Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Iunie 2015

Aplicaţie cu Biblia, traducerea în limba română din 2013, pentru computer şi telefoane mobile

Posted by Paxlaur pe 30/06/2015

biblia in limba romanaDuminică, 28 iunie 2015, se împlinesc doi ani de la prezentarea oficială a traducerii oficiale în limba română a Bibliei după textele originale, traducere realizată de Biserica Romano-Catolică din România. De-a lungul acestor doi ani, pe lângă multele reacţii fie de apreciere, fie de critică (aproape întotdeauna constructivă), s-a dorit încă de la început crearea posibilităţii de a avea textul acestei traduceri şi în spaţiul cibernetic, atât de frecventat în zilele noastre. Aşadar, după mai multe tentative, s-a reuşit găsirea unei colaborări cu nişte fraţi creştini din Statele Unite ale Americii care au acordat ajutorul pentru a concretiza acest proiect, deja menţionat printre obiectivele Departamentului de Cercetarea Biblică din Dieceza de Iaşi.

Aplicaţia se numeşte RoBible: prezintă atât textul traducerii, cât şi notele de subsol pentru înţelegerea textului. Precizez că varianta textului NU este cea prezentă în forma tipărită a Bibliei de la Iaşi, 2013, deci se vor observa diferenţe. În momentul când vom definitiva revizuirea şi corectarea greşelilor inerent strecurate, se va actualiza automat. Aplicaţia va putea fi descărcată gratuit începând cu următoarele zile de pe situl www.bibliacatolica.ro şi va putea fi folosită atât pe calculator, laptop, cât şi pe telefoane mobile, indiferent de sistemul de operare (în momentul descărcării, va trebui aleasă varianta potrivită sistemului de operare a telefonului fiecăruia). Oricum, vor fi prezente pe site şi informaţii referitoare la procedeul de instalare şi utilizare.

Într-o lume în care mai toţi folosesc aceste mijloace de comunicare, sper ca şi această mică iniţiativă să slujească citirii şi cunoaşterii Sfintei Scripturi, acel Cuvânt care încălzeşte inima şi care dă posibilitatea întâlnirii cu Dumnezeu (cf. Lc 24).

Pr. Edi Patraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut, Scriptura | Etichetat: , , , , | 2 Comments »

Rănile familiei

Posted by Paxlaur pe 29/06/2015

Sfanta Tereza si FamiliaIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În ultimele cateheze am vorbit despre familia care trăieşte fragilităţile condiţiei umane, sărăcia, boala, moartea. În schimb astăzi reflectăm asupra rănilor care se deschid chiar în cadrul convieţuirii familiale. Adică atunci când, chiar în familie, ni se face rău. Lucrul cel mai urât!

Ştim bine că în nicio istorie familială nu lipsesc momentele în care intimitatea afectelor cele mai dragi este ofensată de comportamentul membrilor săi. Cuvinte şi acţiuni (şi omisiuni!) care, în loc să exprime iubire, o sustrag sau, mai rău, o mortifică. Atunci când aceste răni, care încă sunt remediabile, sunt neglijate, se agravează: se transformă în prepotenţă, ostilitate, dispreţ. Şi la acel punct pot să devină sfâşieri profunde, care despart soţ şi soţie, şi induc să se caute în altă parte înţelegere, sprijin şi consolare. Dar adesea aceste „susţineri” nu se gândesc la binele familiei!

Golirea iubirii conjugale răspândeşte resentiment în relaţii. Şi adesea dezagregarea „alunecă” asupra copiilor.

Iată, copiii. Aş vrea să mă opresc un pic asupra acestui punct. În pofida sensibilităţii noastre aparent evoluate şi a tuturor analizelor noastre psihologice rafinate, mă întreb dacă nu ne-am anesteziat şi faţă de rănile din sufletul copiilor. Cu cât se încearcă mai mult să se compenseze cu cadouri şi gustări, cu atât mai mult se pierde sensul rănilor sufletului – mai dureroase şi profunde -. Vorbim mult despre tulburări comportamentale, despre sănătatea psihică, despre bunăstarea copilului, despre neliniştea părinţilor şi a copiilor… Dar mai ştim ce anume este o rană a sufletului? Simţim povara muntelui care zdrobeşte sufletul unui copil, în familiile în care se tratează rău sau se provoacă rău, ajungând să se frângă legătura fidelităţii conjugale? Ce povară are în alegerile noastre – alegeri greşite, de exemplu – ce povară are sufletul copiilor? Când adulţii îşi pierd capul, când fiecare se gândeşte la el însuşi, când tata şi mama îşi fac rău, sufletul copiilor suferă mult, simte un sentiment de disperare. Şi sunt răni care lasă semn pentru toată viaţa.

În familie, totul este legat împreună: când sufletul său este rănit în vreun punct, infecţia îi contagiază pe toţi. Şi când un bărbat şi o femeie, care s-au angajat să fie „un singur trup” şi să formeze o familie, se gândesc în mod obsesiv la propriile exigenţe de libertate şi de gratificaţie, această distorsiune afectează profund inima şi viaţa copiilor. De atâtea ori copiii se ascund pentru a plânge singuri… Trebuie să înţelegem bine acest lucru. Soţul şi soţia sunt un singur trup. Însă creaturile lor sunt carne din carnea lor. Dacă ne gândim la duritatea cu care Isus îi avertizează pe adulţi să nu-i scandalizeze pe cei mici – am auzit textul din Evanghelie (cf. Mt 18,6) -, putem înţelege mai bine şi cuvântul său despre responsabilitatea gravă de a păstra legătura conjugală care iniţiază familia umană (cf. Mt 19,6-9). Când bărbatul şi femeia au devenit un singur trup, toate rănile şi toate abandonurile tatălui şi mamei au incidenţă în carnea vie a copiilor.

Este adevărat, pe de altă parte, că există cazuri în care despărţirea este inevitabilă. Uneori poate să devină chiar necesară din punct de vedere moral, când întocmai este vorba de a sustrage pe soţul mai slab, sau pe copiii mici, de la rănile mai grave cauzate de prepotenţă şi de violenţă, de umilire şi de exploatare, de înstrăinare şi de indiferenţă.

Nu lipsesc, mulţumire fie lui Dumnezeu, cei care, susţinuţi de credinţă şi de iubire faţă de copii, mărturisesc fidelitatea lor faţă de o legătură în care au crezut oricât de imposibil ar apărea s-o readucă la viaţă. Însă nu toţi cei despărţiţi simt această vocaţie. Nu toţi recunosc, în singurătate, un apel al Domnului adresat lor. În jurul nostru găsim diferite familii în situaţii aşa-numite iregulare – mie nu-mi place acest cuvânt – şi ne punem multe întrebări. Cum să le ajutăm? Cum să le însoţim? Cum să le însoţim pentru ca să nu devină copiii ostateci ai tatălui sau ai mamei?

Să-i cerem Domnului o credinţă mare, pentru a privi realitatea cu privirea lui Dumnezeu; şi o mare caritate, pentru a ne apropia de persoane cu inima sa milostivă.

Franciscus

Audienţa generală de miercuri, 24 iunie 2015

Familia – 20. Rănile (I)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Șapte ani: 24 iunie 2008-2015… Au fost „anii cei grași sau cei slabi”?!

Posted by Paxlaur pe 24/06/2015

sfintire 24 iunie 2008 colegi preotiAseară am adormit zâmbind amintirilor adunate în cei șapte ani… „Au trecut deja șapte ani”, îmi spuneam numărându-i nu după zile sau luni, ci după cele petrecute, după minunile lui Dumnezeu care au strălucit mai puternic decât soarele în pofida slăbiciunii și a efortului meu de a întuneca cerul, risipi harul … Au trecut deja șapte ani petrecuți cu oameni minunați.

Șapte ani… Cum au fost?! Ce am făcut cu cele 2555 de zile?!  Dar cu cele 61.320 de ore? Îmi amintesc că sfinții seminariști/preoți se rugau și cereau de la Domnul harul de a reuși să celebreze măcar o sfântă Liturghie. O sfântă și dumnezeiască Jertfă pentru ei era deja suficient pentru a trăi cel mai de preț har și a putea apoi muri liniștiți. Eu am avut harul de a celebra 2905 sfinte Euharistii… Cât har fără niciun merit din partea mea… Cât har pe care uneori, l-am nesocotit, uitând de adevărata lui valoare! Câte gânduri și amintiri năvăleau asupra mea în miez de noapte…

Nu știu când am adormit și cât am apucat să revăd ca prin vis, cert este că m-am trezit cu o întrebare: oare aceștia au fost cei șapte ani grași sau cei șapte ani de secetă?! M-am trezit cu gândul la visul Faraonului și la interpretarea făcută de înțeleptul Iosif: Iosif i-a zis lui Faraon: „Visul lui Faraon este unul singur: Dumnezeu i-a arătat lui Faraon ce are să facă. Cele șapte vaci frumoase sunt șapte ani și cele șapte spice frumoase sunt șapte ani: visul este unul singur. Cele șapte vaci slabe și urâte, care au ieșit după ele, sunt șapte ani; și cele șapte spice seci și arse de vântul de răsărit, vor fi șapte ani de foamete. Aceasta este cuvântul pe care i l-am spus lui Faraon. Dumnezeu i-a arătat lui Faraon ce are să facă. Iată, vin șapte ani de mare belșug în toată țara Egiptului. Și vor veni după ei șapte ani de foamete și se va uita tot belșugul în țara Egiptului. Foametea va secătui țara. Nu se va mai cunoaște belșugul în țară în fața acestei foamete care va urma, căci ea va fi foarte grea.” (Gen 41,25-31).

Oare în care parte a visului sunt? Oare acești șapte ani au fost anii cei bogați, fericiți și de abia de acum vin timpurile grele, seceta? Oare cum mi-a rânduit Domnul viața și ce voi întâlni pe cărarea viții spre veșnicie? Oare sunt suficient de pregătit să înfrunt seceta sau să administrez bine cele adunate? Oare nu sunt prea multe întrebări pentru doar șapte ani? Oare toate aceste întrebări se nasc pentru că vârsta de șapte ani este considerata vârsta priceperii? Oare chiar am ajuns la „vârsta priceperii preoțești”? Oare chiar se poate pricepe această taină? Oare cum devine viața preoțească după „vârsta priceperii”? Oare apar noi obligații, așa cum, de  exemplu, canonul 989 stabileşte că fiecare credincios, după ce a ajuns la vârsta priceperii, are obligaţia de a-şi mărturisi păcatele grave cel puţin o dată pe an?

Șapte ani… Șapte ani care nu știu dacă au fost cei șapte ani de belșug sau cei șapte ani de secetă.

Când mă uit la mine și văd cât de păcătos am fost (sunt!), cât de slab, călător și schimbător am trăit acești șapte ani, nu pot decât să spun că au fost cei șapte ani de secetă. Iar dacă în acești ani, din când în când și pe-alocuri a crescut ceva, dacă cineva a văzut sau a cules fructe din viața mea în acești ani, ele sunt în totalitate rodul harului divin, milostivirea Domnului față de poporul său. Orice rod din acești ani a fost în totalitate lucrarea și meritul Domnului, îndurarea lui Dumnezeu încarnată în firimituri de har. Dumnezeul nostru este uimitor: nu încetează să lucreze și se folosește chiar și de cele mai nevrednice instrumente pentru a împărtăși harul și binecuvântarea sa.

Când mă uit la mine și la cei șapte ani tremur la gândul că poate aceștia au fost de fapt cei șapte ani rodnici și de acum vine seceta. Vai mie dacă aceștia au fost „anii cei grași”. Vai mie dacă abia de acum vine seceta, arșița! Vai mie! Vai mie dacă nu vă veți ruga mai mult pentru mine și nu-mi veți fi alături. Vai mie dacă nu mă voi ruga mai mult, mult mai mult! Vai mie dacă nu voi face din viața mea un administrator înțelept asemenea dreptului Iosif. Vai mie! Fie, Doamne, mila ta asupra mea precum și speranța mea este în tine.

Doar când îmi iau privirea de la mine și mă uit spre tine, Doamne, reușesc să stau în picioare. Doar așa pot să sper și să cred că, dincolo de ani slabi sau grași, rodnici sau secetoși, sunt anii tăi, sunt preoția ta. Eu însumi sunt al tău… cu totul… pentru totdeauna! Cât har! Cât mister! Câtă iubire să nu te lepezi de mine, nici măcar atunci când eu m-am lepădat de tine în gândurile, cuvintele și faptele mele. Dar și mister, generozitate și iubire divină, iertare și milostivire Dumnezeiască este sacramentul acesta.

Îți mulțumesc, Doamne, pentru acești șapte ani și te preamăresc împreună cu Isaia pentru că nu ai rupt trestia frântă și nici nu stins fitilul care abia mai fumega (cf. Is 43,3).

Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot ce ai făcut să crească în mine și în jurul meu în acești șapte ani. Tu singur, Doamne, ai știut rugăciunea mea din acest timp, dorința arzătoare a inimii mele: să port pe calea mântuirii – calea zidită de tine prin patima, moartea și învierea ta – măcar un om. Măcar un suflet să fie salvat descoperindu-te pe tine prin mine și nevrednica mea slujire. Măcar un suflet să te descopere pe tine, nu pentru vrednicia mea, ci din marea ta milostivire și prin lumina harului tău dătător de viață.

Îți mulțumesc, Doamne, pentru că atunci când mi-a fost mai greu am văzut și trăit felurimea lucrărilor tale prin care tu ai desfătat sufletul meu. Slavă ție, Doamne, pentru frumusețea zidirii mâinilor tale, ca un scut de jur-împrejurul meu.

Îți mulțumesc, Doamne pentru tot: pentru haruri, pentru oamenii pe care i-am întâlnit și care mi-au fost ca o binecuvântare și de la care am învățat enorm de mult. Îți mulțumesc pentru colegi și prieteni. Îți mulțumesc pentru familia mea, pentru cei care mi-au fost sprijin prin gândurile, cuvintele și faptele lor. Îți mulțumesc pentru că ai făcut din fiecare om o lecție și o binecuvântare, un semn al bunătății tale și al Providenței tale.

Îți mulțumesc pentru că nu m-ai lăsat singur, că m-ai ferit de povara singurătății care mi se pare o cruce atât de grea. Fii binecuvântat pentru mângâierea prezenței tale în cei care mi-au stat și-mi sunt alături.

Îți mulțumesc pentru tot și te rog: iartă-mă! Iartă-mă, Doamne, pentru gândul nesfințit, pentru tot ce am greșit, pentru vorba fără har. Iartă-mi păcatele făcute împotriva iubirii, a preoției, a harului. Iartă-mi scandalul pe care l-am purtat în inimi atunci când nu am trăit după voința și chemarea ta. Iartă-mă pentru timpul pierdut, pentru timpul în care nu am purtat roadele pe care le-ai căutat în mine. Iartă-mi clipele trăite fără dragoste, Doamne!Iartă-mă pentru mândria cu care am pășit printre oameni, pentru fariseismul cu care am făcut sau nu am făcut ceea ce este bun înaintea ta. Iartă-mi clipele trăite în zadar, fără speranță sau credință. Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila ta pentru  acele momente când nu am vegheat asupra pașilor mei și nu am rămas în voia ta. Iartă-mă, Doamne, pentru tot ce a fost murdar în viața mea! Iartă-mi indiferența, iartă-mi clipele în care nu am conlucrat cu harul tău ca împărăția ta să vină și să se consolideze pe acest pământ, printre și în frații mei! Iartă-mă pentru zilele când m-am rugat atât de puțin sau chiar deloc, uitând de tine și gândindu-mă la mine, la puterea mea de a face lucrurile și nu la măreția providenței tale.

Iartă-mă și dă-mi harul de a trăi cu credință, în umilință, iubindu-te pe tine și pe frații mei mai presus de orice. Dă-mi harul să nu uit că sunt preot, că am primit un dar și o misiune, că m-ai ales, că m-ai chemat și trimis. Dă-mi harul să fiu simplu și să nu complic lucrurile și mai ales să nu complic drumul fraților meu spre mântuire.

Reînnoiește în mine, Doamne, și întipărește adânc și definitiv în mine virtutea ascultării, a sărăciei și a curăției. Fă inima mea asemenea cu inima ta. Dă-mi harul să fiu preotul pe care tu l-ai creat și nu cel pe care eu l-am visat, să fiu ceea ce voiești tu, nu ceea ce doresc eu!

O, Marie, Maica lui Cristos, Unicul Preot, și regina apostolilor, mijlocește-mi harul de a nu mă simți niciodată singur. Fii tu dulce mângâiere și sprijin. Fii pentru mine luceafărul dimineții, steaua mării, oglinda dreptății și scaunul înțelepciunii. Bună Mamă, fii tu pentru sufletul meu scăpare de păcate, vindecare în suferință, mângâiere în mâhnire, ajutor în necredință!

