Viaţa nouă. Parcursul creştin de la botez la moarte

De papa Francisc

Botezul este începutul vieţii noi. Dar ce înseamnă viaţă nouă? Viaţa nouă a botezului nu este nouă ca atunci când schimbăm locul de muncă sau ne mutăm într-un alt oraş şi spunem: am început o viaţă nouă. În aceste cazuri, desigur, viaţa se schimbă, eventual chiar mult, este diferită de cea precedentă: mai bună sau mai rea, mai interesantă sau obositoare, în funcţie de cazuri. Condiţiile, contextul, colegii, cunoştinţele, poate chiar şi prieteniile, casa, salariul sunt diferite. Dar nu este o viaţă nouă, este aceeaşi viaţă care continuă.

Viaţa nouă a botezului este diferită şi de trăirea unei schimbări radicale a sentimentelor noastre datorită unei îndrăgostiri sau a unei dezamăgiri, a unei boli, a unui neprevăzut important.

Lucruri de acest gen ni se pot întâmpla ca un cutremur, interior şi exterior: pot să se schimbe valorile, alegerile de fond: afecte, loc de muncă, sănătate, slujire faţă de alţii… Eventual mai înainte ne gândeam la carieră şi după aceea începem să facem voluntariat, ba chiar să facem din propria viaţă un dar pentru alţii! Mai înainte nu ne gândeam să construim o familie, după aceea experimentăm frumuseţea iubirii conjugale şi familiale.

Şi acestea, care sunt schimbări mari, extraordinare, sunt încă „numai” nişte transformări. Sunt modificări care ne duc la o viaţă mai frumoasă şi dinamică, sau mai dificilă şi obositoare. Nu este ceva întâmplător că – atunci când le relatăm – folosim mereu acel mai mult şi acel mai puţin. Spunem că au făcut existenţa noastră mai frumoasă, mai bucuroasă, pasionantă. Este pentru că încă facem comparaţii între lucruri mai mult sau mai puţin asemănătoare. Este ca şi cum am măsura lucrurile pe o scară de valori. Viaţa era înainte bucurie 5, acum este bucurie 7; sănătatea era înainte 9, acum este 4. Se schimbă numerele, dar nu substanţa vieţii!

Însă viaţa nouă a botezului nu este nouă numai faţă de trecut, faţă de viaţa precedentă, faţă de viaţa de dinainte. Nouă nu înseamnă recentă, nu vrea să însemne că a fost o modificare, o schimbare. (…)

Simbolul trupului

Există în trupul uman câteva funcţiuni esenţiale cum este bătaia inimii şi respiraţia.

Îmi place să-mi imaginez că rugăciunea personală şi comunitară a noastră a creştinilor este respiraţia, bătaia cardiacă a Bisericii, care revarsă propria forţă în slujirea celui care lucrează, a celui care studiază, a celui care învaţă; care face rodnică o cunoaştere a persoanelor instruite şi umilinţa persoanelor simple; care dă speranţă tenacităţii celui care combate nedreptatea.

Rugăciunea noastră înseamnă a spune da Domnului, iubirii sale care ajunge la noi; înseamnă a-l primi pe Duhul Sfânt care, fără a înceta vreodată, revarsă iubire şi viaţă asupra tuturor.

Spunea sfântul Serafim de Sarov, un mare maestru spiritual al Bisericii ruse: „A-l dobândi pe Duhul lui Dumnezeu este aşadar adevăratul scop al vieţii noastre creştine, până acolo încât rugăciunea, privegherile, postul, pomana şi celelalte acţiuni virtuoase făcute în Numele lui Cristos nu sunt decât mijloace pentru acest scop”. Nu întotdeauna suntem conştienţi că respirăm, dar nu putem înceta să respirăm.

Rugăciunea şi rugăciunile

După aceea, respiraţia nu este mereu egală: uneori este calmă, uneori greoaie, uneori accelerată, uneori chiar ne lipseşte respiraţia; în schimb uneori – mai ales în locuri necontaminate de la munte sau de la mare – a respira este chiar o plăcere. De câte ori un pic de aer curat ne pune în regulă, din atâtea puncte de vedere!

În orice caz, cel mai important lucru este că noi nu respirăm din când în când, o dată pe săptămână sau câteva ore pe zi, ci întotdeauna! Şi această statornicie a respiraţiei îmi aminteşte ceea ce ne spune sfântul Paul: „Rugaţi-vă fără încetare” (1Tes 5,17).

În istoria s-a încercat să se pună în practică această indicaţie a sfântului Paul în diferite moduri: existau unele comunităţi monastice în care se făceau ture, pentru ca zi şi noapte, fără întrerupere, să se înalţe către Dumnezeu lauda din mănăstiri.

Totuşi, marii maeştri ai rugăciunii creştine, atât în Orient cât şi în Occident, ne-au învăţat că rugăciunea neîncetată este o invitaţie de a trăi mereu în prezenţa Domnului, în dialog cu El în propria inimă, în propria minte. „Rugăciunea neîncetată înseamnă a avea mintea îndreptată spre Dumnezeu cu mare fervoare şi iubire, a rămâne mereu suspendaţi de speranţa pe care o avem în El, orice am face şi orice s-ar întâmpla”.

Este clar: ca în cazul respiraţiei, în unele momente suntem foarte conştienţi de acest dialog – sunt momentele de rugăciune: liturgică, comunitară sau personală în secretul propriei camere (cf. Mt 6,6). Şi totuşi aceste momente nu sunt rugăciunea, ci ocazii speciale în cele 24 de ore cu Domnul, pentru că respirăm mereu. În fond, aşa cum spune tot sfântul Paul, paradisul înseamnă a fi mereu cu Domnul (cf. 1Tes 4,17). Şi, cu învierea lui Isus şi botezul nostru, în paradis deja am intrat, pentru că suntem fii ai Tatălui: mereu în faţa Lui, pentru că El nu se depărtează niciodată de noi: iubirea sa este mare şi fidelă!

Nu întotdeauna prin cuvinte, ci întotdeauna o întâlnire

Aşadar a ne ruga mereu nu înseamnă a recita încontinuu rugăciuni, scurte rugăciuni, invocaţii pentru a trăi în prezenţa Domnului. Uneori ne lipsesc cuvintele şi rugăciunile noastre devin ca „suspine negrăite” (Rom 8,26) trezite de Duhul Sfânt, care este Învăţătorul rugăciunii. Rugându-ne, uneori plângem, uneori zâmbim. Vreodată rugăciunea este o laudă, uneori o implorare; uneori este o mulţumire, uneori o cerere de iertare; uneori cerem lumină pentru o îndoială sau pentru o incertitudine, uneori perseverenţă în dificultăţi.

Ca în relaţiile dintre persoane, rugăciune nu este făcută mereu din cuvinte, ci este mereu o adevărată întâlnire, în care stăm în prezenţa Domnului, care este mereu cu noi (cf. Mt28,20) şi ne dăruieşte mereu iubire, milostivire, speranţă, chiar şi atunci când ne reproşează şi face conştiinţa să ne mustre pentru a ne stimula la convertire. Şi tăcerea sa este preţioasă, pentru că şi aici este mereu un dar, un har – eventual ascuns – al Duhului, care ne uneşte cu El şi cu alţii. Iubirea se exprimă şi în tăcere. Iubirea umple tăcerea. Iubirea are nevoie de momente de tăcere.

În ritmul Paştelui lui Isus

Când rugăciunea este respiraţia vieţii noi, ne pune în relaţie cu Tatăl. Când rugăciunea este adevărată, devenim mai disponibili la Duhul Sfânt care, ca un mare artist, restaurează în fiecare dintre noi asemănarea cu Isus, Fratele nostru universal – aşa cum spunea fericitul Charles de Foucauld.

Desigur Duhul Sfânt nu ne face să ne asemănăm fizic cu Isus, dar – aşa cum spune tot sfântul Paul – face să se formeze în noi „acea atitudine” (Fil 2,5), mentalitatea şi privirea lui Isus.

Pentru Isus viaţa este un dar primit şi dăruit: acesta este sensul Paştelui său de pătimire şi moarte care – prin fidelitatea Tatălui – s-a împlinit în înviere.

Rugăciunea alimentează în noi vocaţia de a-l urma pe Isus Cristos pe acest drum pascal: a ne încredinţa şi a ne încrede total sunt mereu o moarte, dar împreună cu Isus devin penultimul pas spre înviere, spre viaţă.

Pentru a vedea dacă rugăciunea noastră ne uneşte cu Domnul, aşa cum ne învaţă sfântul Ignaţiu de Loyola în Exerciţii spirituale, trebuie verificat dacă în noi creşte această mentalitate pascală. Dacă Paştele lui Isus pentru noi nu mai este numai un fapt care i s-a întâmplat, ci devine modul nostru de a privi la noi înşine, la persoanele care ne înconjoară şi la lumea în care trăim, atunci cu ajutorul Duhului Sfânt putem să-i spunem împreună Domnului: Viaţa „nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou” (In 10,18). Aceasta este mentalitatea Bisericii, a sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, aceasta este logica sfinţilor, şi a celor „de lângă uşa vecină” (cf. Gaudete et exsultate, 6-9).

Viaţa nouă devine concretă în noi atunci când începem să trăim ca Dumnezeu, dăruindu-ne pe noi înşine. Şi acesta nu este rod al virtuţilor sau calităţilor noastre (pentru că virtuţile noastre sunt întotdeauna puţine şi instabile), ci al faptului că încet-încet primim iubirea Sa. Este vorba despre o iubire activă, puternică, ce ne reînnoieşte din interior, ne uneşte cu Cristos şi astfel ne asemănăm tot mai mult cu El: în gânduri, în sentimente, în idealuri, în iubire!

Acest drum de implicare cu Domnul uneori ne duce şi la renunţarea la noi înşine: iată moartea noastră diluată în gesturile de atenţie faţă de alţii, de renunţare la pretenţiile noastre, la egoismul nostru ascuns în spatele atâtor gânduri frumoase şi intenţii frumoase. Şi la ultima respiraţie în credinţă vom trăi ultima încredinţare în mâinile Tatălui!

Un dar care ne este încredinţat

Aceste mici/mari morţi faţă de afirmarea noastră sunt antrenamentul nostru pentru a face să crească viaţa nouă, care ne este cu adevărat dăruită dar este şi încredinţată grijii noastre. Încet-încet trăim experienţa în Biserică, în comuniunea cu păstorii şi fraţii, că graţie lui Isus mort şi înviat morţile şi moartea sunt tocmai oportunitatea pentru a face o dăruire de noi înşine, pentru a trăi în comuniune şi în unitate, nu pentru că suntem buni, ci pentru că suntem mădulare ale unui Trup care este Cristos şi Biserica. Această viaţă este cu adevărat nouă, pentru că şi moartea în Paşte este nouă, este altceva. Nu mai este sfârşitul, ci momentul decisiv al încrederii în Tatăl care are grijă de noi (cf. 1Pt 5,7). Chiar dacă nu înţelegem mereu, El ne conduce la Împărăţia sa, la comuniune, folosindu-se adesea de mâinile celui care este lângă noi. Şi nu întotdeauna sunt mâini de aur, aşa cum nu sunt de aur nici mâinile noastre, faţă de ei: toţi suntem un pic sfinţi şi un pic păcătoşi, un pic generoşi şi un pic egoişti.

Totul este reînnoit

Îmi vine o ultimă imagine. Viaţa noastră se aseamănă cu o clepsidră. În partea de sus este viaţa noastră de fiecare zi: când facem o faptă de iubire sau când renunţăm din iubire la pretenţiile noastre un grăunte din viaţa noastră se mută în partea de jos a clepsidrei, care este viaţa veşnică, unitatea cu Domnul şi cu fraţii. Aşadar, încet-încet tot ceea ce noi suntem poate să treacă de partea cealaltă. Anii trec, atâtea lucruri se schimbă, fizic ne consumăm, şi totuşi dedicarea noastră din iubire, nu s-a pierdut în nimic, ci parcă s-a transferat în Domnul. De fapt, ceea ce trece prin scurtătura morţii – ca prin scurtătura clepsidrei – în unire cu Cristos nu dispare, nu este anulat, ci este primit, reînnoit şi viu în Domnul.

Dar atenţie: Domnul nu este un bancher căruia îi încredinţăm lucrurile preţioase pentru a ni le reda cu dobândă în lumea cealaltă. Viaţa noastră trăită în iubire Domnul n-o ţine pentru El, ci ne-o încredinţează din nou la fiecare sfântă Liturghie, care este participarea noastră maximă la Paştele lui Isus. De fapt, experimentăm că partea cea mai adevărată din noi, aceea care a trăit în iubire şi în iertare, „este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3,3), pentru că legea prieteniei este tocmai drumul Bisericii.

Şi Euharistia este cu adevărat sacramentul Bisericii, revelarea că suntem deja una în Domnul. Spunea deja asta sfântul Augustin: „Aşadar dacă voi sunteţi trupul şi mădularele lui Cristos, pe masa Domnului este depus misterul vostru: primiţi misterul vostru. La ceea ce sunteţi voi răspundeţi: «Amin» şi răspunzând subscrieţi. De fapt, ţi se spune: «Trupul lui Cristos» şi tu răspunzi: «Amin». Fii mădular al trupului lui Cristos, pentru ca să fie adevărat «Amin»-ul tău”.

Nimic din noi nu se pierde, nimic nu este indiferent sau nesemnificativ. Dimpotrivă, totul din noi (istorie, gesturi, vise, afecte, defecte, daruri…) intrând în iubire, trece pe drumul Paştelui lui Isus, depăşeşte moartea şi intră în învierea comuniunii: şi aceasta este cu adevărat viaţă nouă!

___________________

Boala individualismului

de patriarhul Chiril

Rugăciunea îl uneşte pe om cu alţii, cu fraţii şi surorile sale în credinţă, pentru care înalţă către cer rugăciunile sale. Asta se manifestă în mod deosebit de clar în timpul celebrărilor liturgice, care sunt rugăciunea întregii Biserici, în cursul căreia Mântuitorul însuşi, conform promisiunii sale, este prezent între cei care se adună în numele său (Mt 18,20). Această prezenţă divină poate să fie simţită de fiecare dintre noi printr-o experienţă deosebită a harului care ne învăluie în casa Domnului.

Papa Francisc subliniază că în rugăciunea Tatăl nostru, pe care ne-a învăţat-o Isus, nu este folosit pronumele eu, pentru că fiecare dintre noi prezintă această rugăciune către Tatăl nostru ceresc în numele întregii omeniri. Mi se pare foarte actual şi important să evidenţiez tocmai acest aspect al rugăciunii într-o epocă marcată de criza comunicării. Graţie globalizării, lumea devine tot mai deschisă şi unită, dar asta nu înseamnă că oamenii devin mai apropiaţi unii de alţii. Individualismul este o boală a timpului nostru, marcat de dorinţa omului de a se concentra numai asupra propriilor dorinţe şi necesităţi şi de indiferenţa faţă de problemele altuia. Lipsa capacităţii de a-l auzi pe celălalt, de a merge în întâmpinarea nevoilor sale, duce atât la diferite dezordini în relaţiile sociale cât şi la dezintegrarea familiilor, chiar şi a celor creştine. Toate acestea sunt în mare parte o consecinţă a slăbirii credinţei, a uitării rugăciunii sau a percepţiei slabe, după o formă de terapie psihologică sau de auto-relaxare. Însă în realitate prin rugăciune omul primeşte harul divin care-l ajută să depăşească propriul egoism şi să crească în iubirea faţă de aproapele său. (…)

În reflecţiile sale papa Francisc subliniază un alt aspect important al rugăciunii autentice. „Rugăciunea – afirmă el – este o muncă: o muncă ce cere voinţă, ce cere statornicie, ce cere să fim determinaţi”. De fapt, din cauza limitelor noastre şi a păcătoşeniei noastre nu suntem întotdeauna dispuşi rugăciunii. Dar dacă omul se depăşeşte graţie rugăciunii, este pentru că ea desigur cere întotdeauna un anumit efort.

Sfinţii părinţi ai Bisericii nedespărţite, bazându-se pe propria experienţă ascetică, ne învaţă în ce mod trebuie să fie practicată rugăciunea pentru ca ea să fie plăcută lui Dumnezeu. „Fiecare dintre noi să se roage cu atenţie şi în conştiinţă bună, nelăsând să umble arbitrar gândirea şi nepercepând rugăciunea ca o datorie necesară, ci umplând-o de iubirea şi de dorinţa sufletului”, spune sfântul Grigore de Nissa (secolul al IV-lea).

Truda rugăciunii cere de la noi perseverenţă şi statornicie. Conform papei Francisc, „rugăciunea schimbă realitatea… sau schimbă lucrurile sau schimbă inima noastră”. Cu siguranţă rugăciunea, practicată cu credinţă şi statornicie, nu poate decât să fie eficace şi să ne transfigureze pe noi înşine şi realitatea noastră, conform cuvintelor Domnului: „oricine cere primeşte; cine caută găseşte; iar celui care bate i se va deschide” (Mt 7,8).

Lumea noastră, sfâşiată de conflicte şi dezbinări, are atâta nevoie de rugăciunea creştină. Este necesar ca noi, discipoli ai lui Isus, să ne rugăm „pentru pacea lumii întregi, pentru prosperitatea Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu şi pentru unirea tuturor” (cf. Marea mijlocire din ritul bizantin). În timpul întâlnirii cu Sanctitatea Sa Papa Francisc la Havana în 2016, am exprimat speranţa ca acest eveniment istoric să-i poată „inspira pe creştinii din toată lumea să-l roage pe Domnul cu fervoare reînnoită pentru unitatea deplină a tuturor discipolilor săi” (Declaraţie comună, 6).

_________________

Recunoscători pentru darul creaţiei

De patriarhul Bartolomeu

În ultimii ani s-au petrecut multe în cadrul Bisericilor noastre ca şi la nivel bilateral între Biserica ortodoxă şi Biserica catolică romană. Astfel am învăţat că există o strânsă legătură între dialogul ecumenic şi grija faţă de ambient. Am ajuns să ne dăm seama că, alături de ecumenismul dialogului între diferitele confesiuni creştine şi de ecumenismul martiriului împărtăşit de victimele discriminării şi violenţei religioase, există şi un ecumenism al ambientului în faţa schimbării climatice globale care aduce cu sine implicaţii şi consecinţe de relevanţă vastă pentru toată planeta noastră şi locuitorii săi.

Asta înseamnă că nu putem reduce niciodată viaţa creştină şi slujirea creştină la micile noastre interese sau preocupări spirituale. Nu putem neglija misiunea noastră şi responsabilitatea noastră de a transforma creaţia punând în discuţie şi transformând stilurile noastre de viaţă egoiste şi consumul nostru lacom al resurselor mondiale. Modul în care ne relaţionăm cu lucrurile materiale oglindeşte direct modul în care ne relaţionăm cu Dumnezeu. Şi atenţia cu care tratăm lucrurile de pe pământ arată clar sacralitatea pe care o recunoaştem realităţilor cereşti. Nu este vorba despre o problemă care ne priveşte numai ca indivizi, ci şi ca o comunitate şi societate în ansamblul său.

Adevărul este că trebuie să tratăm natura cu acelaşi respect şi cu aceeaşi admiraţie pe care trebuie să le arătăm faţă de fiinţele umane. Pentru a remedia această situaţie, suntem chemaţi să ne întoarcem la un stil de viaţă ascetic şi euharistic, adică să fim recunoscători aducând slavă lui Dumnezeu pentru darul creaţiei şi în acelaşi timp respectuoşi în exercitarea propriei responsabilităţi personale în interior şi în favoarea reţelei de relaţii a creaţiei. Suntem chemaţi să amintim constant că economia noastră mondială devine pur şi simplu prea mare pentru capacitatea pe care o are planeta noastră de a o menţine şi a de a o susţine.

În afară de asta, atitudinile şi comportamentele pe care le avem faţă de creaţie influenţează direct şi se reflectă în atitudinile şi comportamentele noastre faţă de celelalte persoane. De fapt, acţiunea noastră în domeniul ecologiei se măsoară până la urmă din efectul său asupra oamenilor, în special asupra săracilor. Şi o Biserică ce uită să se roage pentru ambientul natural este o Biserică ce refuză să ofere hrană şi băutură omenirii suferinde. În acelaşi timp o societate care ignoră mandatul de a avea grijă de toţi oamenii este o societate care maltratează creaţia autentică a lui Dumnezeu, din care face parte natura. Până la urmă, preocuparea pentru ambient implică şi preocuparea pentru problemele umane ale sărăciei, foamei şi setei. Această legătură este puternic evidenţiată în parabola despre judecata finală, când Domnul afirmă: „Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau” (Mt 25,35).

Totuşi izvorul optimismului nostru constă în faptul că nu suntem singuri în răspunsul nostru şi în responsabilitatea noastră în favoarea tutelării demnităţii umane şi a protejării creaţiei lui Dumnezeu. Nu există numai certitudinea harului Domnului, ci avem şi solidaritatea fraţilor noştri şi a surorilor noastre. Asta e ceea ce am învăţat din relaţia noastră cu iubitul papa Francisc, împreună cu care împărtăşim angajarea pentru speranţa tuturor popoarelor şi o bucurie pentru vindecarea planetei noastre.

Ca slujitori ai Dumnezeului iubirii, considerăm că una din obligaţiile noastre fundamentale şi din îndatoririle noastre morale este să răspundem la suferinţa globală şi să lăsăm ca moştenire generaţiilor viitoare o lume sustenabilă, aşa cum a fost creată şi voită de Creatorul nostru plin de iubire.

(După L’Osservatore Romano, 22 octombrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe http://www.ercis.ro

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00