La mulți ani, femeie fără flori! La mulți ani, femeie înlăcrimată…

femeie singura trista bolnava

La mulți ani, femeie fără flori…
La mulți ani, femeie înlăcrimată…
La mulți ani, femeie singură și uitată…

De obicei în această zi mă trezesc hotărât să duc la altar un tablou frumos, unul imens, viu colorat cu chipurile ființelor gingașe prin care am devenit om și de la care continui să învăț cum să fiu om: mama, bunicile, surorile, cumnata, nepoatele și verișoarele, prietenele și persoane consacrate, profesoarele, învățătoarele, educatoarele și colegele, vecinele… Toate acele chipuri de femei frumoase și nobile care sălășuiesc în inima noastră! Un imens tablou…

Însă…
Astăzi m-am trezit purtând un alt tablou. Unul la fel de colorat, viu, dar umbrit de o tristețe imensă.

Astăzi port pe altar și să-l rog pe Domnul pentru acele femei care nu vor primi flori. Acele femei care nu au primit niciodată flori. Și nici urări. Și nici vizite sau telefoane. Nimic. Ci doar dispreț, batjocură, violență, suferință și moarte.

Port în sufletul meu în această dimineață femeia uitată de copiii ei sau de propriul soț sau tată sau frate. Femeia respinsă de toate rudele.
Femeia văduvă. Femeia orfană.
Femeia divorțată. Femeia părăsită.
Femeia condamnată. Femeia păcătoasă. Femeia nimănui.
Femeia uitată de cei din casa ei, de cei cu care împărțea pâinea sau pentru care pregătea pâinea.
Femeia folosită, maltratată, abuzată, neglijată chiar și astăzi, de 8 martie, de ziua ei, așa cum a fost în toate celelalte zile! Femeia suferințelor zilnice…
Femeia căreia nimeni nu-i spune: „Mulțumesc!”, „Săru’mâna”, „Te iubesc”…
Femeia care nu are amintiri frumoase, cu oameni zâmbindu-i, îmbrățișând-o, încurajând-o…
Femeia care își așteaptă stinsă de dor și de trecerea anilor soțul sau copiii sau nepoții… și nu vine nimeni. Nimeni! Nici măcar cei care sunt sânge din sângele ei… Absolut nimeni!

Port în inima mea femeia din spital, din închisoare, din țările în care este prigonită și desconsiderată.
Femeia alungată din casă, din familie, din țară.
Femeia care cerșește rușinată pâinea cea de toate zilele…
Femeia care nu are unde să-și plece capul și a îndurat frigul nopții…
Femeia pentru care am făcut atât de puțin…

Doamne, îți prezint în rugăciune aceste femei.
Ți le încredințez în rugăciune.
Ele sunt opera ta întocmai ca mama, bunicile, surorile și toate femeile pe care ai rânduit să le întâlnesc…

Fii milostiv cu ele, Doamne.
Fă speranță în viața lor!
Fă o minune în viața lor!
Trimite un om bun în viața lor, la ușa lor, în inima lor!
Iar dacă nu găsești un om, trimite un înger!

La mulți ani, femeie fără flori…
La mulți ani, femeie înlăcrimată…
La mulți ani, femeie singură și uitată…
La mulți ani, femeie tăcută…

Te port la sfântul altar lipsit și el de flori în această zi de post,
dar împodobit cu tabloul prezenței tale.
Unesc suferința ta cu suferința lui Cristos,
singurătatea ta cu părăsirea lui,
lacrimile tale cu sângele său
și le ofer Tatălui prin mijlocirea Mamei noastre cerești!

Miluiască-se de tine, femeie, blândul Dumnezeu
și din înaltul cerului
sau de la capătul pământului
sau din adâncurile mării
să-ți trimită un înger de om
care să-ți aducă o floare
sau măcar un surâs,
o vorbă bună, o alinare!

La mulți ani!
Mi-e gândul la tine,
Mi-e ruga pentru tine…

PS 1. Să-mi fie iertată înaintea lui Dumnezeu și a fraților îndrăzneala de a spune că ar fi bine dacă astăzi (și nu doar astăzi!) am citi un pic altfel fragmentul din Evanghelia după sfântul Luca:

„Când dai o floare sau orice altceva dăruiești nu dărui prietenilor, nici fraților, nici rudelor, nici vecinilor bogați, ca nu cumva să-ți dăruiască și ei la rândul lor și asta să-ți fie răsplata.
Dimpotrivă, tu când dăruiești, oferă celor săraci, infirmi, șchiopi, orbi și vei fi fericit, pentru că ei nu au cu ce să te răsplătească, dar vei fi răsplătit la învierea celor drepți” (Lc 14,12-14).

Așadar, tu când dai flori, dă celor care știi că nu-ți vor putea oferi nimic altceva decât o privire senină, un zâmbet, un mulțumesc. Atunci începe să fie primăvară și în viața ta și în viața celui ce primește! Abia atunci înțelegem forța primăverii, puterea vieții ce renaște, frumusețea omului. Putem face atât de mult bine în jurul nostru…

PS 2. Să-mi mai fie iertată o îndrăzneală:
Îndrăzneala de a-mi aminti și de a mă gândi că astăzi (ca și anul trecut!) vor fi femei, doamne și domnișoare, nemulțumite că au primit doar 3 sau 7 sau 11 flori în loc de 25 sau 55. Cât de triste și răutăcioase pot fi privirile nerecunoscătoare aruncate spre ceilalți doar pentru că florile primite erau galbene sau violete și nu roșii sau albe, că erau „doar” trandafiri sau daor zambile și nu ceva mult mai exotic… Asta în timp ce există femei care nu au primit niciodată – NICIODATĂ – o floare, un zâmbet, un cuvânt bun…

Cât de norocoasă ești, femeie, dacă te numeri printre cele care astăzi au primit o floare, un cuvânt, un zâmbet, un telefon… Mulțumește omului și Cerului pentru că ești binecuvântată! Și nu uita să dăruiești la rândul tău fericire. (Da, femeile dăruiesc și pot dărui chiar și de 8 martie!)

PS 3. Să dăruim fericire. Dacă cunoașteți vreo persoană despre care știți că nu are cine să-i deschidă ușa și să-i ducă o floare, faceți acest gest. Soarele vă va încălzi inima, casa, familia! Bărbați și femei, tineri sau bătrâni, bunici și nepoți, să fim buni și generoși cu cei care nu au cum să fie generoși cu noi și cu cei la care nimeni, dar absolut nimeni nu se mai gândește… Este o zi prea frumoasă ca cineva să fie singur și uitat!

La mulț ani, mamă. La mulți ani, femeie!


Vă invit să citiți și

și

precum și

Reclame

Sfântul zilei: Ioan al lui Dumnezeu – Fatebenefratelli

8 martie, pe lângă Ziua Internaţională a Femeii, este ziua în care Biserica îl comemorează pe sfântul Ioan al lui Dumnezeu, un sfânt care-mi place enorm pentru spiritul sau de aventura şi pentru schimbarea radicala din viaţa sa: vine ceasul când toţi facem schimbări radicale. Fie ca omul lui Dumnezeu să ne mijlocească înţelepciunea Duhului necesară în drumului vieţii, mai ales în ceasurile hotărâtoare.

Iată şi câteva date despre viaţa şi activitatea sfântului Ioan al lui Dumnezeu

Faceţi bine, fraţilor, pentru voi înşivă – Era fraza pe care sfântul o repeta pe străzile Granadei, când cerea ajutoare pentru cei săraci.

Se numea Ioan Ciudad şi s-a născut dintr-o bună familie de muncitori la Montemor-o-Novo, în Portugalia, în anul 1495, la trei ani după sosirea lui Cristofor Columb în America. Avea în sânge sensul aventurii, asemenea portughezilor tim­pului său, aşa încât, la vârsta de 8 ani, a dispărut de acasă şi nu a mai fost de găsit. Mama sa a murit de durere şi tatăl, rămas singur, s-a făcut laic franciscan.

În căutarea aventurii

Trecând peste hotarele ţării sale, nu se ştie cum, el a ajuns la Oropesa, în Spa­nia, în casa lui Francisco Cid, administrator al contelui Francisco de Alvarez, din Toledo. Spre norocul său, el a fost primit ca un fiu şi a primit o bună instruire de bază. A corespuns acestei încrederi, făcând tot felul de munci, în funcţie de nevo­ile familiei: păstor, ţăran, supraveghetor al personalului din gospodăria contelui.

Lucrurile mergeau aşa de bine, încât binefăcătorul său i-a oferit mâna fiicei sale. Ar fi fost o foarte bună partidă, dar, pe neaşteptate, s-a trezit din nou în Ioan spiritul aventurii, şi astfel, el s-a înrolat în armata spaniolă care pornea la luptă împotriva francezilor pentru recucerirea ţinutului Fuenterrabbia.

Tovarăşii de arme îl stimau pentru curajul şi pentru onestitatea sa şi, de aceea, i-au încredinţat paza prăzii bogate de război, obţinută de la francezi. Deoarece, însă, nu se ştie cum, s-a furat totuşi din acea pradă, el a fost scos din armată şi condamnat la spânzurătoare. Numai datorită intervenţiei unui personaj din înal­ta societate, a fost salvat. A revenit la Oropesa şi şi-a reluat lucrul, dar la căsătorie nu se gândea pentru nimic în lume. Aştepta ocazia prielnică pentru a se reintegra în armată şi a reuşit acest lucru, în anul 1532, când a luat parte la apărarea oraşului Viena împotriva lui Soliman al II-lea.

I-a venit puţin mintea la cap

Când s-a întors în Spania, ceva se schimbase în el. A făcut un pelerinaj la Compostela, apoi a vizitat ţinutul natal şi, în fine, s-a îndreptat spre Sevilla, unde, pentru aproximativ un an, a făcut-o pe păstorul, până în anul 1535, când a început să vagabondeze din nou prin lume. S-a dus la Ceuta, în Africa, şi a lucrat ca salahor în fortificaţiile acelui oraş portughez. Aici a făcut un gest umanitar, când, cu banii câştigaţi, a ajutat o familie nobilă portugheză, exilată în acel ţinut, fără nici o posibilitate economică.

După trei ani petrecuţi printre var şi piatră, a plecat spre o nouă destinaţie: Gibraltar. Cu banii pe care îi pusese deoparte, s-a apucat să o facă pe comerciantul de cărţi, cutreierând străzile şi suburbiile oraşului. A rămas însă puţin în Gibraltar şi apoi a plecat în Granada, unde şi-a deschis o librărie adevărată.

La Granada, la 20 ianuarie 1539, după ce a ascultat o predică a fericitului Ioan de Avila, s-a hotărât să înceapă o viaţă nouă. Fervoarea sa de neofit a impresionat negativ populaţia oraşului, care 1-a considerat nebun şi 1-a închis la balamuc. Aici şi-a dat seama de situaţia aberantă în care erau ţinuţi bolnavii mintal şi, în inima sa, a hotărât să facă ceva în această direcţie.

Începutul operei sale

Abia ieşit din ospiciu, a mers în pelerinaj la Madona de Guadalupe, pentru ca mama cerească să-1 ajute să înţeleagă mai bine care erau planurile lui Dumnezeu cu privire la el. Întors la Granada, a început să se îngrijească de cei bolnavi. Mai întâi i-a adunat într-un hol al unui palat seniorial, apoi într-o casă mai confortabilă şi, în sfârşit, într-un autentic complex spitalicesc. Episcopul locului i-a sugerat să îmbrace o anumită haină care, deşi nu era în uz între călugări, l-ar fi făcut cunoscut ca o persoană consacrată lui Dumnezeu.

Ioan a acceptat, deoarece, în acest fel, lucrarea sa nu apărea ca o exotică iniţiativă personală, ci ca o operă a Bisericii, dându-i, printre altele, un mai mare credit in obţinerea fondurilor. Episcopul, dincolo de aceasta, pe cheltuiala sa, a voit să oficializeze numele pe care deja lumea i-1 dădea: „Ioan al lui Dumnezeu”.

În 1548, a fondat un alt spital la Toledo şi apoi a mers la Valladolid, pentru a-1 întâlni pe Filip al II-lea, regent al Spaniei, şi curtea sa. Era încărcat de datorii şi putea să iasă din această situaţie prin simpla caritate a populaţiei. A prezentat celui responsabil situaţia în care se afla nu din cauza nechibzuinţei sau a unei proaste administrări, ci datorită dorinţei sale de a veni în întâmpinare nevoilor obiective ale supuşilor regelui.

Arhiepiscopul de Valladolid i-a replicat că spitalele sale nu erau altceva decât un cuib de vagabonzi şi de prostituate. Sfântul a primit sfidarea şi a răspuns sim­plu cu invitaţia de a veni pentru a le vizita în persoană, şi apoi a adăugat: „Veţi descoperi că găzduim o singură persoană nedemnă de a mânca pâinea oferită: şi aceea sunt eu”.

Fatebenfratelli

Când Ioan cerea pomană spunea întotdeauna: „Faceţi bine, fraţilor, pentru voi înşivă!”, pentru a aminti fiecăruia că cine dă unui sărac, dă cu împrumut lui Dumnezeu. De aici, şi numele de „fatebenefratelli” dat fiilor săi spirituali. El nu se gândea să fondeze un ordin sau o congregaţie călugărească: colaboratorii săi erau laici care voiau să slujească, asemenea lui, celor bolnavi.

Primii au fost doi foarte aprigi duşmani cu care Ioan se împăcase; acestora li s-au adăugat, încetul cu încetul, şi alţii pe care Ioan i-a numit simplu „fraţii ospi­talieri”. Când a murit, la 8 martie 1550, nu a lăsat nici o regulă scrisă, ci doar câteva scrisori. Înmulţirea fundaţiilor şi a colaboratorilor, după moartea sa, a determinat Sfântul Scaun să le dea fraţilor „fatebenefratelli” o regulă şi un statut juridic.

Pius al Xll-lea, cu ocazia sărbătoririi a patru sute de ani de la înfiinţarea ordinului, a sintetizat foarte bine spiritualitatea lui Ioan al lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Cu ochiul sensibil al credinţei, el a pătruns până în adâncul misterului ce se ascunde în cei bolnavi, în cei slabi şi în cei îndureraţi; şi consolându-i, ziua şi noaptea, cu prezenţa, cu cuvântul, cu medicamentele, era con­vins că aduce pioase servicii membrelor suferinde ale Răscumpărătorului”.

Intuiţiile lui Ioan

Insă Ioan al lui Dumnezeu nu este amintit numai pentru sfinţenia sa, ci şi pen­tru intuiţiile sale extraordinare pe care le-a avut în ceea ce priveşte sfinţenia. La timpul său, spitalele erau în acelaşi timp locuri de îngrijire pentru persoanele abandonate şi atinse de boli cronice, refugiu pentru pelerinii fără casă şi adăpost pentru bolnavii pe care nimeni nu voia să-i ţină în casă. Înşişi bolnavii la pat, chiar dacă sufereau de boli contagioase, erau literalmente îngrămădiţi pe saltele improvizate şi cel care intra într-un spital îşi asuma riscul de a se alege cu boli şi mai grave.

Ioan şi-a organizat spitalele pe secţii, conform cu diferitele boli, şi fiecărui bol­nav i-a dat un pat curat şi corespunzător. Plecând de la evanghelie, care în fiecare bolnav vede chipul suferind al lui Cristos, el a voit să-i dea fiecărui bolnav o asis­tenţă personalizată, care nu se limita numai la administrarea tratamentului medicamentos, ci stabilea cu fiecare un raport uman de încredere reciprocă.

Şi mai revoluţionară a fost opera sa cu bolnavii mintali. Aceştia erau consi­deraţi pe atunci posedaţi de diavol şi erau puşi în lanţuri şi pedepsiţi. Ioan, după ce încercase în propriul trup unele tratamente inumane, a decis ca, în spitalele sale, nebunii să fie trataţi simplu ca persoane bolnave psihic şi, deci, având nevoie mai mult decât alţii de afecţiunea umană: trebuiau să fie mai mult iubiţi si niciodată loviţi sau puşi în lanţuri.

Despre el s-a scris pe drept că „în asistenţa spitalicească merită un loc care nu poate fi şters peste veacuri”.

(sursa: Enrico Pepe, Martiri si sfinti din calendarul roman, editura Sapientia Iaşi
sursa foto: http://images.evangelizo.org
http://files.splinder.com)

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: