Arhiva pentru octombrie 2010

Responsabilitatea acţiunilor noastre

Lectura a II-a pe care o putem medita astăzi (sâmbăta din săptămâna a XXVII-a din Timpul de peste an) la breviar contrazice cel puţin două expresii care spun acelaşi lucru şi sunt foarte des întâlnite: „Înainte era mai bine” sau „Niciodată nu a fost atât de rău ca acum”…

Ne încăpăţânăm să nu învăţăm din greşelile trecutului sau ale altora şi le tot repetăm. Tristul adevăr, jalnica realitate a greşelilor noastre.

Dar…sursum corda… Christus vincit!

Iată şi lectura de la breviar:

Să auzim ce spune Domnul când îi trimite pe predicatori: Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini! Rugaţi-l deci pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său! (Mt 9,37-38). Pentru un seceriş mare lucrătorii sunt puţini; nu putem vorbi despre această lipsă fără o tristeţe adâncă, deoarece sunt persoane care ar asculta cuvântul bun, însă lipsesc predicatorii. Iată, lumea este plină de preoţi şi totuşi rar se găseşte unul care lucrează în secerişul Domnului; ne-am asumat misiunea preoţească, dar nu facem faptele pe care le comportă misiunea.

Fraţilor preaiubiţi, gândiţi-vă bine la ceea ce este scris: Rugaţi-l pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său (Lc 10,2). Rugaţi-vă pentru noi ca să fim în măsură să lucrăm pentru voi aşa cum se cuvine, pentru ca limba să nu se blocheze atunci când vorbeşte, iar tăcerea noastră să nu ne condamne în faţa judecătorului cel drept pe noi care am asumat misiunea de predicatori. Adesea limba predicatorilor îşi pierde vioiciunea din cauza păcatelor lor; adesea celor care sunt la conducere le este luată posibilitatea predicării din cauza credincioşilor.

Limba predicatorilor este împiedicată de păcatul lor, aşa cum spune psalmistul: Dumnezeu îi spune celui păcătos: de ce repeţi decretele mele?(Ps 49,16). Alteori, glasul predicatorilor este împiedicat în mod vinovat de credincioşi, aşa cum îi spune Domnul lui Ezechiel: Voi face să ţi se lipească limba de cerul gurii şi vei rămâne mut. Astfel nu vei mai fi pentru ei unul care le reproşează, pentru că sunt un neam de răzvrătiţi (Ez 3,26). Ca şi cum ar spune: Ţi se ia cuvântul predicării, deoarece poporul nu este vrednic să asculte îndemnul adevărului, acel popor care s-a răzvrătit împotriva mea prin faptele sale. Însă nu este uşor să se ştie mereu din vina cui este luat cuvântul predicatorului. Dar se ştie cu toată certitudinea că tăcerea păstorului dăunează uneori lui însuşi şi întotdeauna credincioşilor supuşi lui.

Fraţilor preaiubiţi, sunt alte lucruri care mă întristează adânc în modul de a trăi al păstorilor. Şi pentru ca să nu pară supărător faţă de cineva ceea ce spun, mă acuz în acelaşi timp şi pe mine, deşi mă aflu în acest loc desigur nu prin alegerea mea, ci constrâns de timpurile tulburate în care trăim.

Ne-am înglodat în lucruri pământeşti, iar prin misiunea preoţească am asumat altceva, altceva arătăm prin fapte. Nu părăsim slujirea predicării şi suntem numiţi episcopi, dar poate că mai curând spre condamnarea noastră, dat fiind faptul că avem titlul onorific şi nu calităţile. Cei care ne-au fost încredinţaţi îl părăsesc pe Dumnezeu, iar noi stăm liniştiţi. Zac în păcatele lor, iar noi nu le întindem mâna pentru a-i corecta.

Oare cum va posibil să corectăm viaţa altora dacă o neglijăm pe a noastră? Fiind toţi copleşiţi de afaceri pământeşti, devenim cu atât mai insensibili în interior cu cât părem mai atenţi la afacerile exterioare.

Tocmai pentru aceasta Biserica spune mădularelor sale bolnave: Mau pus păzitoare a viilor: via mea, a mea, nu am păzit-o (Ct 1,6). Puşi păzitori ai viilor, noi nu păzim deloc via, deoarece, fiind implicaţi în acţiuni străine, neglijăm slujirea pe care ar trebui să o îndeplinim.

Din Omiliile la evanghelii
ale sfântului Grigore cel Mare, papă
(Omil. 17,3.14: PL 76,1139-1140.1146)

Rugăciune Euharistică

Atunci, Petru s‑a apropiat de Isus şi i‑a zis: „Doamne, de câte ori să‑l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” Isus i‑a spus: „Nu‑ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte.

De aceea împărăţia cerurilor este asemănată cu un rege care a vrut să încheie contul cu servitorii săi. Când a început să ceară conturile, i‑a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanţi. Întrucât nu putea să‑i restituie, stăpânul a poruncit ca să fie vândut el, soţia, copiii şi tot ce avea şi să achite datoria. Atunci servitorul a căzut în genunchi implorându‑l: «Stăpâne, ai răbdare cu mine şi‑ţi voi restitui totul!» Stăpânului i s‑a făcut milă de servitorul acela, l‑a lăsat să plece şi i‑a iertat datoria.

Dar ieşind, servitorul acela s‑a întâlnit cu unul care era servitor împreună cu el şi care îi datora o sută de dinari. Înşfăcându‑l, îl strângea de gât spunându‑i: «Dă‑mi ceea ce îmi eşti dator!» Căzând în genunchi, cel care era servitor împreună cu el îl ruga stăruitor: «Ai răbdare cu mine şi îţi voi restitui!». Dar el nu a vrut; dimpotrivă, a mers şi l‑a aruncat în închisoare până când îi va fi plătit datoria.

Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute s‑au întristat foarte mult şi, venind, au povestit stăpânului toate cele întâmplate. Atunci stăpânul l‑a chemat şi i‑a zis: «Servitor rău, ţi‑am iertat toată datoria aceea pentru că m‑ai rugat. Nu trebuia să te înduri de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m‑am îndurat de tine?» Şi mâniindu‑se, stăpânul l‑a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria.

Tot aşa vă va face şi Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă”. (Mt 18,21-35)

Preasfântă şi dumnezeiască Treime, ne-ai adunat iarăşi înaintea preasfântului sacrament şi îngenunchiaţi înaintea prezenţei divine îţi mulţumim pentru acest mare dar. Te preamărim Tată atotputernic, prin Cristos şi în unire cu Duhul Sfânt, pentru că ne-ai ajutat să răspundem glasului Fiului tău care ne strigă continuu:  „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară” (Mt 11,28-30).

Ne amintim Isuse că în viaţa noastră de cele mai multe ori am îngenuncheat înaintea ta pentru aţi cere ceva: iertare, ajutor, ocrotire, însănătoşire, rezolvarea problemelor, îndepărtarea răului. Indiferent de vârsta noastră, tineri sau bătrâni, indiferenţi de ocupaţiile noastre, elevi, studenţi, muncitori, indiferent de statului nostru: preoţi, persoane consacrate, părinţi sau copii, toţi avem cereri către tine, pe care le înălţăm zi de zi. Şi imediat după ce ne ajuţi să depăşim o situaţie grea sau să rezolvăm o problemă dificilă, venim înaintea ta cu alte şi alte cereri. Te ştim şi te simţim ca pe un izvor nesecat de daruri şi haruri, ca pe o sursă inepuizabilă de ajutor şi binefacere.

Şi în această seară, împreună cu lauda şi mulţumirea ce ţi le aducem, înălţăm noi cereri: pentru cei dragi ai noştri, pentru cei de aproape, cât şi pentru cei de departe, pentru părinţi şi fraţi, pentru prietenii şi rudele noastre, pentru cei bolnavi , dar şi pentru cei sănătoşi, pentru cei vii, dar şi pentru cei răposaţi şi, nu în ultimul rând, pentru noi înşine.

Poate prea adesea te-am obosit, Doamne, cu cererile noastre…  Astăzi am vrea să le simplificăm. Acum, îngenunchiaţi, am vrea să-ţi cerem doar …iertare!

Să ne ierţi, Isuse, pentru zilele în care nu am ştiut să-ţi mulţumim că ne-ai purtat de grijă: acele zile în care am văzut numai rău şi nimic bun.

Să ne ierţi pentru că i-am exclus pe unii din viaţa noastră şi mai ales să ne ierţi pentru atunci când am întors spatele celui care-şi întindea mâna spre noi după ajutor.

Iartă-ne pentru ziua în care nu am ştiut să iubim aşa cum ne-ai învăţat tu.

Iartă-ne pentru clipa în care nu am ştiut să iertăm aşa cum ne-ai iertat tu.

Iartă-ne pentru momentele în care nu am ştiut să fim răbdători asemenea ţie.

Iartă-ne acel timp când ne-am răzvrătit şi am vrut să nu ne mai purtăm crucea pe care ai rânduit-o pentru noi şi pe care ne-ai dat exemplu cum trebuie să o purtăm: până la moarte, şi încă moartea pe cruce.

Iartă-ne pentru că am plâns mai mult decât ne-am rugat, pentru că ne-am descurajat mai mult decât am sperat, pentru că am implorat răzbunarea în locul iertării.

Iartă-ne că i-am judecat pe alţii, dar cu noi am fost foarte îngăduitori.

Iartă-ne fiecare moment în care te-am jignit în fraţii tăi mai mici sau nu te-am slujit în prezenţa lor şi astfel n-am ţinut cont de cuvântul tău: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”.

Iartă-ne făgăduinţele şi promisiunile neîmplinite, hotărârile nerespectate, dezamăgirile provocate.

Iartă-ne păcatele săvârşite cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea…

Iartă-ne şi acele fapte de care uităm să ne acuzăm.

Iubire milostivă să ne ierţi pentru că nu i-am cuprins pe toţi în rugăciunile noastre, ci i-am exclus pe unii din cauza indiferenţei, a antipatiilor, a duşmăniilor.

Iartă-ne, Dumnezeul nostru milostiv şi purifică-ne inima.

Iartă-ne şi totodată învaţă-ne să ne iertăm şi noi unii pe alţii, după exemplul şi îndemnul tău.

Iartă-ne Mântuitorule preabun căci numai a ta este mila şi îndurarea şi ţie, iubitorule de oameni, îţi aducem slavă, cinste şi adoraţie în vecii vecilor. Amin.

Despre activitatea misionară a Bisericii

„Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,18-20), le spunea Isus ucenicilor săi. Acest îndemn răsună şi astăzi şi aminteşte fiecărui creştin despre obligaţia pe care o are de a da mărturie despre Cristos şi despre Evanghelie.

Biserica în cadrul Conciliul al II-lea din Vatican, prin documentul Ad gentesDecret privind activitatea misionară a Bisericii, şi-a reînnoit angajamentul şi invitaţia de a se face pe deplin şi realmente prezentă tuturor oamenilor şi tuturor popoarelor, pentru a-i duce, prin exemplul vieţii şi prin propovăduire, prin sacramente şi prin celelalte mijloace de har, la credinţă, la libertate şi la pacea lui Cristos (nr.5).

Această chemare de a vesti lumii Evanghelia presupune ca fiecare creştin să îndrăznească „să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi, şi anume drumul sărăciei, al ascultării, al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte” (nr. 5). E bine de ştiut că sunt mulţi cei care răspund chemării lui Cristos şi a Bisericii şi îndrăznesc să meargă pe acest drum. Astfel, în ţările de misiune lucrează 85.000 de preoţi, 28.000 de călugări, 450.000 de călugăriţe şi 1-650.000 de cateheţi. În 2009 au fost ucişi 37 de misionari (30 de preoţi, două măicuţe, doi seminarişti şi trei voluntari).

În luna octombrie Biserica se roagă în mod deosebit pentru misiuni şi misionari şi e bine să ne asociem şi noi cu rugăciunea noastră pentru ca toate neamurile să fie aduse cât mai curând la cunoaşterea adevărului (1Tim 2,4).