Arhive pentru ‘Familia’

Familia

Astăzi încredinţez Domnului fiecare familie, în special pe cel mai încercate de dificultăţile vieţii şi de plăgile neînţelegerii şi ale dezbinării. Domnul, născut la Betleem, să dăruiască tuturor seninătatea şi forţa de a merge uniţi pe calea binelui.

Şi nu uitaţi aceste trei cuvinte care vor ajuta mult să trăiţi unitatea în familie: „te rog” – pentru a nu fi invadenţi, a-i respecta pe ceilalţi – „mulţumesc” – a ne mulţumi, reciproc în familie – şi „scuză-mă” atunci când noi facem un lucru urât. Şi acest „scuză-mă” – sau când există ceartă – vă rog să-l spuneţi înainte de a se termina ziua: să facem pace înainte de a se termina ziua.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

La puţine zile de la Crăciun, liturgia ne invită să ne îndreptăm privirea spre Sfânta Familie a lui Isus, Maria şi Iosif. Este frumos să reflectăm asupra faptului că Fiul lui Dumnezeu a voit să aibă nevoie, ca toţi copiii, de căldura unei familii. Tocmai pentru asta, pentru că este familia lui Isus, cea din Nazaret este familia-model, în care toate familiile din lume pot găsi punctul lor sigur de referinţă şi o inspiraţie sigură. La Nazaret a răsărit primăvara vieţii umane a Fiului lui Dumnezeu, în momentul în care el a fost zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt în sânul feciorelnic al Mariei. Între zidurile ospitaliere ale Casei din Nazaret s-a desfăşurat în bucurie copilăria lui Isus, înconjurat de grijile materne şi de îngrijirea lui Iosif, în care Isus a putut vedea duioşia lui Dumnezeu (cf. Scrisoarea apostolică Patris corde, 2).

Imitând Sfânta Familie, suntem chemaţi să redescoperim valoarea educativă a nucleului familial: el cere să fie întemeiat pe iubirea care regenerează mereu raporturile deschizând orizonturi de speranţă. În familie se va putea experimenta o comuniune sinceră atunci când ea este casă de rugăciune, când afectele sunt serioase, profunde şi curate, când iertarea prevalează asupra discordiilor, când asprimea zilnică a vieţii este îndulcită de duioşia reciprocă şi de adeziunea senină la voinţa lui Dumnezeu. În acest mod, familia se deschide la bucuria pe care Dumnezeu o dăruieşte tuturor celor care ştiu să dea cu bucurie. În acelaşi timp, găseşte energia spirituală de a se deschide spre exterior, spre ceilalţi, spre slujirea fraţilor, spre colaborarea pentru construirea unei lumi mereu noi şi mai bune; de aceea, capabilă să devină purtătoare de stimuli pozitivi; familia evanghelizează cu exemplul de viaţă. Este adevărat, în fiecare familie există probleme, şi uneori există ceartă. „Părinte, m-am certat…” – suntem umani, suntem slabi, şi toţi avem uneori acest fapt că ne certăm în familie. Eu vă voi spune un lucru: dacă ne certăm în familie, să nu se termine ziua fără a face pacea. „Da, m-am certat”, însă înainte de a se termina ziua, fă pace. Şi ştii de ce? Pentru că războiul rece al zilei următoare este foarte periculos. Nu ajută.

Şi după aceea, în familie există trei cuvinte, trei cuvinte de păstrat mereu: „te rog”, „mulţumesc”, „scuză-mă”. „Te rog”, pentru a nu fi invadenţi în viaţa celorlalţi. „Te rog: pot să fac ceva? Ţi se pare că pot să fac asta?”. „Te rog”. Mereu, a nu fi invadent. „Te rog”, primul cuvânt. „Mulţumesc”: atâtea ajutoare, atâtea servicii pe care ni le facem în familie. A mulţumi mereu. Recunoştinţa este sângele sufletului nobil. „Mulţumesc”. Şi după aceea, cel mai dificil de spus: „Scuză-mă”. Pentru că noi facem mereu lucruri urâte şi de atâtea ori cineva se simte ofensat de aceste lucruri. „Scuză-mă”, „scuză-mă”. Nu uitaţi cele trei cuvinte: „te rog”, „mulţumesc”, „scuză-mă”. Dacă într-o familie, în ambientul familial există aceste trei cuvinte, familia merge bine.

La exemplul de a evangheliza cu familia ne cheamă sărbătoarea de astăzi, repropunându-ne idealul iubirii conjugale şi familiale, aşa cum a fost subliniat în exortaţia apostolică Amoris laetitia, a cărei a cincea aniversăre de la promulgare va fi la 19 martie. Şi va fi un an de reflecţie asupra lui Amoris laetitia şi va fi o oportunitate pentru a aprofunda conţinuturile documentului [19 martie 2021 – iunie 2022].

Aceste reflecţii vor fi puse la dispoziţia comunităţilor ecleziale şi a familiilor, pentru a le însoţi pe drumul lor. Încă de acum îi invit pe toţi să adere la iniţiativele care vor fi promovate în decursul anului şi care vor fi coordonate de Dicasterul pentru Laici, Familia şi Viaţa. Să încredinţăm Sfintei Familii din Nazaret, îndeosebi Sfântului Iosif, soţ şi părinte grijuliu, acest drum cu familiile din toată lumea.

Fecioara Maria, căreia ne adresăm acum cu rugăciunea Angelus, să dobândească familiilor din întreaga lume să fie tot mai fascinate de idealul evanghelic al Sfintei Familii, aşa încât să devină ferment al noii umanităţi şi al unei solidarităţi concrete şi universale.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă salut pe voi toţi, familii, grupuri şi pe fiecare credincios, care urmăriţi rugăciunea Angelus prin mijloacele de comunicare socială. Gândul meu se îndreaptă îndeosebi spre familiile care în aceste luni au pierdut o rudă sau au fost încercate de consecinţele pandemiei. Mă gândesc şi la medici, la asistenţii medicali şi la tot personalul sanitar a căror angajare în prima linie în contrastarea răspândirii virusului a avut repercusiuni semnificative asupra vieţii familiale.

Şi astăzi încredinţez Domnului fiecare familie, în special pe cel mai încercate de dificultăţile vieţii şi de plăgile neînţelegerii şi ale dezbinării. Domnul, născut la Betleem, să dăruiască tuturor seninătatea şi forţa de a merge uniţi pe calea binelui.

Şi nu uitaţi aceste trei cuvinte care vor ajuta mult să trăiţi unitatea în familie: „te rog” – pentru a nu fi invadenţi, a-i respecta pe ceilalţi – „mulţumesc” – a ne mulţumi, reciproc în familie – şi „scuză-mă” atunci când noi facem un lucru urât. Şi acest „scuză-mă” – sau când există ceartă – vă rog să-l spuneţi înainte de a se termina ziua: să facem pace înainte de a se termina ziua.

Urez tuturor o duminică frumoasă şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Papa Francisc: Angelus (27 decembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe ercis.ro

Feţele lor să zdruncine conştiinţele oamenilor

„Durerea şi răul nu sunt ultimul cuvânt.
Resemnarea în fața violenţei şi a nedreptăţii
ar însemna să refuzăm bucuria şi speranţa Crăciunului”.

Iubiţi fraţi şi surori, Crăciun fericit!

Aş vrea să ajungă la toţi mesajul pe care Biserica îl anunţă în această sărbătoare, cu cuvintele profetului Isaia: „Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă” (Is 9,5).

S-a născut un copil: naşterea este mereu izvor de speranţă, este viaţă care îmboboceşte, este promisiune de viitor. Şi acest Prunc, Isus, „s-a născut pentru noi”: un noi fără graniţe, fără privilegii şi fără excluderi. Pruncul pe care Fecioara Maria l-a adus pe lume la Betleem s-a născut pentru toţi: este „fiul” pe care Dumnezeu l-a dat întregii familii umane.

Graţie acestui Prunc, toţi putem să ne adresăm lui Dumnezeu numindu-l „Tată”, „Tăticule”. Isus este Unicul Născut; nimeni altcineva nu-l cunoaşte pe Tatăl, decât el. În el a venit în lume tocmai pentru a ne revela faţa Tatălui. Şi astfel, graţie acestui Prunc, toţi putem să ne numim şi să fim realmente fraţi: din orice continent, din orice limbă şi cultură, cu identităţile şi diversităţile noastre, şi totuşi cu toţii fraţi şi surori.

În acest moment istoric, marcat de criza ecologică şi de grave dezechilibre economice şi sociale, agravate de pandemia de coronavirus, avem nevoie de fraternitate mai mult ca oricând. Şi Dumnezeu ne-o oferă dăruindu-ni-l pe Fiul său Isus: nu o fraternitate făcută din cuvinte frumoase, din idealuri abstracte, din sentimente zadarnice… Nu. O fraternitate bazată pe iubirea reală, capabilă să-l întâlnească pe celălalt diferit de mine, să com-pătimească suferinţele sale, să se apropie şi să se îngrijească, deşi nu este din familia mea, din etnia mea, din religia mea; este diferit de mine, însă este fratele meu, este sora mea. Şi acest lucru este valabil şi în raporturile dintre popoare şi naţiuni: cu toţii fraţi!

La Crăciun celebrăm lumina lui Cristos care vine pe lume şi vine pentru toţi: nu numai pentru unii. Astăzi, în acest timp de întuneric şi de incertitudini datorită pandemiei, apar diferite lumini de speranţă, cum sunt descoperirile vaccinurilor. Însă pentru ca aceste lumini să poată lumina şi să poată aduce speranţă întregii lumi, trebuie să fie la dispoziţia tuturor. Nu putem lăsa ca naţionalismele închise să ne împiedice să trăim ca adevărata familie umană care suntem. Nici nu putem lăsa ca virusul individualismului radical să ne învingă pe noi şi să ne facă indiferenţi faţă de suferinţa altor fraţi şi surori. Nu pot să mă pun pe mine însumi înaintea celorlalţi, punând legile pieţei şi ale brevetelor de invenţie mai presus de legile iubirii şi sănătăţii omenirii. Cer tuturor: responsabililor statelor, firmelor, organismelor internaţionale, să promoveze cooperarea şi non-concurenţa, şi să caute o soluţie pentru toţi: vaccinuri pentru toţi, în special pentru cei mai vulnerabili şi nevoiaşi din toate regiunile planetei. Pe primul loc, cei mai vulnerabili şi nevoiaşi!

Pruncul din Betleem să ne ajute, aşadar, să fim disponibili, generoşi şi solidari, în special faţă de persoanele mai fragile, faţă de bolnavi şi faţă de cei care în acest timp au ajuns să fie fără loc de muncă sau sunt în dificultăţi grave, din cauza consecinţelor economice ale pandemiei, precum şi faţă de femeile care în aceste luni de izolare au îndurat violenţe familiale.

În faţa unei provocări care nu are margini, nu se pot ridica bariere. Toţi suntem în aceeaşi barcă. Fiecare persoană este fratele meu. În fiecare văd reflectată faţa lui Dumnezeu şi în cei care suferă îl observ pe Domnul care cere ajutorul meu. Îl văd în cel bolnav, în cel sărac, în cel care este şomer, în cel marginalizat, în cel migrant şi în cel refugiat: toţi fraţi şi surori!

În ziua în care Cuvântul lui Dumnezeu se face prunc, să ne îndreptăm privirea spre copiii prea mulţi care în toată lumea, în special în Siria, în Irak şi în Yemen, încă plătesc preţul mare al războiului. Feţele lor să zdruncine conştiinţele oamenilor de bunăvoinţă, pentru ca să fie înfruntate cauzele conflictelor şi să se lucreze cu curaj pentru a construi un viitor de pace.

Acesta să fie timpul propice pentru a rezolva tensiunile în tot Orientul Mijlociu şi în Mediterana orientală.

Isus Prunc să vindece rănile iubitului popor sirian, care de un deceniu este epuizat de război şi de consecinţele sale, agravate ulterior de pandemie. Să aducă întărire poporului irakian şi tuturor celor care sunt angajaţi pe calea reconcilierii, îndeosebi lui yazidi, loviţi dur de ultimii ani de război. Să aducă pace Libiei şi să permită ca noua fază a negocierilor în desfăşurare să ducă la sfârşitul oricărei forme de ostilitate în ţară.

Pruncul din Betleem să dăruiască fraternitate pământului care l-a văzut născându-se. Israelienii şi palestinienii să poată recupera încrederea reciprocă pentru a căuta o pace dreaptă şi durabilă printr-un dialog direct, capabil să învingă violenţa şi să depăşească resentimente endemice, pentru a mărturisi lumii frumuseţea fraternităţii.

Steaua care a luminat noaptea de Crăciun să fie ghid şi încurajare pentru poporul libanez, pentru ca, în dificultăţile pe care le înfruntă, cu sprijinul comunităţii internaţionale să nu piardă speranţa. Principele Păcii să-i ajute pe responsabilii ţării să pună deoparte interesele particulare şi să se angajeze cu seriozitate, onestitate şi transparenţă pentru ca Libanul să poată parcurge un drum de reforme şi să continue în vocaţia sa de libertate şi de convieţuire paşnică.

Fiul Celui Preaînalt să susţină angajarea comunităţii internaţionale şi a ţărilor implicate să continue încetarea ostilităţilor în Nagorno-Karabakh, precum şi în regiunile orientale ale Ucrainei, şi să favorizeze dialogul ca singură cale care conduce la pace şi la reconciliere.

Pruncul Divin să aline suferinţa populaţiilor din Burkina Faso, din Mali şi din Niger, lovite de o gravă criză umanitară, la baza căreia sunt extremisme şi conflicte armate, dar şi pandemia şi alte dezastre naturale; să facă să înceteze violenţele în Etiopia, unde, din cauza ciocnirilor, multe persoane sunt constrânse să fugă; să aducă întărire locuitorilor din regiunea Cabo Delgado, în nordul Mozambicului, victime ale violenţei terorismului internaţional; să-i determine pe responsabilii din Sudanul de Sud, din Nigeria şi din Camerun să continue drumul de fraternitate şi de dialog întreprins.

Cuvântul veşnic al Tatălui să fie izvor de speranţă pentru continentul american, lovit în mod deosebit de coronavirus, care a exacerbat multele suferinţe care îl oprimă, adesea agravate de consecinţele corupţiei şi traficului de droguri. Să ajute la depăşirea recentelor tensiuni sociale din Cile şi să se pună capăt pătimirilor poporului venezuelean.

Regele Cerului să protejeze populaţiile biciuite de calamităţi naturale în sud-estul asiatic, în mod deosebit în Filipine şi în Vietnam, unde numeroase furtuni au provocat inundaţii cu repercusiuni devastatoare asupra familiilor care locuiesc în acele ţinuturi, în termeni de pierderi de vieţi umane, daune aduse ambientului şi consecinţe pentru economiile locale.

Şi gândindu-mă la Asia, nu pot să uit poporul Rohingya: Isus, născut sărac între săraci, să aducă speranţă în suferinţele lor.

Iubiţi fraţi şi surori,

„Un copil s-a născut pentru noi” (Is 9,5). A venit să ne mântuiască! El ne anunţă că durerea şi răul nu sunt ultimul cuvânt. Resemnarea în fața violenţei şi a nedreptăţii ar însemna să refuzăm bucuria şi speranţa Crăciunului”..

În această zi de sărbătoare adresez un gând deosebit celor care nu se lasă înfrânţi de circumstanţele adverse, ci se străduiesc pentru a duce speranţă, întărire şi ajutor, ajutând pe cel care suferă şi însoţind pe cel care este singur.

Isus s-a născut într-un grajd, însă înfăşat de iubirea Fecioarei Maria şi a Sfântului Iosif. Născându-se în trup, Fiul lui Dumnezeu a consacrat iubirea familială. Gândul meu se îndreaptă în acest moment spre familii: spre acelea care astăzi nu pot să fie împreună, precum şi spre acelea care sunt constrânse să stea în casă. Pentru toţi, Crăciunul să fie ocazia de a redescoperi familia ca leagăn de viaţă şi de credinţă; loc de iubire primitoare, de dialog, de iertare, de solidaritate fraternă şi de bucurie împărtăşită, izvor de pace pentru toată omenirea.

Crăciun fericit tuturor!

___________________

Iubiţi fraţi şi surori, reînnoiesc urările mele de Crăciun fericit vouă tuturor, conectaţi din orice parte a lumii, prin radio, televiziune şi celelalte mijloace de comunicare. Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră spirituală în această zi caracterizată de bucurie. În aceste zile, în care atmosfera Crăciunului invită oamenii să devină mai buni şi mai fraterni, să nu uităm să ne rugăm pentru familiile şi comunităţile care trăiesc între atâtea suferinţe. Vă rog, continuaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună la masa de Crăciun şi la revedere!

Mesajul Urbi et Orbi al Sanctităţii Sale Francisc – Crăciun 2020

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Exemplul unei mame renăscută de propriul fiu… Un fiu cu zâmbete ce păreau săgeţi de caritate

Într-un anumit sens, Carlo „m-a renăscut”,
după aceea am început să merg şi singură.
Desigur, deja faptul de a trăi cu el
a însemnat să am un izvor de har aproape de mine.
Era un băiat special, foarte evlavios.
Când se ruga pentru o situaţie, aceasta se schimba drastic,
deja în viaţă obţinea atâtea haruri,
rugăciunea sa era puternică.
Un băiat cu mare credinţă, spiritualitate, ascultător,
generos, zâmbitor, altruist,
care se gândea mereu la aproapele.

Carlo Acutis. Mama: „Era un purtător al lui Isus, zâmbetele sale păreau săgeţi de caritate”

De Gigliola Alfaro

Carlo Acutis este fericit. Unul dintre momentele cele mai emoţionante ale ritului de beatificare, petrecută sâmbătă, 10 octombrie 2020, la Assisi, în Bazilica „Sfântul Francisc”, a fost atunci când a fost adusă la altar relicva, îmbrăţişarea părinţilor din partea cardinalului Agostino Vallini, care a prezidat celebrarea. Aminteşte la agenţia SIR aceste momente şi ce a însemnat să trăiască alături de un fiu aşa de special mama, Antonia Salzano.

Sâmbătă, 10 octombrie, a fost o zi specială…

A fost o mare emoţie această beatificare. Noi suntem bucuroşi pentru că este o confirmare din partea Bisericii. Cardinalul Vallini i-a spus soţului meu: „Carlo va face lucruri mari în Biserică”. Iar mie: „A făcut minunea”, cred că se referea la Carlo. Faptul că fiul meu era sfânt eu şi soţul meu l-am ştiut mereu, însă noi am putea să fim o parte. Beatificarea a fost importantă nu numai pentru noi părinţii, ci şi pentru cinstitorii lui Carlo din toată lumea. După aceea, într-o perioadă sumbră din cauza Covid, acel timp frumos care era, apusurile foarte frumoase pe care ni le-a dăruit Assisi, a fost un har şi că totul s-a desfăşurat în siguranţă, fără dificultăţi şi fără probleme. A fost făcută o muncă uriaşă, toate acele persoane de gestionat, erau ecranele mari în diferite locuri, credincioşii au fost disciplinaţi. Trebuie să spun un cuvânt şi despre Monseniorul Domenico Sorrentino şi staff-ul său care au organizat ceremonia: fie episcopul fie autorităţile au fost foarte buni. După aceea, Monseniorul Sorrentino este îndrăgostit de Carlo. Noi am cedat Bisericii şi lui, în mod deosebit, corpul fiului nostru printr-un act notarial pentru că în momentul în care o persoană este venerată public este corect ca Biserica să poată dispune de corpul său. Ştiu că acum Carlo este în mâini bune.

Dumneavoastră vă gândeaţi să vedeţi acest fiu extraordinar?

Carlo avea o viaţă obişnuită care a devenit extraordinară graţie aceste prezenţe vii şi reale a lui Cristos în viaţa sa. De când a împlinit 7 ani, mergea la Liturghie în fiecare zi, făcea adoraţia euharistică înainte şi după Liturghie, recita Rozariul, se dedica lecturii Cuvântului lui Dumnezeu. Cristos era prezent mereu: de exemplu, dacă fiul Carlo juca fotbal, făcea asta cu şi pentru Isus. Nu scinda viaţa de credinţă de viaţa sa activă. Reuşea să unească viaţa sa de elev cu viaţa sa de credinţă, era una. De atâtea ori se trăieşte în mod dezlipit credinţa de cotidianitate. Dacă, în schimb, credinţa intră în ţesutul vieţii fiecăruia dintre noi, acea viaţă devine credibilă, suntem un martor autentic, devine o haină care caracterizează persoana. Era un lucru pe care Carlo reuşea să-l facă magistral. Este frumos acest lucru.

Fiul dumneavoastră a avut un exemplu de credinţă în familie?

Sincer, nu. Eu şi soţul meu eram suficient de deficienţi. Este o înclinaţie născută spontan în el. Voia să intre în biserici şi să-l salute pe Isus Euharistie sau Isus Răstignit, voia să adune sau să cumpere cu economiile sale flori de dus Sfintei Fecioare Maria. Eu nu împiedicam această credinţă a sa: a început să citească Cuvântul lui Dumnezeu şi viaţa sfinţilor. Acest lucru l-a făcut să se maturizeze precoce dintr-un punct de vedere religios. Dorea cu ardoare să facă prima Împărtăşanie, pentru o ocazie specială i-a fost permis la vârsta de 7 ani şi de atunci n-a lipsit niciodată la întâlnirea cotidiană cu adoraţia euharistică şi Sfânta Liturghie.

Iubirea faţă de Cristos s-a tradus în iubire faţă de săraci…

Carlo avea o mare iubire faţă de toţi, mai ales persoanele mai dezavantajate. Cerşetorilor care dormeau pe stradă pe cartoane le ducea băuturi calde şi ceva de mâncat seara, cu economiile sale cumpăra saci de dormit şi pături, pentru asta îl ajutam economic. Se apropia, saluta pe toţi, avea interes faţă de toţi, în persoane vedea faţa lui Isus, iubea şi avea un cuvânt bun pentru toţi. Noi la Milano trăim în centru, unde sunt multe imobile cu portari de alte naţionalităţi, care provin din alte continente, adesea singuri. Carlo vorbea cu ei, înţelegând dificultăţile lor de a părăsi propria ţară şi a trăi într-o ţară străină. Această mare sensibilitate îl făcea să fie drăguţ şi în casă. Noi aveam o călcătoare, părăsită de soţ de puţin timp, care avea o fetiţă de 12 ani şi trăia într-un cartier departe de noi, la San Donato. Venea la noi seara: Carlo, pentru a o face să plece repede aşa încât să se poată întoarce acasă la fiică o ajuta să împăturească rufele şi chiar să calce. Iată, în lucrurile mici devenea aproapele. Era un băiat deschis şi solar.

Gemenii dumneavoastră de zece ani au primit de la fratele mai mare o „moştenire” importantă…

O trăiesc cu naturaleţe. Carlo face parte din viaţa lor: încă de când s-au născut se vorbea despre fratele, au crescut cu prezenţa sa. Îl roagă pe Carlo, îi cer haruri. Şi ei sunt copii foarte religioşi: merg la Liturghie în fiecare zi, au făcut prima Împărtăşanie chiar înainte de Carlo, la cinci ani şi jumătate, spun Rozariul în fiecare zi.

Dumneavoastră l-aţi născut pe Carlo la viaţă, acum fiul dumneavoastră este fericit. Într-un fel deveniţi discipolă a fiului dumneavoastră…

Pentru mine Carlo a fost un mic mântuitor, pentru că eu eram o persoană care a trăit în mod laic. Am mers la Liturghie de trei ori: în ziua primei Împărtăşanii, a Mirului şi a Căsătoriei. Interesul lui Carlo faţă de credinţă şi iubirea faţă de Isus mă puneau în încurcătură, pentru că eu eram ignorantă cu privire la toate acestea. O prietenă a mea mi-a sugerat să mă adresez unui preot din Bologna. Eu am mers şi el m-a sfătuit studii de teologie la seral. Eu am acceptat: de acolo a început un parcurs al meu de sfinţire. Carlo a fost intermediarul. Într-un anumit sens, Carlo „m-a renăscut”, după aceea am început să merg şi singură. Desigur, deja faptul de a trăi cu el a însemnat să am un izvor de har aproape de mine. Era un băiat special, foarte evlavios. Când se ruga pentru o situaţie, aceasta se schimba drastic, deja în viaţă obţinea atâtea haruri, rugăciunea sa era puternică. Un băiat cu mare credinţă, spiritualitate, ascultător, generos, zâmbitor, altruist, care se gândea mereu la aproapele. Când saluta persoanele, mulţi spuneau că zâmbetele sale păreau săgeţi de caritate. Deja cum zâmbea şi cum vorbea, încălzea inimile persoanelor. Oamenii percepeau în Carlo prezenţa vie şi reală a lui Cristos, din care el se hrănea în fiecare zi. Carlo era un purtător al lui Isus, de aceea oamenii se simţeau în mod natural atraşi de el. Pentru aceasta fiul meu era iubit de toţi şi nu trezea invidie chiar dacă avea mari talente. În casă un îngrijitor de-al nostru hindus, brahman, graţie lui s-a convertit. Carlo nu lăsa pe nimeni indiferent.

De la mamă la martoră a acestei vieţi extraordinare…

Da, în mod compatibil cu activităţile mele de mamă a doi copii şi de soţie şi cu locul meu de muncă. Acum şi cu Covid, nu este foarte uşor să călătorim, însă facem întâlniri on line. Chiar Carlo a arătat cum se pot folosi în mod util aceste mijloace, aşa cum se vede cu expoziţia sa despre miracolele euharistice care astfel a ajuns în toată lumea; după aceea, făcea situri pentru parohii şi pentru asociaţii de voluntariat. A arătat latura pozitivă a internetului care ar trebui să prevaleze asupra laturii întunecate, cea a pornografiei şi a altor lucruri care ruinează conştiinţele şi pe tineri.

Carlo este mare exemplu chiar pentru tineri…

Carlo spunea mereu că drumul de sfinţenie este pentru toţi, toţi ne naştem originali, însă mulţi mor fotocopii pentru că nu urmează proiectul unic de mântuire pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare. Însă este dificil să se pună în practică acest proiect, riscăm să fim fotocopii ale ceva sau ale cuiva, pierzând din vedere obiectivul nostru. Pentru a invita pe fiecare la sfinţenie exemplul lui Carlo este important, pentru că arată o cărare simplă.

(După agenţia SIR, 12 octombrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: