Dumnezeu l-a întărit cu puterea sa pe Isus din Nazaret,
care pe unde a trecut a făcut bine tuturor (Fap 10,38).

Zilele trecute, mai exact cu o săptămână în urmă, s-a realizat un sondaj televizat în care oamenii erau întrebaţi despre sărbătoarea pe care o trăim: Paştele. Un reporter se apropia de diverşi trecători şi-i întreba: „Ce înseamnă paştele pentru dvs.?”. Am fost copleşit de tristeţea acestui sondaj care a adunat răspunsurile cele mai diferite şi neaşteptate de la o ţară cu un popor ce se declară creştin, o ţară în care, conform recensământului, 98% dintre cetăţeni sărbătoresc Paştele. Au fost întrebaţi aproximativ o mie de oameni şi iată rezultatele: 70 au spus că de Paşte sărbătorim naşterea Domului! Total pe lângă! Alţii, 40 la număr, au fost mai sinceri şi nu au dat niciun răspuns, ci au dat din umeri adăugând: nu ştiu. Alţii au dat răspunsuri care nu au nimic în comun cu învierea lui Cristos: au vorbit despre cumpărături şi cadourile aduse de iepuraş, despre faptul că se taie un miel şi se vopsesc ouă etc. Foarte puţini din cei o mie au menţionat învierea lui Cristos, centrul credinţei noastre, de fapt, centrul credinţei lor, pentru că ei se defineau creştini. Trist, prea trist pentru o zi de sărbătoare, pentru un popor creştin.

Iată că noi suntem adunaţi acum, când participăm la sfânta Liturghie, în faţa sfântului altar, locul unde zilnic Cristos trăieşte patima, moartea şi învierea sa. Suntem în locul străjuit de lumânarea pascală pe care am aprins-o aseară de la focul binecuvântat şi care tronează solemn în biserică în tot timpul pascal în amintirea lui Cristos cel viu, lumina lumii, şi a botezului nostru. Trăim această viaţă de credinţă – conştienţi sau mai puţin conştienţi – înconjuraţi de semne şi simboluri. Şi iată că în acest context bogat în semnificaţii vine în faţa noastră acelaşi reporter şi ne întreabă: Ce înseamnă Paştele pentru dvs., pentru tine? Avem obiligaţia să răspundem la această întrebare. Haideţi să fim sinceri şi să vedem ce a însemnat acest Paşte pentru noi. Aceasta este întrebarea la care vreau să-mi răspund şi să ne răspundem astăzi împreună: ce este Paştele pentru mine?

Paștele este poate un timp cu zile libere, vacanțe și concedii: nu se lucrează și nu se merge la școală. Este adevărat, dar nu e suficinet. Este un timp în care cei dragi, familiile se reunesc, se revăd. Adevărat este, dar tot insuficient. Paştele mai este poate pentru unii dintre noi un timp în care putem alerga după cumpărături, e un prilej bun de a schimba cadouri, după cum este şi o ocazie potrivită pentru unii, mai ales unele gospodine, de a exersa arta culinară şi altele din domeniul gastronomiei. Iarăşi este adevărat, aceste lucruri sunt bune și se întâmplă de Paște, dar nu sunt suficiente. Dacă Paştele nostru se rezumă la astea, nu l-am trăit suficient.

Mai mult chiar, aş îndrăzni să spun că dacă întrebaţi fiind ce este Paştele am răspunde că este învierea lui Cristos, răspunsul nostru ar corect, dar insuficient. Paştele trebuie să fie mai mult. La această întrebare astăzi Biserica ne cheamă să avem un răspuns personalizat: Paştele este învierea Dumnezeului meu, este învirea lui Cristos al meu, este învierea mea. Numai în această măsură putem spune că trăim cu adevărat sărbătarea pascală; numai în acest fel personalizat spovada şi împărtăşania noastră, participările noastre la celebrări aduc roadele sperate şi bucurie întregului Cer. Învierea lui Cristos, adică Paştele, este învierea mea.

În aceste zile suntem chemaţi să ne regăsim tot mai mult în cuvintele sfinţilor care au trăit primii învierea şi au trăit-i cât se poate de personal, de personalizată. De exemplu, când simțim că Isus ne lipsește trebuie să ne însușim cuvintele Mariei Magdalena despre care am auzit în sfânta Evangheliei: „L-au luat pe Domnul meu” (cf. In 20,13). S-a trezit dis de dimineaţă şi s-a dus să-l caute pe Domnul, nu un Domn oarecare, ci „Domnul ei”. Îl simţea ca pe Dumnezeul ei. Apoi când simțim că l-am aflat trebuie să intrăm şi noi în acest dialog prezent în secvenţa de dinaintea sfintei Evanghelii: „Spune-ne, Marie Magdalena,

ce-ai văzut pe cale?”

„Am văzut mormântul lui Cristos care trăieşte,
am văzut mărirea celui înviat.

I-am văzut pe îngeri, martorii învierii lui,
giulgiul şi veşmintele.

Cristos, speranţa mea, a înviat!”

De asemenea, relaţia noastră cu Domnul cel înviat şi convigerea noastră despre el trebuie să devină cea a lui Petru pe care l-am ascultat învăţându-ne în prima lectură despre: „Isus din Nazaret care pe unde a trecut a făcut bine tuturor şi i-a vindecat pe toţi” (cf. Fap 10,38). Dacă acest Cristos care a făcut numai bine nu devine Cristos al meu, dacă această înviere a lui nu devine o înviere pentru mine sau o înviere a mea, nu este Paşte în totalitate.

Ne putem întreba oarecum nedumeriţi şi poate chiar un pic revoltaţi: știu că Domnul face numai bine, dar ce a făcut concret pentru mine în acest an, de la Paştele trecut până acum? Ce bine a făcut Isus Cristos în viaţa mea? Însă mai înainte de aceste întrebări ar trebui să ne verificăm să vedem dacă a trecut prin viaţa noastră, dacă nu cumva am dus o viață paralelă cu drumul pe care trece Isus, dacă nu cumva credința noastră este foarte străină și îndepărtată de ceea ce trebuie să fie viața creștină.

Acest Cristos alături de care am fost în pătimire şi moarte, acest Cristos pe care-l proclamăăm viu şi despre care auzim că a făcut numai bine, trebuie să devină Cristos al nostru. El, cel înviat, trebuie să fie cel care trece prin viaţa noastră şi noi intrăm în viaţa lui. Doar aşa vom simţi că atunci când trece prin viaţa noastră ne face bine. Aş vrea să ne dorim mai mult un Paşte personalizat în care Cristos cel viu – biruitor asupra morţii, păcatului şi descurajării – să treacă prin viaţa mea şi să-mi facă tot binele de care am nevoie: să-mi dea curajul de a mă împotrivi şi eu împreună cu el morţii şi păcatului.

Avem în istorie atâtea exemple de oameni care atunci când au intrat în contact cu Cristos – când Isus a trecut prin viaţa lor – s-au schimbat. Cristos le-a făcut bine, le-a schimbat viaţa. Cel mai cunoscut, pentru cei care vin la biserică sau citesc Sfânta Scriptură, este apostolul Paul din care aproape în fiecare duminică ascultăm un fragment din scrierile sale. Despre el ştim că Isus pe care l-a întâlnit pe drumul Damascului i-a schimbat total viaţa. Apoi a renunţat la toate şi la urmat pe Cristos spunând: „Pentru mine a trăi înseamnă Cristos” (Fil 1,22) sau în alt loc: „Eu nu vreau să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit” (1Cor 2,2). Paştele e un timp potrivit pentru noi ca să ne găsim „drumul spre Damasc”, drumul unde viaţa noatră întâlneşte vocea lui Cristos, drumul personalizării relaţiei cu Cristos

Apoi avem astăzi (24 aprilie) o fericită coincidenţă întrucât este data la care cronicarii ne spun că s-a botazat sfântul Augustin: 24 aprilie 387. După ce mai bine de 30 de ani şi-a căutat rostul în acastă lume, după ce prin diferite rătăciri filozofice şi religioase a stat departe de adevărata credinţă, l-a întâlnit pe Cristos şi nu s-a mai îndepărtat de el. Este o coincidenţă că anul acesta avem paştele chiar în ziua botezului său, însă aceasta ne dă ocazia să reflectăm şi să învăţăm din exemplul său: un exemplu de om care l-a lăsat pe Cristos să treacă prin viaţa sa, iar acest Cristos pe care l-a întâlnit a devenit Cristos al său, a devenit totul său. În cartea Confesiuni, sfântul Augustin îşi povesteşte întreaga viaţă iar printre altele aminteşte şi acest punct culiminat al trăirilor sale: el se frământa foarte mult să găsească adevărul, voia să ştie ce trebuie să aleagă un om în această viaţă, ce cale trebuie să străbată pentru a trăi cu adevărat fericit. Avea pe de o parte o mulţime de curente filozofice, dar era înconjurat şi de învăţături creştine. Să medităm asupra ceea ce ne povesteşte el: „În sufletul meu s-a iscat o furtună îngrozitoare ce avea să aducă cu sine o uriaşă ploaie de lacrimi. În cele din urmă m-am întins sub un smochin şi am dat frâu liber lacrimilor, şi râurile ochilor mei au izbucnit, jertfă bine primită de tine. Şi, într-adevăr, nu cu aceste vorbe, ci în această ordine de idei ţi-am spus multe: „Şi tu, Doamne, până când, ziceam eu, până când te vei mânia pe mine, până la sfârşit? Să nu pomeneşti fărădelegile noastre cele de demult…. Cât timp, da, cât timp va mai fi mâine şi iarăşi mâine? Când îţi voi zice Doamne astăzi? Pentru ce nu acum? Pentru ce nu vine în sfârşit ceasul acesta, sfârşitul ruşinii mele? Până când voi spune tot mâine?” Şi Dumnezeu i-a răspuns imediat: Tolle, lege! Tolle, lege! – Ia şi citeşte!” A luat în mână cartea Apostolului şi, spune el: Am deschis-o şi am citit în tăcere capitolul pe care ochii mei s-au aruncat mai întâi: «Nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânare şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte» (Rom 13,13-14). Şi nici nu am voit să citesc mai mult şi, de fapt, nici nu mai era nevoie. Într-adevăr, o dată cu sfârşitul acestui pasaj, ca şi când în inima mea s-ar fi vărsat o lumină de siguranţă, toate întunecimile îndoielii s-au risipit” (Augustin, Confesiuni, VIII, 12 (29)). A găsit adevărul. În viaţa lui a intrat Cristos şi i-a făcut cel mai mare bine: l-a schimbat pentru veşnicie.

„Mâine” şi iarăşi „mâine” şi „nu astăzi” e un refren cunoscut multora dintre noi. Mulţi dintre noi, poate şi la această sărbătoare pascală, i-am spus „mâine” lui Cristos care vrea să treacă prin viaţa noastră.

Mă opresc un pic şi mă întreb: nu cumva şi eu i-am spus mâine? Ba chiar mai mult, poate că i-am spus să vină luna viitoare sau la anul? De fapt, de ce să vină. Lasă, am să-l chem eu când voi avea nevoie. Nu acum.

Dar tu ce i-ai spus lui Cristos? L-ai lăsat să treacă sau i-ai spus şi tu mâine? Dar mâine ce-i vei spune?

Ne surprindem uneori că nu vrem să-l lăsăm pe Cristos să treacă cu adevărat prin viaţa noastră şi să ne facă binele pe care numai el poate să-l facă! Să ne redea speranţa, să ne redea puterea, să ne redea mai ales calitatea de a fi oameni de caracter, oameni cu bun simţ, oameni cu tot ceea ce înseamnă mai bun pe acest pământ, deşi vedem exemplul edificator al sfinţilor şi binele de care s-au bucurat în urma întâlnirii cu Cristos.

Şi mai sunt şi alţii, nu doar sfântul Paul şi sfântul Augustin. Avem o mulţime de oameni şi din timpul nostru, Paul Claudel sau Andre Frossard. Acesta din urmă a scris o carte, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, şi după ce s-a convertit într-un mod miraculos intrând într-o biserică unde se făcea adoraţie, după cum el însuşi mărturiseşte – „Am intrat ateu şi două minute mai târziu am ieşit creştin” – el spune aceste cuvinte: „După ce l-am întâlnit pe Cristos, pentru mine numai el contează. Dumnezeu a devenit singura realitate din viaţa mea, restul nu este decât o ipoteză”.

Când va deveni şi pentru noi acest Cristos care trece şi face doar bine singura realitate sau măcar cea mai puternică realitate de care să ne agăţăm în dificultăţile noastre? Acest Isus pe care îl sărbătorim ca fiind viu, ca fiind un Dumnezeu activ, vrea să facă parte din viaţa noastră, vrea să treacă mai ales în aceste zile prin viaţa noastră. Să-l lăsăm. Să punem la dispoziţia sa sufletul nostru, aşa cum este el: poate încărcat de păcate, poate plin de neînţelegeri, poate prea încercat. El va şti să treacă prin acest suflet şi să-i facă bine, să-l purifice, să-l tonifice.

Şi să nu uităm că noi decidem. Nimeni nu poate lua hotărâri în locul nostru în această privinţă şi nu putem nici să învinuim pe alţii. Noi decidem dacă îl lăsăm pe Dumnezeu să treacă prin viaţa noastră sau nu. Ce ai de gând să faci?

În funcţie de decizia pe care o luăm, putem da un răspuns adecvat reporterului care bate la uşă şi lasă să intre în urechile noastre acestă întrebare: ce este Paştele pentru mine? Ce este Paştele pentru tine? Vă doresc să putem medita împreună la această întrebare, iar răspunsul nostru să fie unanim plin de prezenţa lui Cristos. Răspunsul nostru să fie integrat în această realitate: paştele este învierea Domului meu care trece prin viaţa mea şi-mi face bine mie şi celor dragi ai mei.

Fie ca acest de Paşte eu, tu şi toţi cei dragi ai noştri – mai ales cei care încă nu au reuşit să simtă cu adevărat sărbătoarea pascală – toţi să-l simţim pe Cristos ca înviat şi ca fiind Domnul nostru. Să-l simţim cum trece prin viaţa noastră şi ne face numai bine. Vă doresc să sărbătoriţi pe „drumul Damascului” sau sub „smochinul augustinian”, locurile în care Dumnezeu şi omul s-au întâlnit irevocabil şi au încheiat afacerea vieţii lor, locurile care au personalizat şi au pecetluit vieţuirea lor întru Cristos.

Vă doresc un Paşte personalizat!

Predică ţinută în catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină

Solemnitatea Paştelui, 24 aprilie 2011, ora 18:30.