Arhiva pentru martie 2016

A fost un (d)om(n)… și numele lui era Lucian

12885769_581487588691282_3106749709991242668_o-2În timpul înmormântării mi-a trecut prin minte toată istoria prieteniei noastre. Eram seminarist când l-am întâlnit prima data. Era atât de diferit de ceilalți. Părea un copil, deși vârsta lui era mult peste a mea. De fapt, eu eram copilul iar el „nenea”. Trupul lui părea destinat suferinței, dar chipul său avea imaginea fericirii. Pe atunci nu credeam că voi putea spune despre el cuvintele fericitei Tereza de Calcutta: „Unii oameni apar în viața noastră ca o binecuvântare, alții ca o lecție”. Însă astăzi simt că el a fost o binecuvântare și o lecție pentru mine și pentru mulți alții. Viața lui scurtă și plină de dureri trăite în fericire a fost o binecuvântare pentru toți cei care l-au întâlnit. Viața lui a devenit o lecție care ar trebui predată în orice școală: lecția fericirii, lecția seninătății, lecția sufletului care nu se lasă robit de trup.

Lucian, tânărul, ba chiar domnul de 40 de ani pe care l-am înmormântat zilele trecute (22 martie 2016) în Bacău, a fost cu adevărat o lecție și o binecuvântare. Nu, nu o binecuvântare sau o lecție, ci și una și alta.

Lucian a fost o binecuvântare prin zâmbetul pe care îl oferea tuturor.

Lucian a fost o binecuvântare pentru că știa să fie copil cu copiii, deși avea 40 de ani, și adult cu adulții, deși trupul său părea să-l fi privat de maturitate. Este adevărat că nu reușea mereu să ne convingă cu istorisirile sale, dar ne smulgea zâmbete.

Lucian a fost o binecuvântare pentru oamenii care fugeau de singurătate sau sufereau din cauza ei. A fost mereu o plăcută și neobosită companie.

Lucian a fost o binecuvântare pentru copiii care creșteau în jurul lui învățând să se bucure cu/de ceea ce au, fără să plângă toată ziua pentru ceea ce le lipsește.

Lucian a fost o binecuvântare pentru mame, pentru toate femeile care se bucurau văzându-i pofta de viață și bucuria cu care trăia parcă neținând cont de suferința trupului. Tuturor mamelor el le-a adresat un mesaj în iunie 2015, cuvinte pe care le puteți citi în revista Biserica și viața, publicată în decanatul de Bacău. În simplitatea lui atingea profunzimi nebănuite și răscolea inimi spunând: „sunt bucuros pentru ce mi-a dat Dumnezeu. Mamele care află că vor naște copii cu probleme nu trebuie să-i omoare. Să aibă răbdare cu ei, să nu îi ucidă. Să-i crească cu grijă, cu puterea Domnului. Doar Dumnezeu are dreptul de a da și de a lua viața. Pe mine nu m-a luat, m-a lăsat… Mă rog pentru toate mamele să iubească copii și să nu-i abandoneze”. El a fost unul dintre cei abandonați de mamă tocmai pentru că trupul său plin de suferință nu a corespuns cu „standardele” unei femei pe care el continua plin de iubire să o numească mamă și să se roage pentru ea.

Lucian nu a fost un handicapat. Și nici o persoană cu dizabilități. El a fost și rămâne pentru mine o persoană cu alte abilități. Da, avea multe abilități. Avea curaj. A avut curajul să înfrunte viața. A avut curajul să zâmbească suferinței, să fie fericit chiar și în suferință. A avut curajul să fie mulțumit cu ceea ce avea și în același timp să muncească pentru a fi mai bun, pentru a avea mai mult. Iar imagineația lui genială completa și concura cu cele mai reușite scenarii cinematografice. Nu te puteai supăra pe el. Și nici el nu s-a supărt vreodată pe cineva. Chiar și când greșea în vreun lucru mic și era certat el știa să se strecoare direct în inimă spunându-ți: „Chiar dacă mă cerți pentru că am greșit, eu știu că în inima ta tu mă iubești”.

Lucian a fost o lecție prin felul său de a se bucura de lucrurile simple.

El rămâne ca o palmă dată pe obrazul instituțiilor statului care refuză să slujească viața. Rămâne o provocare pentru cei care cred că există persoane care nu au drepturi sau au mai puține drepturi. Palmele lui – și cei care l-au cunoscut știu cum erau mâinile lui și cum se mulau atunci când se prindea de tine! – ar trebui să fie simțite peste obrazul celor care refuză să slujească viața…

Lucian avea abilitatea de a te încuraja, de a-ți demonstra cât de înșeli atunci când ești supărat pe viață.

Lucian a fost o lecție pentru cei veșnic nemulțumiți.

Lucian a fost o lecție pentru cei care nu au grijă de sănătatea lor și reunță la lupta pentru un viitor mai bun.

El rămâne în inima multora lecția și binecuvântarea trimise de Dumnezeu pentru a da curaj și speranță, pentru a ne ajuta pe toți să prețuim mai mult darul vieții.

Închei întipărindu-mi în minte răspunsul lui atunci când a fost întrebat:

„ – Lucian, tu ai o boală gravă, totuși te văd senin. Care sunt bucuriile vieții tale?

– Dumnezeu mi-a dat multe daruri: pot să merg, să alerg, să mă spăl singur. Mi-a dat mult curaj și sunt foarte fericit. Așa a permis Domnul, să fiu așa. Dar sunt mulți oameni care mă iubesc și pe mine, mai ales copiii. Sunt oameni care îmi spun: Lucian, tu ne dai putere. Mergi înainte! Sunt fericit așa cum sunt”.

Lucian, Domnul să odihnească sufletul tău în pace și să dăruiască trupului tău strălucirea și puterea omului răscumpărat. Odihnește-te în pace și roagă-te pentru noi din ceruri.12898212_580786692094705_3327391042388033144_o

12593853_579371768902864_1626379738814564125_o

 

 

Rugăciunea și viața

RugaciuneNu trebuie uitat faptul că rugăciunea este parte constitutivă esenţială a vieţii creştine, luată în integritatea şi centralismul ei, şi aparţine însăşi „umanităţii” noastre: este „prima expresie a adevărului lăuntric al omului, prima condiţie a libertăţii autentice a spiritului”156.

Pentru aceasta, rugăciunea nu reprezintă deloc o evadare de la treburile zilnice, ci constituie stimulentul cel mai puternic pentru ca familia creştină să-şi asume şi să rezolve pe deplin toate responsabilităţile sale de celulă primară şi fundamentală a societăţii umane. În acest sens, participarea efectivă la viaţa şi misiunea Bisericii în lume este proporţională cu fidelitatea şi intensitatea rugăciunii prin care familia creştină se uneşte cu mlădiţa roditoare, care este Cristos Domnul157.

Din unirea vitală cu Cristos, alimentată din liturgie, cu oferta de sine însuşi şi din rugăciune, derivă fecunditatea familiei creştine în slujirea specifică de promovarea umană, care nu poate să ducă decât la transformarea lumii158.

(din Familiaris consortio, nr. 62)

Documentul poate fi citit în întregime pe: http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2exo.asp?doc=fc

Rugăciunea liturgică şi rugăciunea particulară

Doar rugaciunea conteazaÎntre rugăciunea Bisericii şi aceea a fiecărui credincios este un raport profund şi vital, aşa cum a reafirmat în mod clar Conciliul Vatican II153. Scopul important al rugăciunii Bisericii domestice este acela de a construi pentru copii o introducere naturală la rugăciunea liturgică a întregii Biserici, în sensul fie de a-i pregăti la rugăciunea liturgică a Bisericii, fie de a o extinde în întreg cadrul vieţii personale, familiale şi sociale. De aici urmează necesitatea participării progresive a tuturor membrilor familiei creştine la sfânta Euharistie, mai ales duminica şi în zilele de sărbătoare, precum şi la celelalte sacramente şi cu precădere la acelea de iniţiere creştină a copiilor. Directivele conciliare au deschis o nouă posibilitate pentru familia creştină, care a fost inclusă printre grupurile cărora li se recomandă să celebreze în comun oficiul divin154. În felul acesta, familia creştină se va îngriji să celebreze, chiar şi în casă şi în formă adecvată membrilor ei, timpurile şi sărbătorile anului liturgic.

Pentru a pregăti şi a prelungi acasă cultul celebrat în Biserică, familia creştină recurge la rugăciunea particulară, care prezintă o mare varietate de forme. Această varietate dovedeşte extraordinara bogăţie cu care Duhul Sfânt însufleţeşte rugăciunea creştină şi vine în ajutorul diferitelor exigenţe şi situaţii ale vieţii celui care se roagă lui Dumnezeu. Pe lângă rugăciunile de dimineaţă şi de seară – după recomandarea părinţilor sinodali – trebuie luate expres în consideraţie: citirea şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu, pregătirea la sfintele sacramente, devoţiunea şi consacrarea la inima lui Isus, diferitele forme de cult în cinstea sfintei Fecioare Maria, binecuvântarea mesei şi observarea evlaviei populare.

În respectarea libertăţii fiilor lui Dumnezeu, Biserica a propus credincioşilor unele practici de pietate, cu deosebită grijă şi insistenţă. Între aceste practici de pietate trebuie menţionată recitarea Rozariului: „Voim acum, în continuarea îndemnurilor predecesorilor noştri, să recomandăm viu recitarea sfântului Rozariu în familie… Fără îndoială că Rozariul sfintei Fecioare Maria este una dintre cele mai minunate şi eficace rugăciuni comune, pe care familia creştină este invitată să o recite. Noi iubim, într-adevăr, să ne gândim şi să dorim cu ardoare ca atunci când familia este adunată pentru rugăciune, sfântul Rozariu să fie expresia frecventă şi plăcută a rugăciunii lor”155. Astfel, rugăciunea autentică mariană, care se exprimă în legătura sinceră şi urmarea generoasă a atitudinilor spirituale ale Fecioarei Preasfinte, constituie un instrument privilegiat pentru alimentarea comuniunii de iubire a familiei şi pentru dezvoltarea spiritualităţii conjugale şi familiale. Ea, Maica lui Cristos şi a Bisericii, este într-adevăr în mod special şi mama familiilor creştine ale Bisericii domestice.

(din Familiaris consortio, nr. 61)

Documentul poate fi citit în întregime pe: http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2exo.asp?doc=fc