Regina apostolilor, roagă-te pentru noi!

În mâinile tale, Doamne, am pus sufletul meu.

PS: Multe din amintirile din anii de preoție s-au cristalizat pe acest blog și se pot vedea aici:

De ce sunt preot?

Trei ani…deja!

Un „film” la 5 ani de preoţie

Dialog pentru Drumuri deschise

Etc. 🙂

Posted in Despre mine, Preotie | Etichetat: , , , , , , , , , , | 12 Comments »

 A îngriji ambientul înseamnă a ne preocupa şi de sărăcie!

Posted by Paxlaur pe 22/06/2015

De Andrea Tornielli

image

„Referinţa gentilă pe care a făcut-o fratele nostru papa Francisc nu m-a surprins…”. Patriarhul ecumenic de Constantinopol Bartolomeu I, citat în două paragrafe din enciclica „Laudato si'”, este un pionier al predicării în apărarea ambientului. Vatican Insider l-a intervievat după citirea textului lui Francisc.

Papa vine cu o enciclică dedicată ecologiei, care dedică două paragrafe magisteriului dumneavoastră despre această temă. Aţi fost surprins?

„Referinţa gentilă care a făcut-o fratele nostru papa Francisc la patriarhul ecumenic şi la slujirea noastră umilă nu m-a surprins. Din diferite motive. Înainte de toate, oricine încearcă să discearnă frumuseţea lui Dumnezeu în sacralitatea creaţiei, în mod inevitabil va recunoaşte «toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă» (Fil 4,8). În al doilea rând, deoarece nu putem vorbi despre o dublă ordine sau despre o dublă realitate în creaţie, toate Bisericile, toate religiile şi toate disciplinele mărturisesc acelaşi adevăr, adică faptul că lumea este un dar divin pe care noi toţi suntem chemaţi să o protejăm şi să o apărăm. În al treilea rând, criza ecologică are o dimensiune ecumenică: nu se poate găsi o instituţie în mod deosebit şi să fie învinovăţită pentru dauna pe care am provocat-o creaţiei; şi nicio instituţie nu poate rezolva singură criza ecologică”.

De ce Bisericile ortodoxă şi catolică au decis să intervină cu privire la această temă în manieră aşa de hotărâtă şi aşa de specifică?

„Există mult mai mult. Ceea ce uneşte cele două Biserici ale noastre este mult mai mult decât ceea ce ne desparte. Ambele trebuie să ţină cont de acest aspect şi să se angajeze pentru unitate. Dar cu mult dincolo de diferenţele noastre confesionale şi doctrinale, suntem uniţi în pământul pe care-l împărtăşim, în creaţia care ne-a fost oferită ca dar preţios şi fragil de Creatorul nostru. În loc de a sugera că Biserica ortodoxă şi cea catolică au decis să denunţe impactul pe care omenirea l-a avut asupra schimbării climatice, probabil ar fi mai corect şi potrivit a spune că Bisericile noastre şi-au dat seama că nu putem face altfel, că «a sluji şi a apăra» creaţia lui Dumnezeu este parte integrantă a vocaţiei noastre de conducători de comunităţi creştine. Aşa cum este vocaţie a transforma natura în cultură şi a ne angaja pentru dreptatea socială în lume”.

În enciclica „Laudato si'” papa Francisc leagă în mod permanent tema păzirii creaţiei cu necesitatea de a schimba modelul de dezvoltare, pentru a merge spre o economie care să aibă în centru omul şi nu banul. Împărtăşiţi acest mod de a pune lucrurile?

„Problema poluării şi a degradării ambientale nu se poate izola cu scopul de a înţelege sau de a găsi o soluţie. Ambientul este casa care înconjoară specia umană şi cuprinde habitatul uman. Deci nu se poate aprecia şi nici evalua ambientul singur, fără a-l lega direct cu creatura unică ce locuieşte în el. A ne preocupa de ambient înseamnă a ne preocupa şi de probleme umane cum ar fi sărăcia, setea şi foamea. Această legătură este descrisă în detaliu şi în manieră completă în parabola în care Domnul spune: «Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau» (Mt 25,35). În afară de asta, termenii «ecologie» şi «economie» au aceeaşi rădăcină etimologică. Prefixul pe care-l au în comun «eco» derivă de la cuvântul grec oikos care înseamnă «casă» sau «locuinţă». Totuşi, este deplorabil şi egoist faptul că noi am limitat folosirea acestui cuvânt la noi înşine, ca şi cum am fi unicii locuitori ai lumii. Faptul este că niciun sistem economic – oricât de evoluat ar fi tehnologic sau social – nu poate supravieţui prăbuşirii sistemelor ambientale care îl susţin. Această planetă este de fapt casa noastră; dar este şi casa tuturor, aşa cum este casa fiecărui creaturi animale şi a oricărei forme de viaţă create de Dumnezeu. Este un semn de aroganţă din partea noastră să presupunem că numai noi fiinţele umane locuim pe acest pământ. În acelaşi mod, este un semn de tot atâta aroganţă a imagina că Pământul aparţine numai acestei generaţii”.

Creştinismul a fost uneori acuzat pentru că a permis aplicarea unui model de exploatare a pământului pornind de la cuvintele din Geneză: ce înseamnă „a lucra şi a păzi”?

„Scopul nostru este unit cu rugăciunea preotului în Liturgia Divină: «Aceleaşi daruri, primite de la Tine, Ţie ţi le oferim în toate şi pentru toate. Ţie ne închinăm, Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim, o, Doamne, şi Te implorăm, o, Dumnezeul nostru». Aşadar suntem capabili să îmbrăţişăm toate persoanele şi toate lucrurile – nu cu frică sau din necesitate, ci cu iubire şi bucurie. Atunci învăţăm să ne îngrijim de plante, de animale, de fluvii, de munţi, de mări, de toate fiinţele umane şi de toată natura. Atunci descoperim bucuria – în loc de a provoca durere – în viaţa noastră şi în lumea noastră. Prin urmare să creăm şi să promovăm instrumente de pace şi de viaţă şi nu de violenţă şi moarte. Atunci creaţia pe de o parte şi omenirea pe de altă parte – cea care îmbrăţişează şi cea care este îmbrăţişată – corespund pe deplin şi cooperează una cu alta pentru că nu se mai contrazic şi nu sunt în competiţie. Atunci aşa cum omenirea oferă creaţia într-un gest de slujire şi jertfă sacerdotală, restituindu-i lui Dumnezeu, tot aşa creaţia se oferă în schimb ca dar omenirii pentru toate generaţiile următoare. Atunci totul devine un fel de schimb reciproc, rod al belşugului şi împlinire de iubire. Atunci totul asumă destinaţia sa originală şi scopul său original, aşa cum Dumnezeu a intenţionat din momentul creaţiei”.

În enciclică, papa Francisc valorizează mişcarea ecologică, dar se dezlipeşte de acel curent de gândire care îl consideră pe om ca „răul” planetei şi ar vrea să reducă populaţia. Ce părere aveţi?

„În literatura clasică a Bisericii de la începuturi, omenirea este considerată în termeni dialectici. Sfântul Grigore Teologul, care a fost arhiepiscop de Constantinopol pe la sfârşitul secolului al patrulea, a spus că omul este în acelaşi timp divin şi uman, un creator chemat să devină divin, un microcosmos şi un micro-Dumnezeu, un co-creator împreună cu Creatorul divin. Această ambivalenţă a omenirii înseamnă că omul este capabil să facă cele mai nobile şi demne acţiuni, dar în acelaşi timp este şi înclinat spre abuzurile cele mai respingătoare şi dăunătoare. Aşadar, este adevărat că omenirea – creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – este în starea sa cea mai naturală atunci când acţionează cu compasiune şi se îngrijeşte de alţii şi de natură. Totuşi, din cauza căderii omul acţionează «contrar naturii», în manieră alterată, uitând de viziunea şi de intenţia pe care Dumnezeu o avea pentru lume”.

Francis a propus din nou un acord pentru o dată fixă a celebrării Paştelui. Dumneavoastră sunteţi de acord cu privire la această ipoteză?

„Biserica ortodoxă discută posibilitatea unei date fixe şi unice pentru celebrarea Paştelui, sărbătoarea sărbătorilor, deja de peste jumătate de secol. De fapt, primele consultări panortodoxe ca pregătire pentru marele şi sfântul Conciliu programat pentru anul viitor la Istanbul, au analizat diferite opţiuni ştiinţifice şi liturgice pentru această eventualitate. Totuşi, în anii recenţi, şi îndeosebi după destrămarea Cortinei de Fier, elemente importante în cadrul unor Biserici naţionale au opus rezistenţă din păcate acestei ipoteze de schimbare. Este fără îndoială că un acord despre o dată fixă comună pentru celebrarea Paştelui ar fi un avantaj îndeosebi pentru acei creştini care trăiesc în Americi, în Europa occidentală şi în Oceania. Dar făcând abstracţie de faptul că personal sunt de acord sau nu, o propunere de acest gen ar trebui să fie decisă de toate Bisericile ortodoxe pentru a nu pune în pericol unitatea lumii ortodoxe”.

(După Vatican Insider, 18 iunie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in ecumenism, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , | 2 Comments »

„Viața veșnică aceas­ta este: să te cunoască pe tine”…

Posted by Paxlaur pe 20/06/2015

Frumuseta zidiriiSă ne rugăm nu numai prin cuvinte, ci și prin fapte

Ce este de mirare, fraților preaiubiți, că Dumnezeu ne-a învățat o astfel de rugăciune, că Învățătorul nostru a rezumat toate cererile noastre în aceste cuvinte mântuitoare? Acest lucru a fost prezis deja prin pro­fetul Isaia, atunci când, plin de Duhul Sfânt, vorbea despre maiestatea și bunătatea lui Dumnezeu. Este un cuvânt perfect, spune el, care conține toată dreptatea, căci, pe întregul pământ, Dumnezeu va face să se audă un cuvânt scurt. Într-adevăr, atunci când Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos, a venit la toți oamenii, el i-a adunat laolaltă pe cei învățați și pe cei neștiutori și le-a dat tuturor, fără deosebire de sex și vârstă, poruncile mântuirii. A făcut un mare compendiu al poruncilor sale, pentru ca memoria ucenicilor să nu obosească în învățătura cerească, ci să învețe imediat ceea ce era necesar pentru credința simplă.
Astfel, pentru a învăța ce este viața veșnică, el a rezumat misterul acestei vieți în aceste cuvinte atât de scurte și pline de măreția divină: Iar viața veșnică aceas­ta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos (In 17,3). La fel, pentru a extrage din Lege și Profeți poruncile principale și fundamentale, a spus: Ascultă, Israele: Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Domn și: Să-l iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi, iar a doua este asemenea ei: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea și Profeții (cf. Mc 12,29-31). Și din nou: Tot ce vreți ca oamenii să facă pentru voi, faceți și voi pentru ei, căci aceasta este Legea și Profeții (cf. Mt 7,12).
Dumnezeu ne-a învățat să ne rugăm nu numai prin cuvinte, ci și prin fapte. El însuși era deseori în rugă­ciune, arătându-ne prin mărturia exemplului său ce trebuie să facem, așa cum este scris: El a mers într-un loc pustiu și s-a rugat (Lc 5,16); de asemenea: S-a urcat pe munte el singur ca să se roage și a petrecut toată noaptea în rugăciune (cf. Lc 6,12).
Desigur, Domnul nu se ruga și nu mijlocea pentru sine – ce trebuie să ceară pentru sine un nevinovat? –, ci pentru păcatele noastre. El însuși declară aceasta atunci când i se adresează lui Petru: Iată, Satana a pretins să vă cearnă ca pe grâu, eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta (Lc 22,31-32). După aceasta, îl roagă pe Tatăl pentru toți, spunând: Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi (In 17,20-21).
Mare este bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu față de mântuirea noastră! El nu s-a mulțumit să ne răs­cumpere cu sângele său, ci a voit și să se roage pentru noi. Priviți care a fost dorința sa în timp ce se ruga: ca, după cum Tatăl și Fiul sunt una, și noi să rămânem în aceeași unitate.

Din tratatul Despre Rugăciunea domnească, de sfântul Ciprian, episcop martir
(Nr. 28-30: CSEL 3, 287-289)

Posted in Lecturi, Rugăciuni | Etichetat: , , , , , , , , | 2 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: