, mă întreb dacă nu ne-am anesteziat şi faţă de rănile din sufletul copiilor. Cu cât se încearcă mai mult să se compenseze cu cadouri şi gustări, cu atât mai mult se pierde sensul rănilor sufletului – mai dureroase şi profunde -. Vorbim mult despre tulburări comportamentale, despre sănătatea psihică, despre bunăstarea copilului, despre neliniştea părinţilor şi a copiilor… Dar mai ştim ce anume este o rană a sufletului? Simţim povara muntelui care zdrobeşte sufletul unui copil, în familiile în care se tratează rău sau se provoacă rău, ajungând să se frângă legătura fidelităţii conjugale? Ce povară are în alegerile noastre – alegeri greşite, de exemplu – ce povară are sufletul copiilor? Când adulţii îşi pierd capul, când fiecare se gândeşte la el însuşi, când tata şi mama îşi fac rău, sufletul copiilor suferă mult, simte un sentiment de disperare. Şi sunt răni care lasă semn pentru toată viaţa.
În familie, totul este legat împreună: când sufletul său este rănit în vreun punct, infecţia îi contagiază pe toţi. Şi când un bărbat şi o femeie, care s-au angajat să fie „un singur trup” şi să formeze o familie, se gândesc în mod obsesiv la propriile exigenţe de libertate şi de gratificaţie, această distorsiune afectează profund inima şi viaţa copiilor. De atâtea ori copiii se ascund pentru a plânge singuri… Trebuie să înţelegem bine acest lucru. Soţul şi soţia sunt un singur trup. Însă creaturile lor sunt carne din carnea lor. Dacă ne gândim la duritatea cu care Isus îi avertizează pe adulţi să nu-i scandalizeze pe cei mici – am auzit textul din Evanghelie (cf. Mt 18,6) -, putem înţelege mai bine şi cuvântul său despre responsabilitatea gravă de a păstra legătura conjugală care iniţiază familia umană (cf. Mt 19,6-9). Când bărbatul şi femeia au devenit un singur trup, toate rănile şi toate abandonurile tatălui şi mamei au incidenţă în carnea vie a copiilor.
Este adevărat, pe de altă parte, că există cazuri în care despărţirea este inevitabilă. Uneori poate să devină chiar necesară din punct de vedere moral, când întocmai este vorba de a sustrage pe soţul mai slab, sau pe copiii mici, de la rănile mai grave cauzate de prepotenţă şi de violenţă, de umilire şi de exploatare, de înstrăinare şi de indiferenţă.
Nu lipsesc, mulţumire fie lui Dumnezeu, cei care, susţinuţi de credinţă şi de iubire faţă de copii, mărturisesc fidelitatea lor faţă de o legătură în care au crezut oricât de imposibil ar apărea s-o readucă la viaţă. Însă nu toţi cei despărţiţi simt această vocaţie. Nu toţi recunosc, în singurătate, un apel al Domnului adresat lor. În jurul nostru găsim diferite familii în situaţii aşa-numite iregulare – mie nu-mi place acest cuvânt – şi ne punem multe întrebări. Cum să le ajutăm? Cum să le însoţim? Cum să le însoţim pentru ca să nu devină copiii ostateci ai tatălui sau ai mamei?
Să-i cerem Domnului o credinţă mare, pentru a privi realitatea cu privirea lui Dumnezeu; şi o mare caritate, pentru a ne apropia de persoane cu inima sa milostivă.
Aseară am adormit zâmbind amintirilor adunate în cei șapte ani… „Au trecut deja șapte ani”, îmi spuneam numărându-i nu după zile sau luni, ci după cele petrecute, după minunile lui Dumnezeu care au strălucit mai puternic decât soarele în pofida slăbiciunii și a efortului meu de a întuneca cerul, risipi harul … Au trecut deja șapte ani petrecuți cu oameni minunați.
Șapte ani… Cum au fost?! Ce am făcut cu cele 2555 de zile?! Dar cu cele 61.320 de ore? Îmi amintesc că sfinții seminariști/preoți se rugau și cereau de la Domnul harul de a reuși să celebreze măcar o sfântă Liturghie. O sfântă și dumnezeiască Jertfă pentru ei era deja suficient pentru a trăi cel mai de preț har și a putea apoi muri liniștiți. Eu am avut harul de a celebra 2905 sfinte Euharistii… Cât har fără niciun merit din partea mea… Cât har pe care uneori, l-am nesocotit, uitând de adevărata lui valoare! Câte gânduri și amintiri năvăleau asupra mea în miez de noapte…
Nu știu când am adormit și cât am apucat să revăd ca prin vis, cert este că m-am trezit cu o întrebare: oare aceștia au fost cei șapte ani grași sau cei șapte ani de secetă?! M-am trezit cu gândul la visul Faraonului și la interpretarea făcută de înțeleptul Iosif: Iosif i-a zis lui Faraon: „Visul lui Faraon este unul singur: Dumnezeu i-a arătat lui Faraon ce are să facă. Cele șapte vaci frumoase sunt șapte ani și cele șapte spice frumoase sunt șapte ani: visul este unul singur. Cele șapte vaci slabe și urâte, care au ieșit după ele, sunt șapte ani; și cele șapte spice seci și arse de vântul de răsărit, vor fi șapte ani de foamete. Aceasta este cuvântul pe care i l-am spus lui Faraon. Dumnezeu i-a arătat lui Faraon ce are să facă. Iată, vin șapte ani de mare belșug în toată țara Egiptului. Și vor veni după ei șapte ani de foamete și se va uita tot belșugul în țara Egiptului. Foametea va secătui țara. Nu se va mai cunoaște belșugul în țară în fața acestei foamete care va urma, căci ea va fi foarte grea.” (Gen 41,25-31).
Oare în care parte a visului sunt? Oare acești șapte ani au fost anii cei bogați, fericiți și de abia de acum vin timpurile grele, seceta? Oare cum mi-a rânduit Domnul viața și ce voi întâlni pe cărarea viții spre veșnicie? Oare sunt suficient de pregătit să înfrunt seceta sau să administrez bine cele adunate? Oare nu sunt prea multe întrebări pentru doar șapte ani? Oare toate aceste întrebări se nasc pentru că vârsta de șapte ani este considerata vârsta priceperii? Oare chiar am ajuns la „vârsta priceperii preoțești”? Oare chiar se poate pricepe această taină? Oare cum devine viața preoțească după „vârsta priceperii”? Oare apar noi obligații, așa cum, de exemplu, canonul 989 stabileşte că fiecare credincios, după ce a ajuns la vârsta priceperii, are obligaţia de a-şi mărturisi păcatele grave cel puţin o dată pe an?
Șapte ani… Șapte ani care nu știu dacă au fost cei șapte ani de belșug sau cei șapte ani de secetă.
Când mă uit la mine și văd cât de păcătos am fost (sunt!), cât de slab, călător și schimbător am trăit acești șapte ani, nu pot decât să spun că au fost cei șapte ani de secetă. Iar dacă în acești ani, din când în când și pe-alocuri a crescut ceva, dacă cineva a văzut sau a cules fructe din viața mea în acești ani, ele sunt în totalitate rodul harului divin, milostivirea Domnului față de poporul său. Orice rod din acești ani a fost în totalitate lucrarea și meritul Domnului, îndurarea lui Dumnezeu încarnată în firimituri de har. Dumnezeul nostru este uimitor: nu încetează să lucreze și se folosește chiar și de cele mai nevrednice instrumente pentru a împărtăși harul și binecuvântarea sa.
Când mă uit la mine și la cei șapte ani tremur la gândul că poate aceștia au fost de fapt cei șapte ani rodnici și de acum vine seceta. Vai mie dacă aceștia au fost „anii cei grași”. Vai mie dacă abia de acum vine seceta, arșița! Vai mie! Vai mie dacă nu vă veți ruga mai mult pentru mine și nu-mi veți fi alături. Vai mie dacă nu mă voi ruga mai mult, mult mai mult! Vai mie dacă nu voi face din viața mea un administrator înțelept asemenea dreptului Iosif. Vai mie! Fie, Doamne, mila ta asupra mea precum și speranța mea este în tine.
Doar când îmi iau privirea de la mine și mă uit spre tine, Doamne, reușesc să stau în picioare. Doar așa pot să sper și să cred că, dincolo de ani slabi sau grași, rodnici sau secetoși, sunt anii tăi, sunt preoția ta. Eu însumi sunt al tău… cu totul… pentru totdeauna! Cât har! Cât mister! Câtă iubire să nu te lepezi de mine, nici măcar atunci când eu m-am lepădat de tine în gândurile, cuvintele și faptele mele. Dar și mister, generozitate și iubire divină, iertare și milostivire Dumnezeiască este sacramentul acesta.
Îți mulțumesc, Doamne, pentru acești șapte ani și te preamăresc împreună cu Isaia pentru că nu ai rupt trestia frântă și nici nu stins fitilul care abia mai fumega (cf. Is 43,3).
Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot ce ai făcut să crească în mine și în jurul meu în acești șapte ani. Tu singur, Doamne, ai știut rugăciunea mea din acest timp, dorința arzătoare a inimii mele: să port pe calea mântuirii – calea zidită de tine prin patima, moartea și învierea ta – măcar un om. Măcar un suflet să fie salvat descoperindu-te pe tine prin mine și nevrednica mea slujire. Măcar un suflet să te descopere pe tine, nu pentru vrednicia mea, ci din marea ta milostivire și prin lumina harului tău dătător de viață.
Îți mulțumesc, Doamne, pentru că atunci când mi-a fost mai greu am văzut și trăit felurimea lucrărilor tale prin care tu ai desfătat sufletul meu. Slavă ție, Doamne, pentru frumusețea zidirii mâinilor tale, ca un scut de jur-împrejurul meu.
Îți mulțumesc, Doamne pentru tot: pentru haruri, pentru oamenii pe care i-am întâlnit și care mi-au fost ca o binecuvântare și de la care am învățat enorm de mult. Îți mulțumesc pentru colegi și prieteni. Îți mulțumesc pentru familia mea, pentru cei care mi-au fost sprijin prin gândurile, cuvintele și faptele lor. Îți mulțumesc pentru că ai făcut din fiecare om o lecție și o binecuvântare, un semn al bunătății tale și al Providenței tale.
Îți mulțumesc pentru că nu m-ai lăsat singur, că m-ai ferit de povara singurătății care mi se pare o cruce atât de grea. Fii binecuvântat pentru mângâierea prezenței tale în cei care mi-au stat și-mi sunt alături.
Îți mulțumesc pentru tot și te rog: iartă-mă! Iartă-mă, Doamne, pentru gândul nesfințit, pentru tot ce am greșit, pentru vorba fără har. Iartă-mi păcatele făcute împotriva iubirii, a preoției, a harului. Iartă-mi scandalul pe care l-am purtat în inimi atunci când nu am trăit după voința și chemarea ta. Iartă-mă pentru timpul pierdut, pentru timpul în care nu am purtat roadele pe care le-ai căutat în mine. Iartă-mi clipele trăite fără dragoste, Doamne!Iartă-mă pentru mândria cu care am pășit printre oameni, pentru fariseismul cu care am făcut sau nu am făcut ceea ce este bun înaintea ta. Iartă-mi clipele trăite în zadar, fără speranță sau credință. Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila ta pentru acele momente când nu am vegheat asupra pașilor mei și nu am rămas în voia ta. Iartă-mă, Doamne, pentru tot ce a fost murdar în viața mea! Iartă-mi indiferența, iartă-mi clipele în care nu am conlucrat cu harul tău ca împărăția ta să vină și să se consolideze pe acest pământ, printre și în frații mei! Iartă-mă pentru zilele când m-am rugat atât de puțin sau chiar deloc, uitând de tine și gândindu-mă la mine, la puterea mea de a face lucrurile și nu la măreția providenței tale.
Iartă-mă și dă-mi harul de a trăi cu credință, în umilință, iubindu-te pe tine și pe frații mei mai presus de orice. Dă-mi harul să nu uit că sunt preot, că am primit un dar și o misiune, că m-ai ales, că m-ai chemat și trimis. Dă-mi harul să fiu simplu și să nu complic lucrurile și mai ales să nu complic drumul fraților meu spre mântuire.
Reînnoiește în mine, Doamne, și întipărește adânc și definitiv în mine virtutea ascultării, a sărăciei și a curăției. Fă inima mea asemenea cu inima ta. Dă-mi harul să fiu preotul pe care tu l-ai creat și nu cel pe care eu l-am visat, să fiu ceea ce voiești tu, nu ceea ce doresc eu!
O, Marie, Maica lui Cristos, Unicul Preot, și regina apostolilor, mijlocește-mi harul de a nu mă simți niciodată singur. Fii tu dulce mângâiere și sprijin. Fii pentru mine luceafărul dimineții, steaua mării, oglinda dreptății și scaunul înțelepciunii. Bună Mamă, fii tu pentru sufletul meu scăpare de păcate, vindecare în suferință, mângâiere în mâhnire, ajutor în necredință!
Regina apostolilor, roagă-te pentru noi!
În mâinile tale, Doamne, am pus sufletul meu.
PS: Multe din amintirile din anii de preoție s-au cristalizat pe acest blog și se pot vedea aici:
Duminică, 28 iunie 2015, se împlinesc doi ani de la prezentarea oficială a traducerii oficiale în limba română a Bibliei după textele originale, traducere realizată de Biserica Romano-Catolică din România. De-a lungul acestor doi ani, pe lângă multele reacţii fie de apreciere, fie de critică (aproape întotdeauna constructivă), s-a dorit încă de la început crearea posibilităţii de a avea textul acestei traduceri şi în spaţiul cibernetic, atât de frecventat în zilele noastre. Aşadar, după mai multe tentative, s-a reuşit găsirea unei colaborări cu nişte fraţi creştini din Statele Unite ale Americii care au acordat ajutorul pentru a concretiza acest proiect, deja menţionat printre obiectivele Departamentului de Cercetarea Biblică din Dieceza de Iaşi.
Prea târziu te-am iubit... 