Arhive pentru ‘Familia’

Exemplul unei mame renăscută de propriul fiu… Un fiu cu zâmbete ce păreau săgeţi de caritate

Într-un anumit sens, Carlo „m-a renăscut”,
după aceea am început să merg şi singură.
Desigur, deja faptul de a trăi cu el
a însemnat să am un izvor de har aproape de mine.
Era un băiat special, foarte evlavios.
Când se ruga pentru o situaţie, aceasta se schimba drastic,
deja în viaţă obţinea atâtea haruri,
rugăciunea sa era puternică.
Un băiat cu mare credinţă, spiritualitate, ascultător,
generos, zâmbitor, altruist,
care se gândea mereu la aproapele.

Carlo Acutis. Mama: „Era un purtător al lui Isus, zâmbetele sale păreau săgeţi de caritate”

De Gigliola Alfaro

Carlo Acutis este fericit. Unul dintre momentele cele mai emoţionante ale ritului de beatificare, petrecută sâmbătă, 10 octombrie 2020, la Assisi, în Bazilica „Sfântul Francisc”, a fost atunci când a fost adusă la altar relicva, îmbrăţişarea părinţilor din partea cardinalului Agostino Vallini, care a prezidat celebrarea. Aminteşte la agenţia SIR aceste momente şi ce a însemnat să trăiască alături de un fiu aşa de special mama, Antonia Salzano.

Sâmbătă, 10 octombrie, a fost o zi specială…

A fost o mare emoţie această beatificare. Noi suntem bucuroşi pentru că este o confirmare din partea Bisericii. Cardinalul Vallini i-a spus soţului meu: „Carlo va face lucruri mari în Biserică”. Iar mie: „A făcut minunea”, cred că se referea la Carlo. Faptul că fiul meu era sfânt eu şi soţul meu l-am ştiut mereu, însă noi am putea să fim o parte. Beatificarea a fost importantă nu numai pentru noi părinţii, ci şi pentru cinstitorii lui Carlo din toată lumea. După aceea, într-o perioadă sumbră din cauza Covid, acel timp frumos care era, apusurile foarte frumoase pe care ni le-a dăruit Assisi, a fost un har şi că totul s-a desfăşurat în siguranţă, fără dificultăţi şi fără probleme. A fost făcută o muncă uriaşă, toate acele persoane de gestionat, erau ecranele mari în diferite locuri, credincioşii au fost disciplinaţi. Trebuie să spun un cuvânt şi despre Monseniorul Domenico Sorrentino şi staff-ul său care au organizat ceremonia: fie episcopul fie autorităţile au fost foarte buni. După aceea, Monseniorul Sorrentino este îndrăgostit de Carlo. Noi am cedat Bisericii şi lui, în mod deosebit, corpul fiului nostru printr-un act notarial pentru că în momentul în care o persoană este venerată public este corect ca Biserica să poată dispune de corpul său. Ştiu că acum Carlo este în mâini bune.

Dumneavoastră vă gândeaţi să vedeţi acest fiu extraordinar?

Carlo avea o viaţă obişnuită care a devenit extraordinară graţie aceste prezenţe vii şi reale a lui Cristos în viaţa sa. De când a împlinit 7 ani, mergea la Liturghie în fiecare zi, făcea adoraţia euharistică înainte şi după Liturghie, recita Rozariul, se dedica lecturii Cuvântului lui Dumnezeu. Cristos era prezent mereu: de exemplu, dacă fiul Carlo juca fotbal, făcea asta cu şi pentru Isus. Nu scinda viaţa de credinţă de viaţa sa activă. Reuşea să unească viaţa sa de elev cu viaţa sa de credinţă, era una. De atâtea ori se trăieşte în mod dezlipit credinţa de cotidianitate. Dacă, în schimb, credinţa intră în ţesutul vieţii fiecăruia dintre noi, acea viaţă devine credibilă, suntem un martor autentic, devine o haină care caracterizează persoana. Era un lucru pe care Carlo reuşea să-l facă magistral. Este frumos acest lucru.

Fiul dumneavoastră a avut un exemplu de credinţă în familie?

Sincer, nu. Eu şi soţul meu eram suficient de deficienţi. Este o înclinaţie născută spontan în el. Voia să intre în biserici şi să-l salute pe Isus Euharistie sau Isus Răstignit, voia să adune sau să cumpere cu economiile sale flori de dus Sfintei Fecioare Maria. Eu nu împiedicam această credinţă a sa: a început să citească Cuvântul lui Dumnezeu şi viaţa sfinţilor. Acest lucru l-a făcut să se maturizeze precoce dintr-un punct de vedere religios. Dorea cu ardoare să facă prima Împărtăşanie, pentru o ocazie specială i-a fost permis la vârsta de 7 ani şi de atunci n-a lipsit niciodată la întâlnirea cotidiană cu adoraţia euharistică şi Sfânta Liturghie.

Iubirea faţă de Cristos s-a tradus în iubire faţă de săraci…

Carlo avea o mare iubire faţă de toţi, mai ales persoanele mai dezavantajate. Cerşetorilor care dormeau pe stradă pe cartoane le ducea băuturi calde şi ceva de mâncat seara, cu economiile sale cumpăra saci de dormit şi pături, pentru asta îl ajutam economic. Se apropia, saluta pe toţi, avea interes faţă de toţi, în persoane vedea faţa lui Isus, iubea şi avea un cuvânt bun pentru toţi. Noi la Milano trăim în centru, unde sunt multe imobile cu portari de alte naţionalităţi, care provin din alte continente, adesea singuri. Carlo vorbea cu ei, înţelegând dificultăţile lor de a părăsi propria ţară şi a trăi într-o ţară străină. Această mare sensibilitate îl făcea să fie drăguţ şi în casă. Noi aveam o călcătoare, părăsită de soţ de puţin timp, care avea o fetiţă de 12 ani şi trăia într-un cartier departe de noi, la San Donato. Venea la noi seara: Carlo, pentru a o face să plece repede aşa încât să se poată întoarce acasă la fiică o ajuta să împăturească rufele şi chiar să calce. Iată, în lucrurile mici devenea aproapele. Era un băiat deschis şi solar.

Gemenii dumneavoastră de zece ani au primit de la fratele mai mare o „moştenire” importantă…

O trăiesc cu naturaleţe. Carlo face parte din viaţa lor: încă de când s-au născut se vorbea despre fratele, au crescut cu prezenţa sa. Îl roagă pe Carlo, îi cer haruri. Şi ei sunt copii foarte religioşi: merg la Liturghie în fiecare zi, au făcut prima Împărtăşanie chiar înainte de Carlo, la cinci ani şi jumătate, spun Rozariul în fiecare zi.

Dumneavoastră l-aţi născut pe Carlo la viaţă, acum fiul dumneavoastră este fericit. Într-un fel deveniţi discipolă a fiului dumneavoastră…

Pentru mine Carlo a fost un mic mântuitor, pentru că eu eram o persoană care a trăit în mod laic. Am mers la Liturghie de trei ori: în ziua primei Împărtăşanii, a Mirului şi a Căsătoriei. Interesul lui Carlo faţă de credinţă şi iubirea faţă de Isus mă puneau în încurcătură, pentru că eu eram ignorantă cu privire la toate acestea. O prietenă a mea mi-a sugerat să mă adresez unui preot din Bologna. Eu am mers şi el m-a sfătuit studii de teologie la seral. Eu am acceptat: de acolo a început un parcurs al meu de sfinţire. Carlo a fost intermediarul. Într-un anumit sens, Carlo „m-a renăscut”, după aceea am început să merg şi singură. Desigur, deja faptul de a trăi cu el a însemnat să am un izvor de har aproape de mine. Era un băiat special, foarte evlavios. Când se ruga pentru o situaţie, aceasta se schimba drastic, deja în viaţă obţinea atâtea haruri, rugăciunea sa era puternică. Un băiat cu mare credinţă, spiritualitate, ascultător, generos, zâmbitor, altruist, care se gândea mereu la aproapele. Când saluta persoanele, mulţi spuneau că zâmbetele sale păreau săgeţi de caritate. Deja cum zâmbea şi cum vorbea, încălzea inimile persoanelor. Oamenii percepeau în Carlo prezenţa vie şi reală a lui Cristos, din care el se hrănea în fiecare zi. Carlo era un purtător al lui Isus, de aceea oamenii se simţeau în mod natural atraşi de el. Pentru aceasta fiul meu era iubit de toţi şi nu trezea invidie chiar dacă avea mari talente. În casă un îngrijitor de-al nostru hindus, brahman, graţie lui s-a convertit. Carlo nu lăsa pe nimeni indiferent.

De la mamă la martoră a acestei vieţi extraordinare…

Da, în mod compatibil cu activităţile mele de mamă a doi copii şi de soţie şi cu locul meu de muncă. Acum şi cu Covid, nu este foarte uşor să călătorim, însă facem întâlniri on line. Chiar Carlo a arătat cum se pot folosi în mod util aceste mijloace, aşa cum se vede cu expoziţia sa despre miracolele euharistice care astfel a ajuns în toată lumea; după aceea, făcea situri pentru parohii şi pentru asociaţii de voluntariat. A arătat latura pozitivă a internetului care ar trebui să prevaleze asupra laturii întunecate, cea a pornografiei şi a altor lucruri care ruinează conştiinţele şi pe tineri.

Carlo este mare exemplu chiar pentru tineri…

Carlo spunea mereu că drumul de sfinţenie este pentru toţi, toţi ne naştem originali, însă mulţi mor fotocopii pentru că nu urmează proiectul unic de mântuire pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare. Însă este dificil să se pună în practică acest proiect, riscăm să fim fotocopii ale ceva sau ale cuiva, pierzând din vedere obiectivul nostru. Pentru a invita pe fiecare la sfinţenie exemplul lui Carlo este important, pentru că arată o cărare simplă.

(După agenţia SIR, 12 octombrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe ercis.ro

O propunere concretă

„Prezenţa Domnului locuieşte în familia reală şi concretă, cu toate suferinţele, luptele, bucuriile sale şi propunerile sale zilnice” (Amoris laetitia, 315).

În Biserică avem o comoară ascunsă: familia. Domnul a însoţit mereu fiecare criză a poporului său cu mesaje extraordinare şi pare să facă asta şi în faţa acestei pandemii, care ne constrânge pe noi toţi la o retragere forţată în casele noastre. Celebrările sunt suspendate, multe biserici sunt închise şi este riscant a ajunge la ele. Ne simţim singuri, izolaţi şi tocmai în această izolare Duhul ne sugerează să redescoperim sacramentul căsătoriei, în virtutea căruia casele noastre, prin prezenţa constantă a lui Cristos în relaţia consacrată a soţilor, sunt o mică Biserică familială.

De fapt, în case, soţii garantează prezenţa lui Isus douăzeci şi patru de ore pe zi. Un adevăr pe care papa Francisc îl subliniază în Amoris laetitia la nr. 67: „Cristos Domnul «vine în întâmpinarea soţilor creştini în sacramentul căsătoriei» şi rămâne cu ei”. Isus nu pleacă, ci rămâne cu soţii şi este prezent în casa lor nu numai când sunt reuniţi şi se roagă, ci în fiecare clipă.

În virtutea acestei realităţi, putem fructifica acest timp deosebit ca timpul în care fiecare familie creştină poate redescoperi ceea ce este: manifestare genuină a misterului, care este Biserica drept trup al lui Cristos. De fapt, soţii „edifică Trupul lui Cristos şi constituie o Biserică familială” (Amoris laetitia, 67). Fiecare familie este o parte esenţială a acestui trup, care se construieşte pornind de la micile gesturi zilnice, unde Isus este prezent în mod stabil.

Este un timp de antrenament, cel pe care ni-l oferă Domnul, în aşteptarea înfrângerii acestui rău. Un timp în care, trăind uniţi în casele noastre, suntem chemaţi să facem exerciţii de caritate continue. De câte ori pe zi în aceste ore Domnul ne dă oportunitatea de a-i privi cu duioşie pe copiii noştri, cu răbdare iubitoare pe soţul nostru; de a modera tonul vocii chiar dacă în jurul nostru domneşte o dezordine neaşteptată, de a educa pe copiii noştri la folosirea bună a acestui timp îndelungat în casă, care pare să nu treacă niciodată; de a-i educa la un dialog făcut din ascultare dăruită celuilalt, din calm interior, din respect, chiar dacă celălalt este diferit de modul în care aş vrea să fie? Este un timp de creştere, acesta, pentru fiecare dintre noi, în care trebuie să învăţăm să marcăm ritmul zilelor, care nu mai sunt controlate de munca frenetică şi de o gestionare familială dominată de „a face”. Ore oferite capacităţii noastre de a lăsa spaţiu celuilalt între zidurile restrânse ale caselor noastre. Cât este de important, în această nouă dimensiune în care suntem aruncaţi, ca soţul şi soţia să ştie să se privească în ochi şi să-şi vorbească, planificând împreună orele zilei, conştienţi că între zidurile familiale există o prezenţă frumoasă care provine din relaţia lor: Isus. Pentru că acesta nu este numai un timp de antrenament uman, ci şi spiritual. Este un timp de pre-evanghelizare, în case şi prin intermediul caselor, ca în epoca primelor comunităţi creştine, în timpul căruia Domnul ne invită să ne reunim ca familii, să ne rugăm împreună, în jurul unei lumânări aprinse, pentru a ne aminti că este Cineva care ne ţine uniţi şi care, în această perioadă de tulburare, ne iubeşte. Un timp care ne va permite după aceea să celebrăm din nou în biserici, mai conştienţi şi întăriţi de prezenţa lui Isus în vieţile noastre zilnice.

Aşadar, să ne străduim să percepem invitaţia pe care ne-o adresează Domnul în casele noastre: să ne reunim, ca familie, duminica, pentru a celebra în mod mai solemn acea liturgie familială care în mod obişnuit, în virtutea prezenţei lui Isus, se împlineşte prin gesturile dintre soţi (gesturile de iubire trăite în istoria unui cuplu de soţi, devin o „continuitate neîntreruptă a limbajului liturgic” şi „viaţa conjugală devine, într-un anumit sens, liturgie” [Amoris laetitia, 215]).

Cum se face asta este simplu: putem să ne întâlnim toţi împreună într-o cameră, să recităm un Psalm de laudă, să ne cerem iertare reciproc cu un cuvânt sau un gest între soţi şi între părinţi şi copii, să citim Evanghelia duminicii, să exprimăm un gând despre ceea ce trezeşte Cuvântul în fiecare, să formulăm o rugăciune pentru necesităţile familiei, ale celor pe care-i iubim, ale Bisericii şi ale lumii. Şi în sfârşit, să încredinţăm grijii Mariei familia noastră şi fiecare familie pe care o cunoaştem.

Toate familiile pot face asta, pentru că Isus a spus: „unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,20). Şi de ce să nu încercăm să facem comunitate, rugându-ne duminica împreună cu mai multe familii, via skype, sau cu alte sisteme de audio sau video conferinţă, folosindu-ne de avantajele tehnologiei moderne? Pe rând putem să-i punem pe copiii noştri să citească, sau să alternăm glasurile cuplurilor şi familiilor conectate.

Să ne amintim că soţii sunt semnul misterului pascal care se celebrează în fiecare Euharistie („De aceea soţii sunt referinţa permanentă pentru Biserică a ceea ce s-a întâmplat pe Cruce”, Amoris laetitia, 72); ei sunt profeţie, vestire întrupată într-o cotidianitate formată din mici gesturi, care exprimă dăruirea de sine, aşa cum a făcut Isus. Să profităm de acest timp un pic straniu pentru a-l primi şi a-l trăi pe Duhul Sfânt în casele noastre şi a redescoperi bogăţia şi darul Bisericilor noastre familiale împreună cu Isus, care locuieşte cu noi.

O propunere concretă pentru a fi „Biserică familială”
de cardinal Kevin Farrell 
prefect al Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă

După 
L’Osservatore Romano, 22 martie 2020
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro

Familia: relația dintre părinți și copii, munca și școala. Adevărata educație…

Un film scurt despre provocările prin care trec părinți, despre capacitatea de a citi „semnele timpului” prezente în copii și despre adevărata școală…

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

4.00 €

Pay with PayPal
%d blogeri au apreciat: