Arhive pentru ‘Istorie’

Lumină (academică) pentru cei „deranjați” de Imnul Național și de trecutul (și prezentul?) plin de „preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”…

Dacă toți ne-am trezi și, ridicându-ne, ne-am apăra cu așa o lumină arzătoare Patria, credința, trecutul, cu siguranță nu ne-am teme de nimic, chiar dacă ar fi să trecem prin valea întunecată a morții… Am citit și recitit acest articol Geneza națională și credința creștină!” scris de domnul Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române și publicat pe basilica.ro. Ce lume ar fi, în ce țară am trăi dacă toți ne-am apăra și iubi așa Patria și Credința?! Dacă toți am căuta adevărul, am sfârși prin a-l găsi și a fi cu adevărat liberi, liberi și fericiți, liberi și mândri – nu trufași, nu aroganți, ci doar mândri, adică copleșiți de un puternic sentiment de demnitate: demnitatea de a fi creștin român.

Iată câteva fragmente care să ne stârnească viața pentru a ne cunoaște istoria și să ne deschidă apetitul pentru textul integral al domnului Ioan-Aurel Pop. Dintr-o bună și reală cunoaștere a trecutului izvorăște iubirea Patriei și a Credinței.

„Noi nu știm cum va fi viitorul, dar trecutul românilor s-a construit în mare parte prin idealul creștin, prin tăria credinței și prin forța Bisericii. Recent, această afirmație a mea, ca istoric, i-a deranjat pe unii „toboșari ai vremurilor noi”, care vor neapărat o lume următoare atee, necreștină, automatizată și robotizată. Aceștia ar prefera să scoatem orice referință religioasă din viețile noastre și chiar să interzicem/ schimbăm Imnul Național, pentru că acesta cuprinde versuri de genul „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Ca urmare, unii dintre aceștia au pornit polemici fără de principii, pline de umori și de ură, adesea la adăpostul anonimatului, vădind o intoleranță cruntă și o incultură crasă.

Din fericire, nu a fost așa mereu. Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se gratulau în limbaj colorat (domeniu în care suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau credința, țara, națiunea…

Astăzi, crezându-ne atoateștiutori, nu mai respectăm principii, valori și nici virtuți. Și, evident, nu mai avem respect nici pentru trecut și nici pentru profesioniștii trecutului. Imnul Național exprimă un mare adevăr: cel puțin până la 1848 și cu precădere în provinciile aflate sub dominație străină (unde trăiau mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci), mișcarea de emancipare națională a fost condusă de preoți, de „preoți cu crucea-n frunte”.

Am auzit deunăzi un „analist” imberb decretând că un om inteligent nu poate să fie credincios. Atunci trebuie să acceptăm că o armată de savanți, de la Copernic, Galileo Galilei, Blaise Pascal, Francis Bacon, Johann Kepler și până la Newton, Leibniz, Maxwell, Kelvin sau Pasteur au fost proști, căci lipsa de inteligență înseamnă, în limbaj popular, prostie.

Mai văd că unii dintre criticii credinței și ai Bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi „progresistă” și să ne cioplească pe toți după chipul și asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe și istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranță, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989, pentru mutilarea prezentului și pentru modificarea trecutului, în acord cu voința unor grupuri marginale și animate de ură? Oare pentru asta să fi murit în închisorile comuniste atâția intelectuali de-ai noștri creștini ortodocși, greco-catolici și de alte confesiuni?

Nu numai în Evul Mediu ci și în Epoca Modernă, românii au fost conduși de preoți, călugări, de ierarhi vrednici. Mai mult, hotărârea de unire de la Alba Iulia a fost citită de ierarhul greco-catolic Iuliu Hossu, iar un alt ierarh, cel ortodox, Miron Cristea a însuflețit mesele îmbrățișându-și „fratele” și spunând:  „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”.

Asta nu înseamnă că istoria noastră a fost imaculată sau că oamenii Bisericii nu au greșit sau nu greșesc, dar avem elementara obligație morală de respect pentru adevăr și pentru cei care ne-au condus prin vremuri bune și rele, ca să ajungem să trăim cu toții într-o țară a noastră. Nu avem dreptul să ascundem greșelile și nici să lăudăm neîmplinirile, dar suntem „condamnați” la cumpătare și echilibru…

AICI poți citi textul integral semnat de domnul Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române: Geneza națională și credința creștină!

Dumnezeu să binecuvânteze poporul român și pe toți cei care ne trezesc conștiința!

PS. Să ne bucurăm și să învățăm (și prin înțelepciunea și credința laicilor!) cum să ne apărăm și să ne iubim „Cetățile”!

O „carte” și un „ziar” față în față ca într-o oglindă. Lecție de istorie și credință

istoria BisericiiIstoria nu este cea mai iubită materie din timpul școlii. Cu toate acestea, în inima multora s-a născut ușor pasiunea pentru frumusețea și valoarea trecutului. Unora le place până acolo încât își fac din istorie principala ocupație și principalul motiv de a studia, de a munci, de a trăi etc. Chiar dacă pasiunea pentru istorie aparține doar unora, istoria în sine este o necesitate pentru toți și aparține tuturor. Societatea de astăzi și noi înșine suntem produsul istoriei. Știm de asemenea că istoria are diverse domenii: de la istoria universală și națională, până la istoria culturii, civilizației, literaturii etc. Nu există domeniu care să nu aibă o istorie. Dintre toate sectoarele istoriei, aș vrea să ne oprim în această zi și să vedem care este raportul nostru cu istoria Bisericii. Cât știm despre Biserică și istoria ei? De ce unii care nu cunosc nimic din acest domeniu, condamnă Biserică acuzând-o că ar fi o „găselniță” a „băieților deștepți” din aceste timpuri și totodată o piedică în calea adevăratei modernității și dezvoltări a omenirii?! De ce nu înțelegem că iubirea adevărată necesită cunoaștere reciprocă? Nu poți iubi decât parțial/puțin/incomplet ceea ce cunoști parțial/puțin/incomplet! Ba mai mult: nu este drept să condamni fără să cunoști adevărul în toată profunzimea lui, fără să ajungi la o cunoaștere suficientă.

Cred că omul care își dorește cu adevărat să înțeleagă ceva din rolul, misiunea și existența Bisericii pe acest pământ trebuie să înceapă cu una dintre cele mai importante cărți de istorie a Bisericii: Faptele apostolilor! Cei care participă în aceste zile pascale la sfânta Liturghie știu că la fiecare celebrare se citește un fragment din această „primă carte de istorie a Bisericii”. Ar fi bine ca să renunțăm la 2-3 ore din timpul nostru liber și să citim Faptele apostolilor de la un capăt la altul. Să descoperim în această lectură cum s-a născut, cum s-a dezvoltat această „comunitate”. Să vedem cum unicul scop urmărit de Biserică în existența sa a fost ca fiecare om să poată spune, din inimă: „Cred că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu”. Nu se poate găsi alt fir roșu care să străbată istoria Bisericii, indiferent că vorbim de momentele de lumină sau de întuneric din cei 2000 de ani. Biserica s-a născut și există pentru evanghelizare, pentru a purta toți oamenii la mântuire, pentru a umple pământul de prezența lui Cristos cel înviat.

Un exercițiu interesant pentru iubitorii de istorie și de Biserică – și nu doar pentru ei – este să citești Faptele apostolilor și imediat după să citești un „ziar” care prezintă știrile din lumea creștină de astăzi, viața Bisericii de astăzi, de exemplu, L’osservatore romano sau Lumina creștinului. Este incredibilă istoria Bisericii: ceea ce era în Biserica de acum 2000 de ani, se regăsește și în Biserica de astăzi: era Biserica atunci persecutată, este și astăzi; se formau atunci noi comunității, la fel se întâmplă și astăzi când în diverse părți ale lumii se înființează noi parohii, misiuni și dieceze; erau atunci mii de suflete care primeau botezul, la fel și astăzi; erau atunci sfințiți diaconi, preoți și episcopi, la fel și astăzi. Biserica a crescut ca număr și ca întindere încât acoperă toată suprafața pământului, însă în esența ei a rămas aceeași, așa cum a voit-o Cristos: purtătoarea mesajului mântuirii.

Același lucru despre asemănarea Bisericii din Faptele apostolilor cu cea din agențiile de știri ale timpului nostru se poate spune și în privința părților negative. Așa cum încă de la începuturi au fost oameni care au încercat să profite de pe urma Bisericii (să ne gândim doar la Anania și Safira, din capitolul 5 și la Elimas-magul, din capitolul 13), la fel și astăzi există oameni pătează chipul Bisericii prin faptele lor. Din cauza lor Biserica este arătată cu degetul, pusă la zid, neînțeleasă. Vai nouă, vai mie, vai ție, dacă din cauza noastră oamenii își pierd încrederea în Biserică și nu mai văd în ea un semn al prezenței lui Dumnezeu în lume. Dar să nu uităm că Biserică nu este acei oameni, Biserica nu poate fi redusă la numărul celor fărădelege, așa cum nici despre un stat nu se poate spune că este suma celor care sunt în pușcării, al celor fărădelege. Biserica și statul sunt mult mai mult: sunt suma eforturilor celor care doresc binele omului, iar binele suprem este mântuirea sufletului.

Trimite, Doamne, și în viața noastră oameni asemenea apostolului Filip care să ne explice Scripturile și să ne înflăcăreze de dorința de a ne trăi botezul și de a mărturisi credința în tine. Pune în viața noastră entuziasmul psalmistului ca să fim un imbold pentru toți frații noștri: „Strigaţi-i de bucurie lui Dumnezeu voi, toţi locuitorii pământului!” Dăruiește-ne harul de a fi mereu înfometați după tine, pâinea vieții, ca să trăim în veci împreună cu tine, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în comuniune cu Sfânta Fecioară Maria și cu toți sfinții și cei dragi ai noștri în împărăția Cerului. Amin.

PS. Cei care doresc să citească Faptele apostolilor în limba română o pot face aici: Faptele apostolilor.

Joi, 23 aprilie 2015 

Joi din saptamâna a 3-a a Pastelui
Ss. Gheorghe, m. *; Adalbert, ep. m. *
Fap 8,26-40; Ps 65; In 6,44-51

LECTURA I
Iată, apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?
Citire din Faptele Apostolilor 8,26-40
În acel timp, un înger al Domnului i-a vorbit lui Filip, spunând: „Ridică-te şi mergi spre sud, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza, care este pustiu!” 27 Iar el, ridicându-se, s-a dus. Şi iată că un bărbat etiopian, eunuc, demnitar al reginei Candace a etiopienilor, care era mai mare peste întregul ei tezaur, fusese la Ierusalim ca să se prosterne. 28 Se întorcea acum aşezat în carul său şi citea din Profetul Isaia. 29 Duhul i-a spus lui Filip: „Du-te şi apropie-te de carul acela”.30 Atunci Filip a alergat şi l-a auzit pe eunuc citind din Profetul Isaia. El l-a întrebat: „Înţelegi ce citeşti?” 31 El i-a răspuns: „Cum aş putea, dacă nimeni nu mă îndrumă?” Şi l-a rugat pe Filip să se urce şi să se aşeze lângă el. 32 Fragmentul din Scriptură pe care îl citea era acesta: „Ca o oaie a fost dus la înjunghiere şi ca un miel fără glas înaintea celui care îl tunde, aşa nu şi-a deschis gura.33 Pentru umilinţa lui, judecata i-a fost anulată; cine ar putea număra descendenţa lui? Căci viaţa lui a fost luată de pe pământ”. 34 Eunucul i-a răspuns lui Filip şi i-a zis: „Te rog, despre cine vorbeşte profetul aici: despre el însuşi sau despre un altul?” 35 Atunci, deschizându-şi gura, Filip a început de la Scriptura aceasta să-i anunţe vestea cea bună despre Isus. 36 Şi în timp ce mergeau, au ajuns la o apă, iar eunucul a zis: „Iată, apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?” 37Atunci Filip i-a spus: „Dacă crezi din toată inima, vei fi mântuit”. Iar el a răspuns: „Cred că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu”. 38 A poruncit să stea carul, au coborât amândoi în apă, şi Filip, şi eunucul, şi Filip l-a botezat. 39 Dar când au ieşit din apă, Duhul Domnului l-a răpit pe Filip şi eunucul nu l-a mai văzut, dar şi-a urmat drumul bucurându-se. 40 Iar Filip, dintr-odată, s-a aflat la Azot şi cutreiera toate cetăţile predicând evanghelia, până când a ajuns la Cezareea.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 65(66),8-9.16-17.20 (R.: 1)
R.: Strigaţi-i de bucurie lui Dumnezeu voi, toţi locuitorii pământului!
sau:
Aleluia.

8 Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru,
faceţi să răsune glasul laudei sale!
9 El aduce sufletele noastre la viaţă
şi nu îngăduie să ni se clatine piciorul. R.

16 Toţi cei care vă temeţi de Dumnezeu, veniţi şi ascultaţi
şi vă voi spune tot ce a făcut Domnul pentru mine!
17 Am strigat către el cu gura mea
şi buzele mele au început să-l preamărească! R.

20 Binecuvântat să fie Dumnezeu
care nu respinge rugăciunea mea
şi nu îndepărtează de la mine îndurarea lui! R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 6,51ab
(Aleluia) „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer, spune Domnul. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci”. (Aleluia)

EVANGHELIA
Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 6,44-51
În acel timp, Isus le spunea mulţimilor: „Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. 45 Este scris în profeţi: «Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”. Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine. 46 Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. 47 Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viaţa veşnică. 48 Eu sunt pâinea vieţii. 49 Părinţii voştri au mâncat mana în pustiu şi au murit. 50 Aceasta este pâinea care se coboară din cer ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. 51 Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”.

Cuvântul Domnului