Nu eu, ci Domnul Dumnezeu a zis!

familie„Domnul Dumnezeu a zis”, așa începe cuvântul Domnului propus pentru această duminică. Astăzi, când toți sunt concentrați pe referendum, dezbinați în pro și contra, cineva ar putea acuza Biserica noastră că a ales intenționat lecturi despre familie, adică despre familia așa cum a spus Dumnezeu că trebuie să fie formată din bărbat și femeie. Însă aceste lecturi fac parte din calendarul liturgic propus de Biserică pentru duminica a XXVII-a din timpul de peste an, indiferent dacă se organizează sau nu un referedum pe tema familiei.

Așadar, Dumnezeu a spus, nu eu: „De la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup», astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Mc 10,6-9).

Dumnezeu a zis, nu eu! Și noi știm, credem și mărturisim că atunci când Dumnezeu vorbește, când dumnezeu rostește cuvântul său, el creează! El a creat omul. El a instituit familia. El a orânduit ca omul să nu fie singur. El, Dumnezeu adevărat, nu oamenii!

Ce anume spune concret Dumnezeu în această duminică prin cuvântul său?

În prima lectură se vorbește, cum aminteam deja, despre familie: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”… Și Domnul Dumnezeu a făcut femeia… Și apoi citim mărturia autorului sacru: „Îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup” (cf. Gen2,18-24).

Ce ne mai spune Dumnezeu în această duminică? În evanghelie, de asememea, ne vorbește despre familie, divorț, adulter, copii. Acestea sunt cuvintele proclamate astăzi în toate bisericile romano-catolice din lume: „De la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup», astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Mc10,6-9). Apoi, tot legat de sacralitatea familiei, Isus Cristos ne amintește: „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter cu ea. Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se căsătoreşte cu un altul, comite adulter”. Acest adevăr proclamat de Cristos rămâne valabil și astăzi, căci este Dumnezeu cel care a spus, nu eu, nu noi, oamenii.

Apoi Isus vorbește despre copii, comoara familiilor: „Lăsaţi copiii să vină la mine, nu le interziceţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu!”… Astăzi, într-o lume în care avortul și anticoncepționalele sunt la ordinea zilei, spun unii că Isus și-ar începe discursul cu alte cuvinte: „Lăsați copiii să vină pe lume! Lăsaţi copiii să vină la mine, nu le interziceţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu! Da, lăsați copiii să vină pe lume!” (Mc10,13-16). Copiii sunt cea mai mare binecuvântare pentru o familie. Copiii sunt binecuvântare pentru această lume. Ei, de fapt, sunt viitorul omenirii, viitorul Bisericii!

Tot despre familie și copii ne amintește și psalmul zilei, atunci când proclamă: „Soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi vor fi ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei tale. Iată, aşa va fi binecuvântat omul care se teme de Domnul!” (cf. Ps127).

Așadar, avem prima lectură, psalmul și Evanghelia care ne amintesc de valoarea căsătoriei, familiei, de planurile inițiale ale lui Dumnezeu pentru familie, pentru soți și copii. Lipsește, la o primă vedere, lectura a II-a care pare să aibă o altă temă. Ce legătură să fie între lectura a II-a și celelelate trei fragmente scripturistice propuse pentru această duminică? Oare nu era mai bine dacă, de exemplu, în loc de a citi din Scrisoarea către evrei, la lectura a II-a Biserica ne propunea un text din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni (cf. 5,21-32). De exemplu: „Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinţi… Bărbaţii trebuie să-şi iubească soţiile ca pe trupul propriu. Cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine!”. Parcă mergea mai bine! Parcă!

Doar „parcă” pentru că în viața creștină problema esențială nu este dacă ne căsătorim sau nu, dacă întemeiem sau nu o familie. Este suficient să ne uităm în jur: unii sunt căsătoriți, alții nu! Familia, clar este importantă, foarte importantă. Însă în centrul vieții creștine, în centrul atenției Bisericii stă altceva: sfințenia și cel care sfințește, Isus Cristos. Ținând cont de acest adevăr, lectura a II-a este foarte bine plasată și devine esențială în trăirea Evngheliei despre familie, pentru că ne amintește originea sfințeniei noastre cât de important este să ne sfințim, să ne lăsăm sfințiți de Cristos care a murit pentru fiecare om. Să nu zădărnicim, prin indiferență și păcate, crucea lui Cristos și chemarea la sfințenie.

Să fim sfinți! Să ne sfințim în familiile noastre, în munca noastră, în starea de viață pe care am ales-o! Nu în alt loc, nu în alt fel. Nu există. Iar Isus Cristos, cel pe care îl celebrăm la fiecare sfânta Liturghie, este cel care ne ajută să fim sfinți. El ne arată că toți, absolut toți oamenii sunt chemați la sfințenie. El a murit pentru ca noi să ne putem sfinți, iar noi trebuie să facem din sfințenie țelul nostru suprem. Căsătoriți sau necăsătoriți, pro sau contra referendum, trebuie să avem un singur obiectiv: să fim sfinți.

E adevărat că parcurgem căi diferite, că ni s-au dat haruri diferite, după cum diferite sunt și încercările prin care trecem sau sacrificiile pe care le facem. Însă avem aceleași porunci de observat dacă vrem să fim sfinți: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!». În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”(Mt22,37-40). Atât! Două porunci, dar în ele avem totul pentru a ne sfinți! Dumnezeu a spus, nu eu!

Însă dacă ne uităm la noi înșine, vedem cu ușurință că nu suntem tocmai sfinți. Apoi ne uităm în jur și vedem că nici alții nu sunt. Ce lipsește? Ce ne lipsește? Ce ne împiedică să fim sfinți?

Ne spune Isus în evanghelia zilei: împietrirea inimii!

Felul în care ne trăim viața zi de zi ne poate duce la împietrirea inimii. Nu mai vedem păcatul, răul. Devenim idiferenți! Se întâmplă și cu noi ceea ce s-a întâmplat cu poporul ales! Cum au trăit oamenii de la Creație până la venirea lui Isus pe pământ? Ce experiențe, ce trăiri, ce fapte ne sunt descrise începând cu Cartea Genezei și până la Evanghelii? Doar dacă privim și medităm cu atenție la tot ceea ce s-a descris în Biblie începând cu cartea Genezei și până la predica lui Isus Cristos, ajungem să înțelegem cu adevărat parabola Fiului risipitor și a Tatălui Milostiv. Parcurgând Vechiului Testament înțelegem câtă nevoie avea omenirea de Cristos și totodată înețelgem parabolele și gesturile sale de milostivire și iertare, precum și invitația de a-l urma pe calea sfințeniei.

De fapt, istoria Poporului Ales așa cum este descrisă în Vechiul Testament este tocmai istoria noastră: de la cele mai frumoase zile când eram mici și stăteam cu mâinile împreunate și primeam pentru prima dată sfânta împărtășanie și eram convinși că o să-l iubim pe Isus toată viața și că o să fugim de păcate, până astăzi când trăim tocmai invers: fugim de Isus și iubim păcatul! Trăim în păcat și nu ni se pare anormal. Am ajuns să fim în acea stare de împietrire a inimii. Avem nevoie de Isus. Avem nevoie de Evanghelia sa. Avem nevoie de milostivirea sa. Avem nevoie de sacramentele sale.

Dacă vrem să ne eliberăm și să ne redobândim o inimă de carne – după cuvântul Domnului care ne spune și astăzi prin profetul Ezechiel: „Vă voi lua dintre neamuri și vă voi aduna dintre toate țările și vă voi aduce în pământul vostru. Vă voi stropi cu apă curată și vă veți curăți; vă voi curăți de toate întinările voastre și de toți idolii voștri vă voi purifica. Vă voi da o inimă nouă și un duh nou voi pune în voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru și vă voi da o inimă de carne. Duhul meu îl voi pune în voi și vă voi face să umblați după hotărârile mele, să păziți și să împliniți judecățile mele. Veți locui în țara pe care am dat-o părinților voștri; voi veți fi poporul meu și eu voi fi Dumnezeul vostru. Vă voi mântui de toate întinările voastre (Ez36,24-29) – dacă vrem ca acestea să se întâmple în viața noastră, trebuie să urmăm instrucțiunile lsăsate de Domnul în cele două porunci fundamentale: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!». În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii” (Mt22,37-40).

Sfântul Părinte papa Francisc, în această lună dedicată rozariului ne amintește alte două arme puternice, două rugăciuni pe care să le spunem zilnic, mai ales în luna octomrbie, după terminarea sfântului Rozariu.

Prima este aceasta: „Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu. Nu dispreţui rugăciunile noastre în nevoile noastre, ci ne mântuieşte pururi de orice primejdie, Fecioară Slăvită şi Binecuvântată”.

„Cu această cerere de mijlocire Sfântul Părinte le cere credincioşilor din toată lumea să se roage pentru ca Sfânta Născătoare de Dumnezeu să pună Biserica sub mantia ei ocrotitoare: pentru a o feri de atacurile celui rău, marele acuzator, şi a o face în acelaşi timp tot mai conştientă de păcatele, de greşelile, de abuzurile comise în prezent şi în trecut şi angajată să lupte fără ezitare pentru ca răul să nu învingă. Sfântul Părinte a cerut şi ca recitarea Sfântului Rozariu în timpul lunii octombrie să se încheie cu rugăciunea scrisă de Leon al XIII-lea: „Sfinte arhanghel Mihail, apără-ne în luptă; ocroteşte-ne împotriva curselor diavolului. Cu smerenie te rugăm ca Dumnezeu să-l învingă, iar tu, Principele oştirii cereşti, prin puterea dumnezeiască, înlănţuieşte în iad pe satana şi pe celelalte duhuri rele, care umblă rătăcind prin lume spre pierderea sufletelor! Amin”.Aceaesta este cea de a doua armă!

Dumnezeu a spus, nu eu: „Nu este bine ca omul să fie singur!”. Și într-adevăr el nu ne lasă singuri: avem prezența sa, avem sacramentele, avem rugăciunea, avem prezența și mijlocirea sfinților. Tocmai pentru ca omul să nu fie singur a creat comunitățile și prietenia, căsătoria și familia. Dincolo de vremurile grele prin care trecem noi și societatea în care trăim, trebuie să vedem frumusețea faptului că Dumnezeu ne vorbește, că Dumnezeu vorbește și astăzi prin cuvântul său. Iar ceea ce Dumnezeu spune, se împlinește: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Lc21,33). Aceasta este credința și speranța noastră!

Dumnezeule, Tatăl nostru, îți mulțumim că ne vorbești și astăzi. Te rugăm, trimite-l pe Duhul tău cel Sfânt ca să ne deschidă inima și mintea și astfel să fim mereu atenți la ceea ce tu spui astăzi omenirii. Fă să primim cuvântul tău și să-l împlinim prin toată viața noastră. Așa te rugăm, prin Cristos, Domnul și Mântuitorul nostru. Amin!


7 octombrie 2018 

† DUMINICA a 27-a de peste an
Sf. Fc. Maria, Regina Rozariului
Gen 2,18-24; Ps 127; Evr 2,9-11; Mc 10,2-16 (10,2-12)

LECTURA I
Ei vor fi amândoi un singur trup.
Citire din cartea Genezei 2,18-24
Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. 19Domnul Dumnezeu a plămădit din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om, ca să vadă cum le va numi. Şi orice nume pe care avea să-l dea omul fiecărei fiinţe vii, acela era numele ei. 20 Omul a pus deci nume tuturor animalelor, păsărilor cerului şi tuturor fiinţelor câmpului. Dar omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui. 21 Şi Domnul Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc asupra omului şi el a adormit. Şi a luat una din coastele sale şi a închis locul ei cu carne. 22 Domnul Dumnezeu a făcut o femeie din coasta pe care o luase din om şi a adus-o la om. 23 Şi omul a zis: „Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbat a fost luată”. 24 De aceea, îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 127(128),1-2.3.4-5.6 (R.: cf. 5)
R.: Să ne binecuvânteze Domnul în toate zilele vieţii noastre!

1 Fericiţi toţi cei care se tem de Domnul
şi umblă pe căile sale!
2 Atunci te vei hrăni din munca mâinilor tale;
vei fi fericit şi toate îţi vor merge bine. R.

3 Soţia ta va fi ca o viţă roditoare
înăuntrul casei tale;
copiii tăi vor fi ca vlăstarele măslinului
împrejurul mesei tale. R.

4 Iată, aşa va fi binecuvântat omul care se teme de Domnul!
5 Să te binecuvânteze Domnul din Sion,
ca să vezi fericirea Ierusalimului
în toate zilele vieţii tale. R.

6 Şi să vezi pe fiii fiilor tăi!
Pace peste Israel! R.

LECTURA A II-A
Şi cel care sfinţeşte şi cei sfinţiţi, toţi au aceeaşi origine.
Citire din Scrisoarea către Evrei 2,9-11
Fraţilor, vedem că cel care a fost „cu puţin mai mic decât îngerii”, Isus, pentru că a suferit moartea, este „încununat cu măreţie şi cinste”, întrucât, prin harul lui Dumnezeu, el a suferit moartea pentru fiecare om. 10 Într-adevăr, se cuvenea ca acela pentru care sunt toate şi prin care există toate, care voia să ducă mulţi fii la glorie, să-l desăvârşească prin suferinţă pe iniţiatorul mântuirii lor. 11De fapt, şi cel care sfinţeşte, şi cei sfinţiţi, toţi au aceeaşi origine. De aceea nu
se ruşinează să-i numească fraţi.

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE 1In 4,12b
(Aleluia) Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită. (Aleluia)

EVANGHELIA*
Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 10,2-16
În acel timp, s-au apropiat de Isus fariseii şi, ca să-l pună la încercare, îl întrebau dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia. 3 Isus, răspunzând, le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?” 4 I-au spus: „Moise a permis să scrie un act de despărţire şi s-o lase”. 5 Isus le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. 6 Însă, de la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut bărbat şi femeie; 7 de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui 8 şi cei doi vor fi un singur trup», astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. 9 Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” 10 Acasă, discipolii l-au întrebat din nou despre aceasta. 11 El le-a spus: „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter cu ea. 12 Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se căsătoreşte cu un altul, comite adulter”. 13 Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi certau. 14 Văzând aceasta, Isus a fost cuprins de indignare şi le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine, nu le interziceţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu! 15 Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. 16 Şi, luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei.

Cuvântul Domnului

Reclame

Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!

casatoria verighete nuntaTot ceea ce se întâmplă în jurul nostru și avalanșa de teorii și cuvinte care ne asaltă, creează un soi de nesiguranță, de ambiguitate, de relativism. Nu mai știm până la urmă care este calea demnă de urmat, ce formă are adevărul, ce gust are virtutea. Este atât de ușor să fim derutați și înșelați. Și sunt atât de mulți cei care se bucură atunci când ne amăgesc. Trebuia să ne simțim pe pământ ca într-o familie numeroasă, unde toți sunt frați și se iubesc, dar am transformat pământul într-o junglă în care supraviețuiește doar cel care „se descurcă”.

De multe ori suntem nevoiți să umblăm prin această junglă în întuneric și căutăm cu sufletul deschis o lumină. Simțim că pășim pe un teren mlăștinos, gata să ne înghită și atunci strigăm: „Doamne, salvează-ne, că pierim!” Cuvântul lui Dumnezeu vine să dea strălucire vieții noastre, să dea siguranță pașilor noștri. În această duminică cuvântul Domnul vrea să întipărească în inima noastră adevăruri atât de necesare timpului nostru. Iată ce ne spune Domnul astăzi.

În primul rând, Domnul ne spune: „Nu este bine ca omul să fie singur”! Și așa este: nimeni nu poate trăi singur. Avem nevoie de ceilalți, de oameni. Una dintre cele mai cumplite dureri ale timpului nostru este tocmai singurătatea. Într-o lume care atât de multe mijloace de transport și de comunicare pare imposibil ca cineva să fie singur. Și totuși: atâția sunt singuri. Și suferă! Nu este bine ca omul să fie lăsat singur. Să ieșim în întâmpinarea celor care sunt singuri. Să-i vizităm! Să nu uităm că au nevoie de un suflet, de noi și de prezența noastră, nu de daruri, de obiecte sau animale sau orice alt fel de surogat.

Nimic nu poate înlocui prezența omului, iar acest lucru este evidențiat și de următorul adevăr proclamat astăzi de cuvântul Domnului: „Omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui”. Deși era înconjurat de toată frumusețea creației și de toate animalele, nu era suficient pentru că nimeni și nimic nu poate suplini prezența aproapelui, a prietenului, a fratelui: nici bunurile, nici animalele… Nimic! Omul are nevoie de om!

Iar apoi cuvântul Domnului ne poartă spre cea mai frumoasă învățătură despre familie. Ne spune Domnul: „Îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup”. Bărbat și femeie i-a creat și doar bărbat și femeie vor constitui un singur trup. Doar uniunea dintre bărbat și femeie poate fi numită familie. Restul uniunilor se pot numi oricum, dar nu familie! Acest nume este rezervat pentru unirea dintre bărbat și femeie. Nu este corect să numești diamant o bijuterie falsă! Dacă este adevărat că nu poți construi un avion folosind doar piese de la o barcă sau de la o mașină de spălat, atunci de ce unii consideră că pot forma o familie folosind alte „piese” decât cele necesare pentru întemeierea unei familii: bărbatul și femeia?! Știu că această comparație este exagerată, dar și durerea prin care trec familiile este imensă  și prea puțini sunt cei care se zbat să-i aline suferințele.

O mare suferință trăită de numeroase familii este lipsa copiilor. Este o suferință și pentru familie și pentru Biserică și pentru societate. Copiii sunt o binecuvântare pentru toți. Iată ce spune Domnul: „Soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi vor fi ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei tale” –  cea mai mare binecuvântare pentru o familie sunt copiii. Nimeni și nimic nu poate înlocui în viața soților fericirea de a fi tată sau mamă. Și acest adevăr trebuie proclamat, reamintit în aceste vremuri în care mulți se tem de copii sau se tem de al doilea copil! Copiii sunt binecuvântarea familiei. Iar pentru familie, pentru soți binecuvântarea este să-și vadă copiii, apoi nepoți și strănepoții: „Să te binecuvânteze Domnul din Sion, ca să vezi fericirea Ierusalimului în toate zilele vieţii tale și să vezi pe fiii fiilor tăi! Pace peste Israel!”. Familia trebuie să investească în oameni, în copii, mai mult decât în case, mașini și vacanțe de lux! Cine nu înțelege ce binecuvântare este pentru o familie un copil, să vorbească cu acele familii care își doresc un copil, dar din diferite motive triste, de multe ori legate de sănătate, nu-l pot avea!!! Simțind durerea unei soții care nu poate avea copii, înțelegi mai bine binecuvântarea de a fi tată sau mamă!

În lectura a doua Apostolul Paul ne amintește că Isus „Cristos a suferit moartea pentru fiecare om”. Cristos a murit pentru toți: nu doar pentru creștini, nu doar pentru catolici, ci pentru toți. Chiar și pentru omul pe care tu îl consideri cel mai păcătos! A murit pentru toți! Noi nu trebuie să facem deosebire între oameni considerându-i pe unii vrednici de Cristos, iar pe alții mai puțin vrednici. Nu suntem noi puși să judecăm și să condamnăm. Singur Cristos, care a murit pentru noi și pentru lumea întreagă, poate judeca. Iar judecata lui este plină de milostivire și-i așteaptă pe toți să se întoarcă în casa Tatălui. El îi numește pe toți „frați”: „Cel care sfinţeşte, şi cei sfinţiţi, toţi au aceeaşi origine. De aceea nu se ruşinează să-i numească fraţi”. Toți avem nevoie să fim sfințiți, deci toți suntem frați. Nimeni nu se poate considera pe sine sfânt, ci suntem sfinți prin Cristos și în Cristos, cel care ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt. Prin el, prin sângele lui suntem sfințiți și devenim fii ai lui Dumnezeu și frați și tot așa, numai prin el și de către el putem fi judecați!

Este el, Domnul, cel care spune: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”. Să fim atenți la cuvintele care preced această „poruncă” a Mântuitorului: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. Însă, de la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup”, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup”. La început nu a fost așa și nici acum nu trebuie să fie altfel. Nu trebuie să lăsăm să fie distrus cel mai important element al Bisericii și al societății de „împietrirea inimii”. Să fim atenți că și aici Cristos vorbește tot despre unirea dintre bărbat și femeie, singura și adevărata unire care poate constitui o familie. Iar familia nu este un obiect de joacă sau de probe.

Să luăm aminte: „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter cu ea. Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se căsătoreşte cu un altul, comite adulter”. Ce poate fi neclar aici?! Cristos nu arată cu degetul și nu condamnă. Nu trebuie să condamnăm nici noi familiile care au trecut prin drama falimentului căsătoriei. Problema ridicată aici este cea a divorțaților recăsătoriți. Este un teren foarte sensibil și de aceea nimeni nu are dreptul să judece fără să cunoască situația în toată complexitatea ei. Însă după ce sunt cunoscute toate elementele, Biserica trebuie să arate linia de urmat și să spună care este adevărul despre familie, despre căsătorie, despre cei divorțați și recăsătoriți. Biserica trebuie să ajute oamenii să facă diferența între căsătoriile falimentare și căsătoriile nule. Oamenii nu trebuie lăsați să trăiască în ambiguitate și întuneric, ci ajutați să ajungă la claritatea vieții și să trăiască în lumină. Nu putem trăi în întuneric. Avem nevoie de lumină, lumina adevărată!

Iar finalul ne poartă spre o lume de basm, de poveste: lumea copilăriei. Iată la ce ne invită Cristos: „Cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. Legat de împărăția lui Dumnezeu îmi vin în minte cuvintele Apostolului: „împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Dreptatea, pacea și bucuria se regăsesc în toată splendoarea lor în sufletul celor mici, în sufletul copiilor. Suntem chemați să primim împărăția lui Dumnezeu ca un copil pentru că sentimentele copilului sunt autentice. Un copil știe să trăiască în simplitate. Un copil știe ce înseamnă ascultarea și supunerea, dar mai ales știe ce înseamnă să aibă încredere/credință în ceea ce-l învață părinții. Copilul nu are răutatea de a modifica, de a interpreta adevărul după bunul său plac. Copilul, chiar și atunci când greșește, o face fără răutate și are mereu un puternic sentiment de vinovăție. Este minunat să fii mic, să fii copil și să ai acest har de a recunoaște că ai greșit: da, este un har să te recunoști căzut, rănit! Este un har să ceri ajutor atunci când greșești! În schimb, noi cei mari, suntem prea mândri pentru a recunoaște că am greșit, că suntem căzuți. Aroganța, orgoliul, ne face să numim normalitate starea deplorabilă în care trăim. Vrem să-i convingem pe toți că normalul este „normalitatea” noastră și că mofturile noastre de „adolescenți răsfățați” sunt de fapt drepturi, drepturile omului. Suntem atât de aroganți încât credem că doar noi privim lumea din unghiul potrivit. Ba mai mult: numai noi privim lumea și avem ochii deschiși, în timp ce alții nici măcar nu pot vedea, sunt orbi! Aroganța aceasta ne va distruge dacă nu revenim la sentimentele celor mici, dacă nu îmbrățișăm viața cu toată nevinovăția unui copil. Să învățăm să-i privim pe ceilalți cu ochi de copil, cu gingășie și dragoste. Doar așa vom intra în împărăția cerurilor. Doar așa ne vom putea numi și ne vom simți cu adevărat „frați”.

Așadar, Evanghelia a fost mereu clară și clară este și în această zi. Cristos nu a fost omul care a spus da și nu în același timp: „Credincios este Dumnezeu: cuvântul nostru față de voi nu este da și nu. Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care a fost predicat între voi, prin noi: de mine, de Silvan și de Timotei, nu este da și nu, ci în el este numai da” (cf. 2Cor 1,18-19 ). Cât de clar și hotărât Cristos spune și astăzi lucrurilor pe nume: „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter cu ea. Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se căsătoreşte cu un altul, comite adulter”! De ce trebuie noi să interpretăm și să răstălmăcim și să găsim scuze pentru a păcătui?! De ce trebuie să spunem că „Isus are dreptate, doar că se mai poate și altfel!”?! Inventăm scuze păcatului în încercarea disperată de a ne motiva propriile slăbiciuni, greșeli și păcate. Să ne privim viața cu sinceritate, încrezători în mila Domnului, și să ne recunoaștem greșitori, păcătoși, mici. Cristos a murit pentru toți, dar de harul său se bucură doar cei care se apropie de el cu smerenie, cu sufletul plin de încredere, așa cum un copil aleargă spre brațele tatălui său. Copilul știe întotdeauna, simte întotdeauna în cine trebuie să-și pună încrederea. Noi știm?

(Roma, 4 octombrie 2015 – cf. www.paxlaur.com)


7 octombrie 2018 

† DUMINICA a 27-a de peste an
Sf. Fc. Maria, Regina Rozariului
Gen 2,18-24; Ps 127; Evr 2,9-11; Mc 10,2-16 (10,2-12)

LECTURA I
Ei vor fi amândoi un singur trup.
Citire din cartea Genezei 2,18-24
Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. 19Domnul Dumnezeu a plămădit din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om, ca să vadă cum le va numi. Şi orice nume pe care avea să-l dea omul fiecărei fiinţe vii, acela era numele ei. 20 Omul a pus deci nume tuturor animalelor, păsărilor cerului şi tuturor fiinţelor câmpului. Dar omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui. 21 Şi Domnul Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc asupra omului şi el a adormit. Şi a luat una din coastele sale şi a închis locul ei cu carne. 22 Domnul Dumnezeu a făcut o femeie din coasta pe care o luase din om şi a adus-o la om. 23 Şi omul a zis: „Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbat a fost luată”. 24 De aceea, îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 127(128),1-2.3.4-5.6 (R.: cf. 5)
R.: Să ne binecuvânteze Domnul în toate zilele vieţii noastre!

1 Fericiţi toţi cei care se tem de Domnul
şi umblă pe căile sale!
2 Atunci te vei hrăni din munca mâinilor tale;
vei fi fericit şi toate îţi vor merge bine. R.

3 Soţia ta va fi ca o viţă roditoare
înăuntrul casei tale;
copiii tăi vor fi ca vlăstarele măslinului
împrejurul mesei tale. R.

4 Iată, aşa va fi binecuvântat omul care se teme de Domnul!
5 Să te binecuvânteze Domnul din Sion,
ca să vezi fericirea Ierusalimului
în toate zilele vieţii tale. R.

6 Şi să vezi pe fiii fiilor tăi!
Pace peste Israel! R.

LECTURA A II-A
Şi cel care sfinţeşte şi cei sfinţiţi, toţi au aceeaşi origine.
Citire din Scrisoarea către Evrei 2,9-11
Fraţilor, vedem că cel care a fost „cu puţin mai mic decât îngerii”, Isus, pentru că a suferit moartea, este „încununat cu măreţie şi cinste”, întrucât, prin harul lui Dumnezeu, el a suferit moartea pentru fiecare om. 10 Într-adevăr, se cuvenea ca acela pentru care sunt toate şi prin care există toate, care voia să ducă mulţi fii la glorie, să-l desăvârşească prin suferinţă pe iniţiatorul mântuirii lor. 11De fapt, şi cel care sfinţeşte, şi cei sfinţiţi, toţi au aceeaşi origine. De aceea nu
se ruşinează să-i numească fraţi.

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE 1In 4,12b
(Aleluia) Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită. (Aleluia)

EVANGHELIA*
Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 10,2-16
În acel timp, s-au apropiat de Isus fariseii şi, ca să-l pună la încercare, îl întrebau dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia. 3 Isus, răspunzând, le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?” 4 I-au spus: „Moise a permis să scrie un act de despărţire şi s-o lase”. 5 Isus le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. 6 Însă, de la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut bărbat şi femeie; 7 de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui 8 şi cei doi vor fi un singur trup», astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. 9 Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” 10 Acasă, discipolii l-au întrebat din nou despre aceasta. 11 El le-a spus: „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter cu ea. 12 Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se căsătoreşte cu un altul, comite adulter”. 13 Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi certau. 14 Văzând aceasta, Isus a fost cuprins de indignare şi le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine, nu le interziceţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu! 15 Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. 16 Şi, luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei.

Cuvântul Domnului

Un sfânt de invocat pentru o viaţă care urmează să se nască: Giovanni Battista Montini

Papa Paul al VI leaPaul al VI-lea „a fost numit papa îndoielii, dar nu este adevărat. Aşa cum a explicat el însuşi: «Spun că eu par îndoielnic, nehotărât: nu, eu trebuie să mă uit la un lucru din toate perspectivele pentru a ajunge să spun un cuvânt definitiv»”. Asta subliniază părintele Antonio Marazzo, postulator al cauzei de canonizare a lui Paul al VI-lea, care, după prezentarea unui web doc despre Giovanni Battista Montini la Filmoteca Vaticană, în vederea canonizării prezidate de papa Francisc la 14 octombrie 2018, a răspuns la întrebările unui grup de jurnalişti vorbind despre biografia viitorului sfânt, de când a sărutat picioarele trimisului patriarhului Atenagora avertizându-i pe secretarii săi („Voi face un gest, dar nu mă opriţi”), de când studia noaptea problemele teologice dezbătute la Conciliul al II-lea din Vatican, precum şi despre minunea care-l va duce la cinstea altarelor. Cât priveşte raportul său cu prietenul Aldo Moro, răpit de Brigăzile Roşii, era „dispus să devină martir, să ia locul lui Moro numai să-l salveze, lucru pe care politicienii din acea epocă nu ştiau cum să-l facă”.

„După părerea mea trebuie legitimat un pic aspectul uman al lui Montini, care în schimb este fundamental, pentru că este canonizat Giovanni Battista Montini, nu Paul al VI-lea, nu este canonizat rolul, ci omul, care a fost preot şi a trăit după aceea preoţia în diferitele roluri succesive pe care le-a avut”, a spus preotul redemptorist. „Este important deci să se vadă cum a evoluat progresiv acest om, în ce măsură s-a deschis la anumite instanţe. Era fiu de jurnalist şi politician, dar şi al unei femei care la Concesio ţinea uşa deschisă pentru toţi, oricine avea probleme, şi numai economice, mergea la ea. Anumite realităţi de credinţă i le-a inspirat ea, care-l făcea să se roage Sfintei Fecioare Maria. Am putea spune că tatăl, pe de o parte, i-a arătat credinţa sub aspectul gândirii, al studiului, al aprofundării, în timp ce sub aspectul relaţiei aproape mistice cu Dumnezeu l-a direcţionat mama. Montini este considerat papa modernităţii, sau mai bine zis al contemporaneităţii, dar pentru mine probabil că am putea să-l definim ultimul papă renascentist, datorită modului cum a privit diferitele aspecte ale problemelor, cum a realizat lucrurile, datorită relaţiilor, politice şi ecleziale, cu marii oameni ai timpului său, datorită modului cum a făcut în aşa fel încât Biserica să devină sămânţă de posibilităţi umane şi de mântuire”.

Ce ne puteţi spune despre raportul lui Paul al VI-lea cu politica, Brigăzile Roşii, Aldo Moro?

Şi în acest caz este oportun să se scoată în evidenţă dimensiunea umană a lui Montini, discursul sacerdotal, vârful de exprimare al unei anumite sfinţenii: în acea situaţie el era dispus să devină martir, să ia locul lui Moro numai să-l salveze, lucru pe care politicienii nu ştiau cum să-l facă. Vreau să citez un alt episod, întâlnirea în Capela Sixtină cu mitropolitul Meliton (delegat al patriarhului Atenagora): înainte de a intra le spune celor doi secretari: „Voi face un gest, nu mă opriţi”. Ajunge în faţa lui Meliton, care deschide braţele pentru a-l saluta, şi el îngenunchează pentru a-i săruta picioarele, cu un gest văzut de unii aproape ca eretic. Montini era acest om, pentru el punctul de referinţă era Cristos. Ceea ce-l caracterizează pe Montini este Conciliul: dacă nu plecăm de acolo riscăm să nu înţelegem celelalte lucruri. În Conciliu, Biserica a trăit o cotitură, care a avut incidenţă după aceea şi la nivelul întregii societăţi. Astăzi vorbim despre pace, despre drepturi umane, despre valoarea persoanei: sunt realităţi obţinute, dar unde se nasc în realitatea contemporană? Se nasc acolo. Vorbim despre Evanghelie, despre Cristos persoană care devine fundament şi referinţă. Montini a mers în acea linie. Imediat după Conciliu găsim în scrierile sale: „Probabil că este cazul de a-mi da demisia, mi-am îndeplinit misiunea”, însă, s-a spus, da, dar cine va realiza toate acestea? Şi atunci el continuă. Acesta era Montini. Era un om care a făcut alegeri îndrăzneţe pentru epoca aceea, nu-i era frică: îşi lua timp, este adevărat, a fost numit a fost numit papa îndoielii, dar nu este adevărat. Aşa cum a explicat el însuşi: „Spun că eu par îndoielnic, nehotărât: nu, eu trebuie să mă uit la un lucru din toate perspectivele pentru a ajunge să spun un cuvânt definitiv”.

Paul al VI-lea este un papă care a fost pus un pic în umbră de alţi pontifi din secolul al XX-lea?

Cred că Montini n-a fost calificabil. Nu este situabil. Astăzi se spune multitasking: era o figură incredibil de poliedrică, trece de la artă la poetică la literatură, de la artişti la teatru la teologie la liturgie. Tratează toate temele. Şi se pregătea. În timpul Conciliului studia noaptea temele teologice care erau discutate şi pe care el la limită nu le cunoştea bine. Era un om conştient, foarte responsabil, avea simţul rolului, un rol apostolic, nu politic.

Ce ar spune Montini, papa marelui discurs despre contracepţie, la Sinodul despre tineri care se deschide în Vatican?

În concluzia discursului despre contracepţie recomandă atenţia faţă de tineri. Apără viaţa umană încă de la naşterea sa, omul care va fi, persoana umană care va fi nu este numai începutul vieţii, este toată persoana. Şi în asta găseşte un răspuns pentru tineri, care trăiesc cu impuls, cu fantezie, simt nevoia de noutate şi de autorealizare. Se pune întrebarea: cum îi ajutăm noi adulţii, cum îi însoţim, cum le dăm cheile de lectură pentru a putea trăi asta cu entuziasm, această bucurie de a trăi, această voinţă de a schimba lumea în modul cel mai corect, cel mai uman. Cred că Montini ne-ar spune asta azi şi cred că aici găsim sensul Evangheliei, întruparea lui Dumnezeu care-l însoţeşte pe om în umanizarea sa, în devenirea sa imagine a Lui. Montini ne determină să facem asta.

Puteţi să povestiţi minunea care a dus la canonizarea lui Paul al VI-lea?

Minunea a fost simplă şi complexă în acelaşi timp. Stranie prin modul în care a început, pentru că aceste persoane nu ştiau cine era Paul al VI-lea. Femeia face din frică o amniocenteză şi după o săptămână pierde lichid amniotic, ceea ce însemna avortul, însemna că fătul nu putea continua. Vorbeşte despre asta cu o prietenă infirmieră, cu un prieten ginecolog, care îi spune: „Uite, chiar în aceste zile îl beatifică pe Paul al VI-lea cu o astfel de minune, roagă-te lui”. Suntem la începutul lunii octombrie 2014, Montini este beatificat la 20 octombrie. Ei merg la Brescia, nu spun nimic nimănui, găsesc o iconiţă a lui Montini la Sanctuarul Harurilor, o duc acasă şi se roagă, timp de trei luni. Sarcina este la începutul celei de-a treisprezecea săptămâni. Fără lichid amniotic fătul merge înainte, mama este internată de cinci ori pentru a încerca să-l reia dar continuă să-l expulzeze. Până la urmă, în a douăzeci şi şasea săptămână, medicii întâlnesc un lucru neverosimil, fetiţa se naşte, în ziua de Crăciun, este sănătoasă. Eu glumind spun că Paul al VI-lea ar trebui să plătească acestei familii mâncarea şi cazarea pentru că s-a stabilit acolo timp de trei luni! Pentru mine Giovanni Battista Montini ar trebui invocat pentru viaţa care urmează să se nască (Citește și https://www.papaboys.org/papa-paolo-vi-santo-miracolo-amanda-la-scienza-nostra-figlia-non-poteva-nascere/).

(Despre papa Paul al VI-lea: „Era gata să-i ia locul lui Aldo Moro pentru a-l salva”
De Iacopo Scaramuzzi
După Vatican Insider, 2 octombrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe http://www.ercis.ro

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: