Rugăciunea propusă de Biserică pentru această zi în care-l comemorăm pe sfântul Grigore cel Mare, cuprinde la Oficiul lecturilor un text din Omiliile asupra cărţii lui Ezechiel, operă a sfântului sărbătorit astăzi. Este un mesaj către preoţi şi predicatori, dar şi către toţi oamenii care-l predică pe Dumnezeu prin viaţa lor:

Fiul omului, te-am pus străjer pentru casa lui Israel (Ez 3,16). Trebuie notat că, atunci când Domnul trimite un predicator, îl numeşte străjer. Străjerul stă mereu pe un loc înalt, pentru a putea vedea de departe orice lucru care se poate întâmpla. Oricine este pus străjer al popo­rului trebuie să stea sus prin viaţa sa, pentru a putea fi de folos prin precauţia sa.
    Cât de dure îmi sună aceste cuvinte pe care le spun! Vorbind astfel, mă rănesc pe mine însumi, deoarece nici limba mea nu exercită predicarea aşa cum se cuvine, nici viaţa mea nu urmează limba, chiar şi atunci când fac ceea ce pot.
    Eu nu neg acum că sunt vinovat şi văd încetineala şi neglijenţa mea. Poate că recunoaşterea vinovăţiei mele îmi va dobândi iertare pe lângă judecătorul milostiv. Desigur, atunci când eram în mănăstire, eram în stare să-mi mortific limba de la cuvinte inutile şi să-mi ţin ocu­pată mintea într-o stare aproape continuă de rugă­ciune profundă. Însă de când am pus pe umeri greutatea misi­unii pastorale, sufletul nu se mai poate reculege în sine cu asiduitate, pentru că este împărţit în multe treburi.
    Sunt constrâns să mă ocup când de chestiunile Bise­ricilor, când de mănăstiri, adesea să examinez viaţa şi acţiunile fiecărei persoane; când să mă interesez de treburile private ale cetăţenilor; când să gem sub săbiile înverşunate ale barbarilor şi să mă tem de lupii care dau târcoale turmei încredinţate mie; când trebuie să mă gândesc la lucrurile materiale, ca să nu lipsească ajutoare corespunzătoare tuturor celor pe care îi ţine legaţi regula disciplinei. Uneori, trebuie să suport, cu suflet netulburat, anumiţi prădători, alteori să-i înfrunt, căutând totuşi să păstrez dragostea.
    Aşadar, atunci când mintea împărţită şi împrăştiată vrea să ia în considerare o grămadă aşa de mare şi aşa de vastă de probleme, cum ar putea să intre în sine pentru a se dedica în întregime predicării şi să nu se îndepăr­teze de slujirea cuvântului? Apoi, de vreme ce din nece­sitatea funcţiei trebuie să tratez cu oameni din lume, uneori nu sunt atent să-mi înfrânez limba. Dacă stau în rigoarea constantă a vegherii asupra mea, ştiu că cei mai slabi îmi scapă şi nu voi reuşi niciodată să-i duc acolo unde doresc. Pentru aceasta, se întâmplă că de multe ori stau şi ascult cu răbdare cuvintele lor inutile. Deoarece şi eu sunt slab, antrenat puţin în discursuri zadarnice, ajung să vorbesc cu plăcere despre ceea ce începusem să ascult fără voinţă şi să mă complac acolo unde nu voiam să cad.
    Aşadar, ce fel de străjer sunt eu, care, în loc să stau pe munte ca să muncesc, zac încă în valea slăbiciunii? Însă creatorul şi răscumpărătorul neamului omenesc are puterea să-mi dea mie, nevrednicul, înălţimea vieţii şi eficienţa limbii, pentru ca, prin iubirea sa, să nu mă cruţ de a vorbi despre el.