Rănile familiei

Sfanta Tereza si FamiliaIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În ultimele cateheze am vorbit despre familia care trăieşte fragilităţile condiţiei umane, sărăcia, boala, moartea. În schimb astăzi reflectăm asupra rănilor care se deschid chiar în cadrul convieţuirii familiale. Adică atunci când, chiar în familie, ni se face rău. Lucrul cel mai urât!

Ştim bine că în nicio istorie familială nu lipsesc momentele în care intimitatea afectelor cele mai dragi este ofensată de comportamentul membrilor săi. Cuvinte şi acţiuni (şi omisiuni!) care, în loc să exprime iubire, o sustrag sau, mai rău, o mortifică. Atunci când aceste răni, care încă sunt remediabile, sunt neglijate, se agravează: se transformă în prepotenţă, ostilitate, dispreţ. Şi la acel punct pot să devină sfâşieri profunde, care despart soţ şi soţie, şi induc să se caute în altă parte înţelegere, sprijin şi consolare. Dar adesea aceste „susţineri” nu se gândesc la binele familiei!

Golirea iubirii conjugale răspândeşte resentiment în relaţii. Şi adesea dezagregarea „alunecă” asupra copiilor.

Iată, copiii. Aş vrea să mă opresc un pic asupra acestui punct. În pofida sensibilităţii noastre aparent evoluate şi a tuturor analizelor noastre psihologice rafinate, mă întreb dacă nu ne-am anesteziat şi faţă de rănile din sufletul copiilor. Cu cât se încearcă mai mult să se compenseze cu cadouri şi gustări, cu atât mai mult se pierde sensul rănilor sufletului – mai dureroase şi profunde -. Vorbim mult despre tulburări comportamentale, despre sănătatea psihică, despre bunăstarea copilului, despre neliniştea părinţilor şi a copiilor… Dar mai ştim ce anume este o rană a sufletului? Simţim povara muntelui care zdrobeşte sufletul unui copil, în familiile în care se tratează rău sau se provoacă rău, ajungând să se frângă legătura fidelităţii conjugale? Ce povară are în alegerile noastre – alegeri greşite, de exemplu – ce povară are sufletul copiilor? Când adulţii îşi pierd capul, când fiecare se gândeşte la el însuşi, când tata şi mama îşi fac rău, sufletul copiilor suferă mult, simte un sentiment de disperare. Şi sunt răni care lasă semn pentru toată viaţa.

În familie, totul este legat împreună: când sufletul său este rănit în vreun punct, infecţia îi contagiază pe toţi. Şi când un bărbat şi o femeie, care s-au angajat să fie „un singur trup” şi să formeze o familie, se gândesc în mod obsesiv la propriile exigenţe de libertate şi de gratificaţie, această distorsiune afectează profund inima şi viaţa copiilor. De atâtea ori copiii se ascund pentru a plânge singuri… Trebuie să înţelegem bine acest lucru. Soţul şi soţia sunt un singur trup. Însă creaturile lor sunt carne din carnea lor. Dacă ne gândim la duritatea cu care Isus îi avertizează pe adulţi să nu-i scandalizeze pe cei mici – am auzit textul din Evanghelie (cf. Mt 18,6) -, putem înţelege mai bine şi cuvântul său despre responsabilitatea gravă de a păstra legătura conjugală care iniţiază familia umană (cf. Mt 19,6-9). Când bărbatul şi femeia au devenit un singur trup, toate rănile şi toate abandonurile tatălui şi mamei au incidenţă în carnea vie a copiilor.

Este adevărat, pe de altă parte, că există cazuri în care despărţirea este inevitabilă. Uneori poate să devină chiar necesară din punct de vedere moral, când întocmai este vorba de a sustrage pe soţul mai slab, sau pe copiii mici, de la rănile mai grave cauzate de prepotenţă şi de violenţă, de umilire şi de exploatare, de înstrăinare şi de indiferenţă.

Nu lipsesc, mulţumire fie lui Dumnezeu, cei care, susţinuţi de credinţă şi de iubire faţă de copii, mărturisesc fidelitatea lor faţă de o legătură în care au crezut oricât de imposibil ar apărea s-o readucă la viaţă. Însă nu toţi cei despărţiţi simt această vocaţie. Nu toţi recunosc, în singurătate, un apel al Domnului adresat lor. În jurul nostru găsim diferite familii în situaţii aşa-numite iregulare – mie nu-mi place acest cuvânt – şi ne punem multe întrebări. Cum să le ajutăm? Cum să le însoţim? Cum să le însoţim pentru ca să nu devină copiii ostateci ai tatălui sau ai mamei?

Să-i cerem Domnului o credinţă mare, pentru a privi realitatea cu privirea lui Dumnezeu; şi o mare caritate, pentru a ne apropia de persoane cu inima sa milostivă.

Franciscus

Audienţa generală de miercuri, 24 iunie 2015

Familia – 20. Rănile (I)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: