Prezența lui Cristos pe străzile noastre este semnul speranței. Unde Domnul este lăsat să intre, acolo este prezent și Tatăl și Duhul Sfânt, cu toate darurile și binecuvântarea lor. Și câtă nevoie e în noi și în jurul nostru de prezența lui Dumnezeu și de roadele acestei prezențe: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea (cfr. Gal 5,22-23; In 14,23)!
Dumnezeu a instituit Euharistia
pentru că-i dă posibilitatea să se facă mic,
atât de mic încât să încapă şi în cele mai mici inimi.
La Cina cea de Taină, chiar în noaptea în care era trădat, Cristos a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Bisericii memorialul morţii şi al învierii sale (cf. CBC 1323). Ce înseamnă pentru noi sfântul trup și sânge al Mântuitorului? Cum privim cel mai mare dar pe care Dumnezeu ni-l oferă zilnic: Euharistia?
În Euharistie ne întâlnim cu Domnul: noi îi vorbim și el ne ascultă, indiferent cât de mult avem de povestit. Acolo e Dumnezeu care nu se plictiseşte niciodată de noi. Dumnezeu e mereu acolo şi nu e niciodată ocupat.
Euharistia ne atrage pentru că, deși vedem doar pâinea și vinul, simțim cum ne vorbește. E trupul Domnului și chiar dacă nu-i vedem brațele ne simțim îmbrățișați; chiar dacă nu-i vedem picioarele, ne simțim călăuziți pe calea cea dreaptă; chiar dacă nu are ochi, ne vede inima, ne privește sufletul, ne simte fiecare bătaie a pieptului şi se îndrăgosteşte de noi.
Prin euharistie, pâinea coborâtă din cer, Dumnezeu devine oaspetele nostru, al casei noastre, dar mai ales al inimii noastre. Și ce plăcut e Domnul: e un oaspete care niciodată nu s-a plâns de condiţiile sărăcăcioase ale ființei noastre, ci mereu a îmbunătăţit ceea ce a găsit. E foarte generos! Atât de darnic încât măncăm și ne umplem de Dumnezeu: ființa noastră e plină de Dumnezeu. Și imediat ce am gustat suntem gata să împărțim şi altora din tot ce am primit. Cât mister atunci când ne hrănim cu trupul Domnului: spre deosebire de celelalte alimente, care devin parte din noi atunci când le mâncăm, Euharistia nu se transformă în trupul noastru, ci trupul nostru se transformă în „euharistie”, gata oricând să se jertfească pentru alții. Trupul lui Cristos, deşi vine la noi ca rod al pământului şi al muncii oamenilor, pâine şi vin din grâu şi struguri, fiinţa nu ni se umple de gustul făinii sau al băuturilor ameţitoare, ci de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu: e cea mai dulce pâine, cel mai suav vin.
Suntem fascinați și adorăm îngenunchiați Euharistia pentru că, deşi e doar o bucăţică de pâine și un strop de vin, ea reuşeşte să cuprindă ceea ce nu pot cuprinde cerul şi pământul: toată măreţia lui Dumnezeu, ba chiar pe Dumnezeu însuși!
În fața acestei taine sfinte toţi suntem egali: săraci şi bogaţi, mici sau mari, nebuni sau înţelepţi, prizonieri sau liberi, muncitori sau regi. Toţi stăm în genunchi în faţa ei şi pe toţi ne ridică la aceeaşi demnitate.
Cel mai mult ne place Euharistia pentru că de fiecare dată când o privim şi o primim simțim că e dovada cea mai clară că Dumnezeu iubeşte omul. Da, Dumnezeu ne iubeşte şi vrea să facă parte din viaţa noastră. Euharistia este Dumnezeu, Dumnezeu-iubire!
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 11,23-26
Fraţilor, eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis: că Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea 24 şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: „Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea!” 25 De asemenea, după cină, a luat potirul, spunând: „Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceţi aceasta ori de câte ori beţi în amintirea mea!” 26Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni.
Cuvântul Domnului
De multe ori, când mergem pe stradă și vedem bătrâni, încovoiaţi de ani şi suferință, slăbiţi de foame şi de soare, cu ochii acoperiţi de plânsul uitării şi al singurătăţii, simțim că strigă cineva la noi: „Daţi-le voi să mănânce!” (Mt14,16). Noi? Eu? Şi de unde să luăm sau ce să iau ca să potolesc foamea miilor de oameni aflaţi în lipsuri? Şi apoi de multe ori văd că nu pâinea le lipseşte, ci o inimă care să-i asculte sau o gură care să le vorbească. Oameni au și astăzi nevoie de un om ca Isus, un om căruia să i se facă milă și să-i vindece nu doar de foame, ci mai ales de indiferență și de singurătate, de uitare (cf. Mt 14,14).
Astfel de oameni suntem chemați să fim noi: tu și eu. Astăzi am putea oferi oamenilor o clipă, nu o bancnotă; un surâs, nu un colţ de pâine. Astăzi am putea să ne așezăm lângă ei pentru un moment, evitând să le mai aruncăm în fugă din surplusul nostru. De fapt, aceasta înseamnă să le potoleşti inima, nu stomacul; să le ştergi lacrima din ochii lor brăzdaţi de durere; să-i ţii de mână. Chiar aşa: am luat vreodată un bătrân de mână? Pielea lui şi-a pierdut catifelarea tinereţii, însă acum poartă înscrisă istoria vieţii. Este plină de ridurile timpului.
Ce putem să facem noi pentru cei săraci, uitați, flămânzi? Ce pot să fac eu pentru săraci?
Să nu-i judec! Să-i ascult! Să le ofer, atunci când am şi mai ales atunci când nu am… sau când mă fac că nu am, speriat că nu o să-mi ajungă pentru mine sau pentru cei apropiaţi mie. Să le dau tot ce pot, tot ce am, tot ce sunt (cf. Mt 6,34).
Să nu devenim oameni care adună. Să ne amintim cuvântul Domnului: „ Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le distrug și unde hoții le sapă și le fură. Adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le distrug și unde hoții nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara voastră acolo va fi și inima voastră” (Mt6,19-21).
Să stăm departe de oamenii care adună doar pentru acest pământ, doar pentru ei. Să ne temem de oamenii care nu ştiu să ofere; de oamenii care risipesc, în timp ce alţii strâng fiecare bob din lacrimile foamei; de oamenii care se uită în altă parte când ochii înlăcrimaţi îi cheamă şi le cere ajutorul; de oamenii care au două pături în timp ce alţii nu au niciuna. Să ne temem de ziua judecăţii, să ne temem pentru acea clipă în care am mâncat fără să ne pese că alţii, chiar în acelaşi timp, se sting în durerile înfometării.
Viitorul e al săracilor. Împărăţia cerurilor e a celor flămânzi. Fericirea e a celor care au ştiut să fie însetaţi de dreptate. Prezentul este trist și viitorul lipsit de speranță dacă oamenii nu mai ştiu cum e să fii flămând şi nu le mai pasă de ceilalţi care încă mai ştiu, care încă suferă!
Este adevărat că ceea ce avem și ceea ce putem oferi e puţin,
însă în mâinile Domnului
puținul nostru devine binecuvântare pentru toţi cei din jur.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 9,11b-17
În acel timp, Isus a primit mulţimile şi le-a vorbit despre împărăţia lui Dumnezeu vindecându-i pe bolnavi. 12 Începuse să se lase înserarea; atunci, apropiindu-se cei doisprezece, i-au spus: „Dă drumul mulţimii pentru ca, mergând prin satele şi ţinuturile dimprejur, să-şi găsească adăpost şi de mâncare, pentru că aici suntem într-un loc pustiu!” 13 El însă le-a spus: „Daţi-le voi să mănânce!” Dar ei au răspuns: „Nu avem mai mult de cinci pâini şi doi peşti. Doar dacă ne-am duce noi să cumpărăm de mâncare pentru tot poporul acesta!” 14 Erau cam cinci mii de bărbaţi. Atunci le-a zis discipolilor săi: „Puneţi-i să se aşeze în grupuri de câte cincizeci!” 15 Ei au făcut astfel şi i-au aşezat pe toţi. 16Atunci, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, a privit spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt şi le-a dat discipolilor ca să le pună înaintea mulţimii. 17 Toţi au mâncat şi s-au săturat şi au adunat din ceea ce a prisosit pentru ei, din bucăţile de pâine douăsprezece coşuri.
Cuvântul Domnului
Prea târziu te-am iubit... 