Arhive pentru ‘Advent’

Miezul Crăciunului

„Crăciunul nu trebuie să se reducă
doar la o sărbătoare sentimentală şi consumistă,
bogată în cadouri şi în urări,
dar săracă în credinţă creştină,
săracă în umanitate”.

Cateheză despre Crăciun

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În această cateheză, în iminenţa Crăciunului, aş vrea să ofer câteva idei de reflecţie ca pregătire pentru celebrarea Crăciunului. În liturgia de noapte va răsuna vestea îngerului dată păstorilor: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul. Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle” (Lc 2,10-12).

Imitându-i pe păstori, şi noi ne îndreptăm spiritual spre Betleem, unde Maria a dat naştere Pruncului într-un grajd, „pentru că – spune tot Sfântul Luca – nu era loc de găzduire pentru ei (2,7). Crăciunul a devenit o sărbătoare universală, şi chiar şi cel care nu crede percepe fascinaţia acestei sărbători. Însă creştinul ştie că este un eveniment decisiv Crăciunul, un foc veşnic pe care Dumnezeu l-a aprins în lume, şi nu poate fi confundat cu lucrurile efemere. Este important ca el să nu se reducă la sărbătoare numai sentimentală sau consumistă. Duminica trecută am atras atenţia cu privire la această problemă, subliniind că această sărbătoare a Crăciunului ne-a fost sechestrată de consumism. Nu: Crăciunul nu trebuie să se reducă doar la o sărbătoare sentimentală şi consumistă, bogată în cadouri şi în urări, dar săracă în credinţă creştină, săracă în umanitate. De aceea, este necesar de zăgăzuit o anumită mentalitate lumească, incapabilă să perceapă nucleul incandescent al credinţei noastre, care este acesta: „Cuvânt s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In 1,14). Şi acesta este miezul Crăciunului, mai mult: este adevărul Crăciunului; nu există altul.

Crăciunul ne invită să reflectăm, pe de o parte, asupra dramatismului istoriei, în care oamenii, răniţi de păcat, merg neîncetat în căutarea adevărului, în căutarea milostivirii, în căutarea răscumpărării; şi, pe de altă parte, asupra bunătăţii lui Dumnezeu, care ne-a venit în întâmpinare pentru a ne comunica Adevărul care mântuieşte şi a ne face părtaşi de prietenia sa şi de viaţa sa. Şi acest dar de har: acesta este har pur, fără meritul nostru. Există un sfânt părinte care spune: „Dar uită-te și aici, și dincolo, și acolo: căutaţi meritul şi nu veţi găsi altceva decât har”. Totul este har, un dar de har. Şi acest dar de har îl primim prin simplitatea şi umanitatea Crăciunului, şi poate înlătura din inimile noastre şi din minţile noastre pesimismul, care astăzi s-a răspândit şi mai mult din cauza pandemiei. Putem să depăşim acel sentiment de rătăcire neliniştitoare, să nu ne lăsăm cuprinşi de înfrângeri şi de eşecuri, având conştiinţa regăsită că acel Prunc umil şi sărac, ascuns şi lipsit de apărare, este însuşi Dumnezeu, făcut om pentru noi. Conciliul al II-lea din Vatican, într-un text celebru din constituţia despre Biserica în lumea contemporană, ne spune că acest eveniment îl priveşte pe fiecare dintre noi. „Cu Întruparea, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un anumit sens cu fiecare om”. „A muncit cu mâini de om, a gândit cu minte de om, a acţionat cu voinţă de om, a iubit cu inimă de om. Născându-se din Maria Fecioară, el s-a făcut cu adevărat unul dintre noi în toate asemenea nouă în afară de păcat” (Constituţia pastorală Gaudium et spes, 22). Însă Isus s-a născut acum două mii de ani şi mă priveşte pe mine? – Da, te priveşte pe tine şi pe mine, pe fiecare dintre noi. Isus este unul dintre noi: Dumnezeu, în Isus, este unul dintre noi.

Această realitate ne dăruieşte atâta bucurie şi atâta curaj. Dumnezeu nu ne-a privit de sus, de departe, nu a trecut pe lângă noi, nu a avut dispreţ faţă de mizeria noastră, nu s-a îmbrăcat cu un trup aparent, ci a asumat pe deplin natura noastră şi condiţia noastră umană. Nu a lăsat nimic în afară, cu excepţia păcatului: singurul lucru pe care el nu-l are. Toată umanitatea este în el. El a luat tot ceea ce suntem, aşa cum suntem. Acest lucru este esenţial pentru a înţelege credinţa creştină. Sfântul Augustin, regândindu-se la drumul său de convertire, în Confesiuni scrie: „Încă nu aveam atâta umilinţă încât să-l posed pe Dumnezeul meu, pe umilul Isus, nici nu cunoşteam încă învăţăturile slăbiciunii sale” (Confesiuni, VII, 8). Şi care este slăbiciunea lui Isus? „Slăbiciunea” lui Isus este o „învăţătură”! Pentru că ne revelează iubirea lui Dumnezeu. Crăciunul este sărbătoarea iubirii întrupate, a iubirii născute pentru noi în Isus Cristos. Isus Cristos este lumina oamenilor care străluceşte în întuneric, care dă sens existenţei umane şi întregii istorii.

Iubiţi fraţi şi surori, aceste scurte reflecţii să ne ajute să celebrăm Crăciunul cu conştiinciozitate mai mare. Însă există un alt mod de a ne pregăti, pe care vreau să vi-l amintesc vouă şi mie, şi care este la îndemâna tuturor: a medita un pic în tăcere în faţa ieslei. Ieslea este o cateheză a acelei realităţi, a ceea ce a fost făcut în acel an, în acea zi, ceea ce am auzit în Evanghelie. Pentru aceasta, anul trecut am scris o scrisoare, care ne va face să o reluăm. Se intitulează „Admirabile signum”, „Semn minunat”. La şcoala Sfântului Francisc de Assisi, putem deveni un pic copii rămânând să contemplăm scena Naşterii, şi să lăsăm ca să se renască în noi uimirea pentru modul „minunat” în care Dumnezeu a voit să vină în lume. Să cerem harul uimirii: în faţa acestui mister, a acestei realităţi aşa de duioase, aşa de frumoase, aşa de aproape de inimile noastre, Domnul să ne dea harul uimirii, pentru a-l întâlni, pentru a ne apropia de el, pentru a ne apropia de noi toţi. Acest lucru va face să se renască în noi duioşia. Alaltăieri, vorbind câtorva oameni de ştiinţă, se vorbea despre inteligenţa artificială şi despre roboţi… există roboţi programaţi pentru toţi şi pentru tot, şi acest lucru merge înainte. Şi eu le-am spus: „Însă care este acel lucru pe care roboţii nu-l vor putea face niciodată?”. Ei s-au gândit, au făcut propuneri, însă la sfârşit au fost de acord într-un lucru: duioşia. Acest lucru roboţii nu-l vor putea face. Şi asta e ceea ce ne aduce Dumnezeu, astăzi: un mod minunat în care Dumnezeu a voit să vină în lume, şi asta face să renască în noi duioşia, duioşia umană care este aproape de cea a lui Dumnezeu. Şi astăzi avem atâta nevoie de duioşie, atâta nevoie de drăgălăşenii umane, în faţa atâtor mizerii! Dacă pandemia ne-a constrâns să stăm mai distanţi, Isus, în iesle, ne arată calea duioşiei pentru a fi apropiaţi, pentru a fi umani. Să urmăm acest drum. Crăciun fericit!

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 23 decembrie 2020

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

„Sacramentul” sărăciei… În mijlocul nostru este și astăzi unul pe care noi nu-l cunoaştem!

Nu contează să știm doar că Dumnezeu s-a făcut om;
ci contează să ştim şi ce fel de om s-a făcut Dumnezeu….

Părinţii conciliari – a scris Jean Guitton, observator laic la Conciliu – au regăsit sacramentul sărăciei, adică prezenţa lui Cristos sub speciile celor care suferă…

Săracii sunt „ai lui Cristos”, nu pentru că sunt declaraţi apartenenţi lui, ci pentru că el i-a declarat apartenenţi lui, i-a declarat trupul său. Asta nu înseamnă că este suficient să fii sărac şi înfometat în această lume pentru a intra automat în împărăţia finală a lui Dumnezeu. Cuvintele: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu” sunt adresate celor care s-au îngrijit de cei săraci, nu în mod necesar săracilor înşişi, datorită simplului fapt că au fost din punct de vedere material săraci în viaţă.

A venit să locuiască în mijlocul nostru

A treia predică de Advent a card. Raniero Cantalamessa (18 decembrie 2020)

„În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!”. Este strigătul trist al lui Ioan Botezătorul ascultat în Evanghelia din a treia Duminică din Advent pe care am vrea să-l facem să răsune în această ultimă întâlnire înainte de Crăciun.

În memorabilul mesaj Urbi et orbi din 27 martie 2020 în Piaţa „Sfântul Petru”, după ce a citit evanghelia despre furtuna potolită, Sfântul Părinte se întreba în ce anume a constat „puţina credinţă” pe care Isus o reproşează discipolilor şi explica: „Ei nu încetaseră să creadă în el, de fapt îl invocă. Dar să vedem cum îl invocă: «Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?» (v. 38). Nu-ţi pasă: ei cred că Isus nu este interesat de ei, că nu se îngrijeşte de ei. Printre noi, în familiile noastre, unul din lucrurile care face mai mult rău este atunci când auzim spunându-ni-se: «Nu-ţi pasă de mine?». Este o frază care răneşte şi dezlănţuie furtuni în inimă. Probabil l-a zdruncinat şi pe Isus. Pentru că nimănui nu-i pasă mai mult de noi decât lui”.

Putem observa şi o altă nuanţă în reproşul lui Isus. Nu au înţeles cine era acela care era cu ei în barcă; nu au înţeles că, avându-l pe el în barcă, ea nu se putea scufunda pentru că Dumnezeu nu poate să piară. Noi, discipolii de astăzi, am comite aceeaşi greşeală a apostolilor şi am merita acelaşi reproş al lui Isus dacă în furtuna violentă care s-a abătut asupra lumii cu pandemia am uita că nu suntem singuri în barcă şi în voia valurilor.

Sărbătoarea Crăciunului ne permite să lărgim orizontul: de la Marea Galileei la lumea întreagă, de la apostoli la noi: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14). Verbul grec la aorist, eskenosen (literalmente, „şi-a instalat cortul”) exprimă ideea unei acţiuni împlinite şi ireversibile. Fiul lui Dumnezeu a coborât pe acest pământ şi Dumnezeu nu poate să piară. Creştinul poate să proclame cu mai multă motivaţie decât psalmistul:

„Dumnezeu este pentru noi loc de refugiu şi putere, 
ajutor uşor de găsit în timp de încercare. 
De aceea, nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul 
şi ar cădea munţii în mijlocul mării […] 
Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină” (Ps 46,2-4).

„Dumnezeu este cu noi”, adică de partea omului, prieten şi aliat al său împotriva forţelor răului. Trebuie să regăsim semnificaţia primordială şi simplă a Întrupării Cuvântului, dincolo de toate explicaţiile teologice şi dogmele construite pe ea. Dumnezeu a venit să locuiască în mijlocul nostru! A voit să facă din acest eveniment numele său propriu: Emanuel, Dumnezeu-cu-noi. Ceea ce a profeţit Isaia: „Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, care se va numi Emanuel” (Is 7,14) a devenit un fapt împlinit.

Spuneam că trebuie să mergem înaintea tuturor controverselor cristologice din secolul al V-lea – înainte de Efes şi de Calcedon – pentru a regăsi paradoxul şi scandalul cuprins în afirmaţia: „Cuvântul s-a făcut trup”. Merită reascultată reacţia unui păgân cult din secolul al II-lea, aflând de acea afirmaţie a creştinilor[1]. „Fiu al lui Dumnezeu – exclama filozoful Celsus înmărmurit – un om care a trăit cu câţiva ani în urmă?”. Logos veşnic unul „de ieri şi de alaltăieri”, un om „născut într-un târg din Iudeea, dintr-o sărmană creatură”. Nu trebuie să fim uimiţi. unirea perfectă a dumnezeirii şi a omenităţii în persoana lui Cristos era cea mai mare dintre toate noutăţile posibile, „singurul lucru nou sub soare”[2], o defineşte sfântul Ioan Damaschin.

Prima mare bătălie pe care credinţa în Cristos a trebuit s-o înfrunte n-a fost aceea a dumnezeirii sale, ci aceea a omenităţii sale şi a adevărului Întrupării. La originea acestui refuz era dogma lui Platon conform căreia „niciun Dumnezeu nu se amestecă cu omul”[3]. Sfântul Augustin a descoperit, prin experienţă proprie, rădăcina ultimă a dificultăţii de a crede în Întrupare, adică lipsa de umilinţă. „Nefiind umil – scrie el în Confesiuni – nu înţelegeam umilinţa lui Dumnezeu”[4].

Experienţa sa ne ajută să înţelegem rădăcina ultimă a ateismului modern şi ne indică unicul mod posibil pentru a-l depăşi. Pornind de la Hermann Samuel Reimarus în secolul al XVIII-lea, a fost un întreg asalt la adresat adevărului istoric al Evangheliei şi a dumnezeirii lui Cristos. Isus a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6). Odată declarată nepracticabilă această singură cale de acces la Dumnezeu, a fost uşor de a trece mai întâi la deism şi apoi la ateism.

Experienţa lui Augustin – spuneam – indică şi calea pentru a depăşi obstacolul: renunţarea la orgoliu şi acceptarea umilinţei lui Dumnezeu. „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici” (Mt 11,25): toată istoria necredinţei umane este explicată de aceste cuvinte ale lui Cristos. Umilinţa furnizează cheia pentru a înţelege Întruparea. Avem nevoie de puţină putere pentru a ne expune; în schimb, avem nevoie de multă putere pentru a ne pune deoparte şi a ne şterge. Dumnezeu este această nelimitată putere de ascundere de sine: „S-a despuiat pe sine luând firea sclavului… S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,7-8).

Dumnezeu este iubire, pentru aceasta este umilinţă! Iubirea creează dependenţă de persoana iubită, o dependenţă care nu umileşte, ci face fericiţi. Cele două fraze, „Dumnezeu este iubire” şi „Dumnezeu este umilinţă” sunt ca două feţe ale aceleiaşi medalii. Însă ce înseamnă cuvântul umilinţă aplicat lui Dumnezeu şi în ce sens Isus poate să spună: „învăţaţi de la mine că sunt blând şi umil cu inima” (Mt 11,29)? Explicaţia este că umilinţa esenţială nu constă în a fi mici (de fapt putem fi mici fără a fi umili); nu constă în a ne considera mici (asta poate depinde de o rea idee de sine); nu constă în a ne proclama mici (se poate spune asta fără a crede); constă în a ne face mici şi a ne face mici din iubire, pentru a-i ridica pe ceilalţi. În acest sens, cu adevărat umil este numai Dumnezeu.

„Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru, 
care locuieşte atât de sus, 
care îşi pleacă privirea să vadă 
ce se petrece în cer şi pe pământ? 
El ridică pe cel slab din ţărână, 
înalţă din mizerie pe cel sărac” (Ps 113,5-7).

Înţelesese asta, fără atâtea studii, Francisc de Assisi care în „Laudele lui Dumnezeu Preaînalt”, la un moment dat, adresându-se lui Dumnezeu spune: „Tu eşti umilinţă!” şi în „Scrisoare către tot Ordinul” exclamă: „Priviţi, fraţilor, umilinţa lui Dumnezeu”. „În fiecare zi – scrie el în unul din Îndemnurile sale – el se umileşte, ca atunci când de pe scaunul regal a coborât în sânul Fecioarei”[5].

Crăciunul este sărbătoarea umilinţei lui Dumnezeu. Pentru a o celebra în duh şi adevăr trebuie să ne facem mici, aşa cum trebuie să ne înjosim pentru a intra pe poarta strâmtă care introduce în Bazilica Naşterii la Betleem.

„În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!”

Dar să ne întoarcem la inima misterului: „Cuvântul s-a făcut trup şi a venit să locuiască între noi”. Dumnezeu este cu noi pentru totdeauna, irevocabil. Acesta este, de acum încolo, obiectul central al profeţiei creştine. Zaharia îl salută pe precursor numindu-l „profet al Celui Preaînalt” (Lc 1,76) şi Isus spune despre el că este „mai mult decât un profet” (Mt 11,9). Însă în ce sens Ioan Botezătorul este un profet? Unde este profeţia în cazul său? Profeţii biblici vesteau o mântuire viitoare; Ioan Botezătorul nu vesteşte o mântuire viitoare; dimpotrivă, îl arată pe unul care este prezent acolo în faţa lui. Profeţii din vechime ajutau poporul să depăşească bariera, încă mai densă, a aparenţelor contrare. Mesia atât de aşteptat – aşteptat de patriarhi, vestit de profeţi, cântat de psalmi – ar fi aşadar acel om cu aparenţe şi cu origini aşa de umile şi obişnuite, despre care se ştie totul, inclusiv localitatea de origine?

Este relativ uşor a crede în ceva măreţ şi divin, când se prospectează într-un viitor nedefinit: „în acele zile”, „în timpurile din urmă”, într-un cadru cosmic, cu cerurile care picură dulceaţă şi pământul care se deschide pentru a-l odrăsli pe Mântuitorul (cf. Is 45,8). Este mai dificil când trebuie să se spună: „Iată-l! El este!”. Suntem imediat tentaţi să spunem: Asta-i tot? „Din Nazaret poate să vină ceva bun?” (In 1,46); „Ştim de unde este acesta” (In 7,27).

Aceasta era o misiune profetică supraumană şi se înţelege de ce precursorul este definit „mai mult decât un profet”. El este omul care îndreaptă degetul spre o persoană şi rosteşte un decisiv „Ecce, Iată-l! Iată Mielul lui Dumnezeu!” (In 1,29). Ce fior a trebuit să treacă prin corpul celor care au primit cei dintâi această revelaţie. O acţiune puternică a Duhului Sfânt însoţea cuvintele precursorului şi revela adevărul inimilor bine dispuse. Trecut şi viitor, aşteptare şi împlinire se atingeau. Arcul de boltă al istoriei mântuirii se închidea.

Eu cred că Ioan Botezătorul ne-a lăsat însăşi misiunea sa profetică: să continuăm să strigăm: „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!” (In 1,26). El a inaugurat noua profeţie care nu constă – spuneam – în a vesti o mântuire viitoare, ci în revelarea prezenţei lui Cristos în istorie: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Cristos nu este prezent în istorie numai pentru că se scrie şi se vorbeşte încontinuu despre el, ci pentru că a înviat şi trăieşte după Duh. Nu numai intenţional, ci realmente. Evanghelizarea începe de aici.

În timpul Botezătorului, ceea ce crea dificultate era trupul fizic al lui Isus, carnea sa aşa de asemenea cu a noastră, în afară de păcat. Astăzi mai ales trupul său mistic, Biserica, creează dificultate şi scandalizează. Aşa, de asemenea, cu restul omenirii, nefiind exclus nici păcatul! Aşa cum precursorul i-a făcut pe contemporanii săi să-l recunoască pe Cristos sub umilinţa cărnii, tot aşa este necesar să-l facem recunoscut în sărăcia şi în mizeria Bisericii sale, precum şi în sărăcia şi mizeria fiecăruia dintre noi.

Ceea ce Paul adaugă la Ioan

Însă trebuie adăugat ceva la cele spuse până aici. De fapt, nu contează să știm doar că Dumnezeu s-a făcut om; ci contează să ştim şi ce fel de om s-a făcut Dumnezeu. Este semnificativ modul diferit şi complementar în care Ioan şi Paul descriu fiecare evenimentul Întrupării. Pentru Ioan ea constă în faptul că acel Cuvânt care era Dumnezeu s-a făcut trup (cf. In 1,1-14); pentru Paul, în faptul că „Cristos, fiind de natură divină, a asumat formă de slujitor” (cf. Fil 2,5 şu). Pentru Ioan, Cuvântul, fiind Dumnezeu, s-a făcut om; pentru Paul, „Cristos, bogat cum era, s-a făcut sărac” (cf. 2Cor 8,9).

Distincţia dintre faptul întrupării şi modul ei, dintre dimensiunea sa ontologică şi cea existenţială, ne interesează pentru că aruncă o lumină singulară asupra problemei actuale a sărăciei şi a atitudinii creştinilor faţă de ea. Ajută să se dea un fundament biblic şi teologic alegerii preferenţiale a săracilor, proclamate la Conciliul al II-lea din Vatican. „Părinţii conciliari – a scris Jean Guitton, observator laic la Conciliu – au regăsit sacramentul sărăciei, adică prezenţa lui Cristos sub speciile celor care suferă”[6].

„Sacramentul” sărăciei! Sunt cuvinte puternice, dar întemeiate. Dacă prin faptul întrupării, Cuvântul, într-un anumit sens, a asumat pe fiecare om (aşa gândeau unii Părinţi greci), prin modul în care ea s-a realizat, el a asumat, cu un titlu complet particular, pe cel sărac, pe cel umil, pe cel suferind. A „instituit” acest semn, aşa cum a instituit Euharistia. De fapt, Cel care a rostit asupra pâinii cuvintele: „Acesta este trupul meu”, a rostit aceleaşi cuvinte şi despre săraci. A făcut asta atunci când, vorbind despre ceea ce s-a făcut – sau s-a omis să se facă – pentru cel înfometat, cel însetat, cel închis, cel gol şi cel străin, a declarat solemn: „Mie mi-aţi făcut” şi „Mie nu mi-aţi făcut” (Mt 25,31 şu).

Să tragem consecinţa care derivă din toate acestea asupra planului ecleziologiei. Sfântul Ioan al XXIII-lea, cu ocazia Conciliului, a creat expresia „Biserica săracilor”[7]. Ea îmbracă o semnificaţie care merge dincolo de ceea ce se înţelege de obicei. Biserica săracilor nu este constituită numai din săracii Bisericii! Într-un anumit sens, toţi săracii din lume – fie ei botezaţi sau nu – îi aparţin. „Însă – se obiectează – nu au avut credinţa, nici n-au primit botezul!”. Este adevărat, dar nici Pruncii Nevinovaţi pe care-i sărbătorim după Crăciun nu le-au avut. Sărăcia şi suferinţa lor, dacă este nevinovată, în ochii lui Dumnezeu este botezul lor de sânge. Dumnezeu are mult mai multe moduri de a mântui decât ne imaginăm noi, chiar dacă toate aceste moduri – fără să fie exclus cineva – „într-un mod cunoscut numai de Dumnezeu”[8], trec prin Cristos.

Săracii sunt „ai lui Cristos”, nu pentru că sunt declaraţi apartenenţi lui, ci pentru că el i-a declarat apartenenţi lui, i-a declarat trupul său. Asta nu înseamnă că este suficient a fi săraci şi înfometaţi în această lume pentru a intra automat în împărăţia finală a lui Dumnezeu. Cuvintele: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu” sunt adresate celor care s-au îngrijit de cei săraci, nu în mod necesar săracilor înşişi, datorită simplului fapt că au fost din punct de vedere material săraci în viaţă.

Aşadar, Biserica lui Cristos este imens mai vastă decât ceea ce spun cifrele şi statisticile. Nu prin simplu mod de a spune, sau printr-un triumfalism nepotrivit. Nimeni, în afară de Isus, n-a proclamat: „Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40), unde „fratele mai mic” nu indică numai pe cel care crede în Cristos, ci pe fiecare om.

Rezultă că papa – şi cu el ceilalţi păstori ai Bisericii – este cu adevărat „părintele săracilor”. Este o bucurie şi un stimulent pentru noi toţi să vedem cât de mult a fost îndrăgit acest rol de ultimii Suverani Pontifi şi în mod cu totul deosebit de păstorul care se află astăzi la catedra lui Petru. El este glasul cel mai autoritar care se ridică în apărarea lor, într-o lume care cunoaşte numai selecţia şi rebutul. El nu „a uitat de cei săraci”, nu, cu adevărat! Scriptura conţine o binecuvântare specială pentru cei care îndrăgesc soarta săracului:

„Fericit este acela care se îngrijeşte de cel sărman… 
Domnul îl păzeşte şi îl ţine în viaţă, 
îl face fericit pe pământ 
şi nu-l lasă la bunul plac al vrăjmaşilor săi” (Ps 41,2-3).

Despre Maria şi Iosif se citeşte în Evanghelie că „nu era loc pentru ei la han” (Lc 2,7). Şi astăzi nu este loc pentru săraci în hanul lumii, însă istoria a arătat de care parte era Dumnezeu şi de care parte trebuie să fie Biserica. A merge spre cei săraci înseamnă a imita umilinţa lui Dumnezeu. Înseamnă a ne face mici din iubire, pentru a-l înălţa pe cel care este jos.

Însă să nu ne înşelăm: acesta este un lucru mai uşor de spus decât de făcut. Un vechi părinte din deşert, Isac de Ninive, dădea acest sfat celui care este constrâns să vorbească despre lucruri spirituale la care încă nu a ajuns cu viaţa: „Vorbeşte despre ele ca unul care aparţine clasei discipolilor şi nu cu autoritate, după ce ți-ai smerit sufletul şi te-ai făcut mai mic decât orice ascultător al tău”[9]. Aşa am vorbit eu despre faptul de a merge spre cei săraci.

„Ne vom face locuinţă la el”

„Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Înainte de a încheia, trebuie să trecem de la plural la singular. N-a venit în mod generic în lume, ci personal în fiecare suflet credincios. Isus a spus: „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu: Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14,23). Aşadar, Cristos nu este prezent numai în barca lumii sau a Bisericii; este prezent în barca mică a vieţii mele. Ce gând, dacă am reuşi cu adevărat să credem asta! Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi a găsit în el secretul propriei sfinţenii. „Mi se pare – scria ea unei prietene – că am găsit cerul meu pe pământ, pentru că cerul este Dumnezeu şi Dumnezeu este în sufletul meu. Ziua în care am înţeles asta totul s-a luminat”[10].

Cu restricţiile pe care le impune cultului public şi frecventarea bisericilor, pandemia ar putea să fie pentru mulţi ocazia de a descoperi că pe Dumnezeu nu-l întâlnim numai mergând la biserică; că putem să-l adorăm pe Dumnezeu „în duh şi adevăr” şi să ne întreţinem cu Isus chiar şi stând în casă, sau în camera noastră. Creştinul nu va putea niciodată să se lipsească de Euharistie şi de comunitate, însă atunci când acesta este împiedicat de forţă majoră nu trebuie să creadă că se întrerupe viaţa sa creştină. Dacă n-a fost întâlnit niciodată Cristos în propria inimă, nu va fi întâlnit niciodată în altă parte, în sensul puternic al termenului.

Dacă n-a fost întâlnit niciodată Cristos în propria inimă,
nu va fi întâlnit niciodată în altă parte,
în sensul puternic al termenului.

Există o afirmaţie puternică despre Crăciun care a trecut din epocă în epocă, pe buzele marilor învăţători şi maeştri spirituali ai Bisericii: Origene, Sfântul Augustin, Sfântul Bernard, Angelo Silesio, şi alţii. Ea, în substanţă, spune aşa: „Ce îmi foloseşte mie că Cristos s-a născut odată la Betleem din Maria, dacă el nu se naşte prin credinţă şi în inima mea?[11]. „Unde se naşte Cristos, în sensul cel mai profund, dacă nu în inima ta şi în sufletul tău?”, scrie Sfântul Ambroziu[12]. „Cuvântul lui Dumnezeu, face ecou Sfântul Maxim Mărturisitorul, vrea să repete în toţi oamenii misterul întrupării sale”[13]. Un adevăr ecumenic, după cum se vede.

Făcând ecou tot la această tradiţie, Sfântul Ioan al XXIII-lea, în mesajul de Crăciun din 1962, înălţa această rugăciune arzătoare: „O, Cuvânt veşnic al Tatălui, Fiu al lui Dumnezeu şi al Mariei, reînnoieşte şi astăzi, în secretul sufletelor, miracolul minunat al naşterii tale”.

Să ne însuşim această rugăciune, însă, în situaţia dramatică în care ne aflăm, să adăugăm şi rugăciunea arzătoare din liturgia de Crăciun: „O, rege al neamurilor, dorit de toate popoarele, piatră din capul unghiului, care le uneşti pe toate, vino şi mântuieşte-l pe omul pe care l-ai plămădit din ţărână”[14]. Vino şi ridică omenirea epuizată de lunga încercare a acestei pandemii.

Card. Raniero Cantalamessa

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] În Origene, Împotriva lui Celsus, I,26.28; VI,10.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Credinţa ortodoxă, 45.

[3] Platon, Simpozion, 203°; cf. Apuleius, De deo Socratis, 4: „Nullus deus miscetur ho minibus”.

[4] Confesiuni, VII, 18.24.

[5] Fonti Francescane, 221.

[6] J. Guitton, cit. de R. Gil, Presencia de los pobres en el concilio, în „Proyección” 48, 1966, pag. 30.

[7] În AAS 54, 1962, pag. 682.

[8] Gaudium et spes, 22.

[9] Isacco di Ninive, Discorsi ascetici 4 , Città Nuova, Roma 1984, pag. 89.

[10] Scrisoarea 107 din 1902 către contesa De Sourdon.

[11] Cf. Origene, Comentariu la Evanghelia lui Luca 22,3 (SCh 87, pag. 302); Angelus Silesius, Pelerinul heruvic, I, 61: „Wird Christus tausendmal zu Bethlehem geborn / und nicht in dir: du bleibst noch ewiglich verlorn”.

[12] Sfântul Ambroziu, In Lucam, 11,38.

[13] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua (PL 91, 1084).

[14] Antifonul la Vesperele din 22 decembrie.

La ce ne folosește să trăim bine, dacă nu ne este dat să trăim mereu?

„Căderea orizontului veşniciei
are asupra credinţei creştine
efectul pe care-l are nisipul
aruncat asupra unei flăcări:
o sufocă, o stinge”.

Erau doi gemeni, un băieţel şi o fetiţă, aşa de inteligenţi şi precoci încât, încă din sânul mamei, deja vorbeau între ei. Fetiţa îl întreba pe frăţior: „După părerea ta, va fi o viaţa după naştere?”. El răspundea: „Nu fi ridicolă. Ce anume te face să crezi că există ceva în afara acestui spaţiu îngust şi întunecat în care ne aflăm?”. Fetiţa, făcându-şi curaj: „Cine ştie, poate că există o mamă, aşadar cineva care ne-a pus aici şi care se va îngriji de noi”. Şi el: „Vezi tu vreo mamă pe undeva? Ceea ce vezi este tot ceea ce există”. Ea din nou: „Dar nu simţi şi tu uneori ca o presiune pe piept care creşte din zi în zi şi ne împinge înainte?”. „Dacă mă gândesc bine – răspundea el – este adevărat; simt asta tot timpul”. „Vezi – concludea triumfătoare surioara – această durere nu poate să fie pentru nimic. Eu cred că ne pregăteşte pentru ceva mai mare decât acest spaţiu mic”.

Vă vestim viaţa veşnică (1In 1,2)

A doua predică de Advent a card. Raniero Cantalamessa (11 decembrie 2020)

„Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe poporul meu, spune Dumnezeul vostru” (Is 40,1). Cu aceste cuvinte ale lui Isaia începea prima lectură din a doua duminică din Advent. Este o invitaţie, ba chiar o poruncă, actuală mereu, adresată păstorilor şi predicatorilor Bisericii. Astăzi vrem să preluăm această invitaţie şi să medităm asupra veştii – în mod absolut cea mai mângâietoare – pe care ne-o oferă credinţa în Cristos.

Al doilea „adevăr veşnic” pe care situaţia pandemiei l-a adus la iveală este precaritatea şi caracterul tranzitoriu al tuturor lucrurilor. Totul trece: bogăţie, sănătate, frumuseţe, forţă fizică… Este ceva ce avem sub ochi tot timpul. Este suficient să confruntăm fotografiile de astăzi – ale noastre sau ale personajelor vestite – cu acelea de acum douăzeci sau treizeci de ani pentru a ne da seama de asta. Năuciţi de ritmul vieţii, noi nu dăm atenţie la toate acestea, nu ne oprim pentru a scoate din ele consecinţele corespunzătoare.

Şi iată că, dintr-o dată, tot ceea ce consideram sigur s-a dovedit fragil, ca o pojghiţă de gheaţă pe care se patinează cu bucurie, care dintr-o dată se rupe sub picioare şi face să se scufunde. „Furtuna – spunea Sfântul Părinte în acea memorabilă binecuvântare urbi et orbi din 27 martie – demască vulnerabilitatea noastră şi lasă descoperite acele siguranţe false şi superflue cu care am construit agendele noastre, proiectele noastre, obişnuinţele şi priorităţile noastre”.

Criza planetară pe care o trăim poate să fie ocazia pentru a redescoperi cu alinare că există, cu toate acestea, un punct ferm, un teren solid, ba chiar o stâncă, pe care să întemeiem existenţa noastră pământească. Cuvântul Paşte – Pesach în ebraică – înseamnă trecere şi în latină se traduce transitus. Acest cuvânt evocă şi el ceva „trecător” şi „tranzitoriu”, aşadar ceva în mod tendenţial negativ. Sfântul Augustin a perceput această dificultate şi a rezolvat-o în mod iluminant. A face Paştele, a explicat el, înseamnă, e adevărat, a trece, însă „a trece la ceea ce nu trece”; înseamnă „a trece din lume, pentru a nu trece cu lumea”[1]. A trece cu inima, înainte de a trece cu trupul!

Ceea ce „nu trece niciodată” este, prin definiţie, veşnicia. Trebuie să redescoperim credinţa într-o lume de dincolo a vieţii. Aceasta este una din marile contribuţii pe care religiile pot s-o dea împreună cu efortul pentru a crea o lume mai bună şi mai fraternă. Ea ne face să înţelegem că toţi suntem colegi de călătorie, în drum spre o patrie comună, unde nu există distincţii de rasă sau de naţiune. Nu avem în comun numai drumul, ci şi ţinta. Cu concepte şi în contexte destul de diferite, acesta este un adevăr comun pentru toate marile religii, cel puţin pentru acelea care cred într-un Dumnezeu personal. „Cel care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el există şi îi răsplăteşte pe cei care-l caută” (Evr 11,6). Aşa rezumă Scrisoarea către Evrei baza comună – un soi de minimă denumire comună – a oricărei credinţe şi a oricărei religii.

Pentru creştini, credinţa în viaţa veşnică nu se bazează pe argumente filozofice discutabile cu privire la nemurirea sufletului. Se bazează pe un fapt precis, învierea lui Cristos, şi pe promisiunea sa. „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. […] Mă duc să vă pregătesc un loc? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,2-3). Pentru noi, creştinii, viaţa veşnică nu este o categorie abstractă, este mai degrabă o persoană. Înseamnă a merge pentru a fi cu Isus, pentru „a face trup” cu el, pentru a împărtăşi starea sa de Înviat în plinătatea şi în bucuria inefabilă a vieţii trinitare: „Cupio dissolvi et esse cum Christo”, spunea sfântul Paul iubiţilor săi filipeni: „Am dorinţa să mă despart de viaţa aceasta şi să fiu cu Cristos” (Fil 1,23).

O eclipsă de credinţă

Însă ce s-a întâmplat – ne întrebăm – cu adevărul creştin al vieţii veşnice? În timpul nostru, dominat de fizică şi de cosmologie, ateismul se exprimă mai ales ca negare a existenţei unui creator al lumii; în secolul al XIX-lea, el s-a exprimat de preferinţă în negarea unei lumi de dincolo. Hegel a afirmat că „creştinii irosesc în cer energiile destinate pământului”[2].

Preluând această critică, Feuerbach şi mai ales Marx au luptat împotriva credinţei într-o viaţă după moarte, afirmând că ea alienează de la angajarea pământească. Ideea unei supravieţuiri personale este înlocuită cu ideea unei supravieţuiri în specie şi în societatea viitorului.

Puţin câte puţin, cu suspiciune, au căzut asupra cuvântului „veşnicie” uitarea şi tăcerea. Secularizarea a făcut restul, până acolo încât apare chiar nepotrivit ca să se mai vorbească despre veşnicie în rândul persoanelor culte şi în pas cu timpurile. Secularizarea este un fenomen complex şi ambivalent. Poate indica autonomia realităţilor pământeşti şi separarea între împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia Cezarului, şi în acest sens ea nu numai că nu este împotriva Evangheliei, ci îşi are în ea una din rădăcinile sale cele mai adânci. Însă cuvântul secularizare poate indica şi un întreg ansamblu de atitudini ostile religiei şi credinţei. În acest sens se preferă folosirea termenului de secularism. Secularismul este pentru secularizare aşa cum este scientismul pentru ştiinţific şi raţionalismul pentru raţionalitate.

Chiar şi delimitat astfel, fenomenul secularizării prezintă multe faţete în funcţie de domeniile în care se manifestă: teologie, ştiinţă, etică, hermeneutică biblică, cultură, viaţă zilnică. Totuşi sensul său primordial este unic şi clar. „Secularizare”, ca şi „secularism”, derivă din cuvântul saeculum care în limbajul obişnuit a ajuns să indice timpul prezent – „eonul actual”, conform Bibliei –, în opoziţie cu veşnicia – eonul viitor, sau „vecii vecilor” cum îl numeşte Scriptura. În acest sens, secularism este sinonim cu temporalitate, cu reducerea realului numai la dimensiunea pământească. Înseamnă eliminare radicală a orizontului veşniciei.

Toate acestea au avut un efect clar asupra credinţei credincioşilor. Ea a devenit, cu privire la acest punct, timidă şi reticentă. Când am auzit ultima predică despre viaţa veşnică? Avea dreptate filozoful Kierkegaard: „Lumea de dincolo a devenit o glumă, o exigenţă aşa de nesigură încât nu numai că nimeni n-o mai respectă, ci nici măcar n-o prospectează. Până acolo încât se fac glume chiar şi la gândul că exista un timp în care această idee impregna întreaga existenţă”[3]. Continuăm să recităm în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”, însă fără a da prea multă importanţă acestor cuvinte. Căderea orizontului veşniciei are asupra credinţei creştine efectul pe care-l are nisipul aruncat asupra unei flăcări: o sufocă, o stinge.

Care este consecinţa practică a acestei eclipse a ideii de veşnicie? Sfântul Paul prezintă propunerea celor care nu cred în învierea morţilor: „Să mâncăm, să bem, mâine vom muri” (1Cor 15,32). Dorinţa naturală de a trăi mereu, deformată, devine dorinţă, sau frenezie, de a trăi bine, adică în mod plăcut, deşi pe cheltuiala altora, dacă este necesar. Întregul pământ devine ceea ce Dante Alighieri spunea despre Italia din timpul său: „răzorul care ne face atât de feroce”[4]. Căzând orizontul veşniciei, suferinţa umană apare dublu şi iremediabil absurdă. Lumea se aseamănă cu „un furnicar care se destramă” şi omul cu „un plan creat de val pe malul mării pe care valul următor îl şterge”.

Credinţa în veşnicie şi evanghelizarea

Credinţa în viaţa veşnică este una din condiţiile de posibilitate a evanghelizării. „Dacă Cristos nu a înviat – scrie apostolul – zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa noastră […]. Dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii” (1Cor 15,14.19). Vestirea vieţii veşnice constituie forţa şi ornamentul predicii creştine.

Să privim la ceea ce s-a întâmplat la cea dintâi evanghelizare creştină. Ideea cea mai veche şi cea mai răspândită în păgânismul greco-roma era că viaţa adevărată se termină cu moartea; după ea există numai o existenţă ca larvă, într-o lume de umbre, evanescentă şi incoloră. Sunt cunoscute cuvintele pe care împăratul roman Adrian şi-a adresat-o sieşi când era aproape de moarte, conform epitafului înscris pe mormântul său:

Mic suflet al meu rătăcit şi suav, 
însoţitor şi oaspete al trupului, 
acum te pregăteşti să te înalţi în locuri 
incolore, aspre şi despuiate, 
unde nu vei mai avea distracţiile obişnuite. 
Încă o clipă, 
să privim împreună malurile familiale, 
lucrurile pe care cu siguranţă nu le vom mai revedea niciodată.

Pentru un om care în viaţă a construit pentru sine locuinţe cu lux incredibil (a se vizita Villa Adriana la Tivoli pentru a ne convinge de asta!), această perspectivă era şi mai descurajantă decât pentru muritorii obişnuiţi. Pentru propriul mormânt el a edificat Mausoleul lui Adrian, actualul Castel Sant’Angelo, însă ştia bine că asta nu schimba destinul său de a merge spre „locuri incolore şi fără distracţii”.

Pe acest fundal, se înţelege impactul pe care trebuia să-l aibă vestirea creştină a unei vieţi după moarte infinit mai deplină şi mai luminoasă decât cea pământească, fără lacrimi, fără moarte, fără durere (cf. Ap 21,4). Se înţelege şi pentru ce tema şi simbolurile vieţii veşnice – păunul, ramura de palmier, cuvintele „requies aeterna” – sunt aşa de frecvente la înmormântările creştine din catacombe.

Vestind viaţa veşnică noi putem să ne bazăm, în afară de credinţa noastră, şi pe corespunderea ei cu dorinţa cea mai profundă a inimii umane. De fapt, noi suntem „fiinţe finite capabile de infinit” (ens finitum, capax infiniti): fiinţe muritoare cu o dorinţă înnăscută după nemurire. Unui prieten argentinian care îi reproşa, ca şi cum ar fi o formă de orgoliu şi de prezumţie, stăruinţa sa cu privire la problema veşniciei, Miguel de Unamuno – desigur nu un apologet al creştinismului – a răspuns într-o scrisoare: „Nu spun că merităm o lume de dincolo, nici că logica ne demonstrează asta; spun că avem nevoie de ea, o merităm sau nu, şi gata. Spun că ceea ce trece nu mă satisface, că mi-e sete de veşnicie şi că fără aceasta totul îmi este indiferent. Am nevoie de ea, am nevoie de ea! Fără ea nu mai există bucurie de a trăi şi bucuria de a trăi nu mai are nimic să-mi spună. Este prea uşor să se afirme: «Trebuie să trăim, trebuie să ne mulţumim de viaţă». Şi cei care nu se mulţumesc de ea?”[5].

Nu acela care doreşte veşnicia – adăuga acelaşi gânditor – arată că dispreţuieşte lumea şi viaţa de aici de pe pământ, ci dimpotrivă acela care n-o doreşte: „Iubesc atât de mult viaţa încât a o pierde mi se pare cel mai rău dintre rele. Nu iubesc cu adevărat viaţa aceia care se bucură de ea, zi de zi, fără a se îngriji să ştie dacă vor trebui s-o piardă complet sau nu”.

Sfântul Augustin spunea acelaşi lucru: „La ce foloseşte a trăi bine, dacă nu este dat a trăi mereu?” („Quid prodest bene vivere si non datur semper vivere?”)[6]. „Totul, în afară de cel veşnic, în lume este zadarnic”, a cântat poetul nostru[7]. Pentru oamenii din timpul nostru care cultivă în adâncul inimii această nevoie de veşnicie, poate fără a avea curajul de a mărturisi asta nici măcar lor înşişi, noi putem să le repetăm ceea ce Paul le spunea atenienilor: „Cel pe care voi îl veneraţi fără să-l cunoaşteţi, eu vin să vi-l vestesc vouă” (cf. Fap 17,23).

Credinţa în veşnicie ca mijloc de sfinţire

O reînnoită credinţă în veşnicie nu ne foloseşte numai pentru evanghelizare, adică pentru vestirea care trebuie făcută altora; ne foloseşte, înainte de asta, pentru a imprima un nou elan drumului nostru de sfinţire. Primul său rod este acela de a ne face liberi, de a nu ne alipi de lucrurile care trec, de a mări propriul patrimoniu sau propriul prestigiu.

Să ne imaginăm această situaţie. O persoană a primit evacuarea şi trebuie să părăsească în scurt timp locuinţa sa. Din fericire, i se prezintă posibilitatea de a avea imediat o casă nouă. Însă el ce face? Cheltuieşte toţi banii pentru a moderniza şi a înfrumuseţa casa pe care trebuie s-o părăsească, în loc să o mobileze pe cea în care trebuie să meargă! N-ar fi ceva nesăbuit? Or, noi toţi suntem nişte „evacuaţi” în această lume şi ne asemănăm cu acel om nesăbuit dacă ne gândim numai la înfrumuseţarea casei noastră pământeşti, fără a ne preocupa să facem fapte bune care ne vor urma după moarte.

Slăbirea ideii despre veşnicie acţionează asupra credincioşilor, diminuând în ei capacitatea de a înfrunta cu curaj suferinţa şi încercările vieţii. Trebuie să regăsim un pic din credinţa Sfântului Bernard şi a Sfântului Ignaţiu de Loyola. În fiecare situaţie şi în faţa fiecărui obstacol, ei îşi spuneau sieşi: „Quid ad hoc ad aeternitatem?”, ce este asta în faţa veşniciei?

Să ne gândim la un om cu un cântar în mână: unul din acele cântare (se numeşte balanţă) care se ţin într-o mână şi au într-o parte un taler pe care se pun lucrurile care trebuie cântărite şi în cealaltă parte o greutate care arată greutatea sau măsura. Dacă ea cade la pământ, ori se pierde măsura, tot ceea ce se pune pe taler face să se ridice în sus greutatea şi face să se încline în jos balanţa. Totul are importanţă, chiar şi un pumn de pene…

Aşa suntem noi când pierdem măsura a tot ceea ce este veşnicia: lucrurile şi suferinţele pământeşti aruncă sufletul nostru la pământ cu uşurinţă. Totul ni se pare prea greu, excesiv. Isus spune: „Dacă mâna ta îţi este obstacol, tai-o; dacă ochiul tău îţi este obstacol, scoate-l; este mai bine să intri în viaţă cu o singură mână sau cu un singur ochi, decât cu amândouă să fi aruncat în focul veşnic” (cf. Mt 18,8-9). Însă noi, pierzând din vedere veşnicia, găsim deja excesiv ca să ni se ceară să închidem ochii în faţa unui spectacol imoral, sau să purtăm în tăcere o cruce mică.

Sfântul Paul îndrăzneşte să scrie: „căci suferinţa noastră scurtă şi uşoară ne pregăteşte un belşug nemărginit al gloriei veşnice, pentru că noi nu căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice” (2Cor 4,17-18). Povara suferinţei este „uşoară” tocmai pentru că este momentană, cea a gloriei este nemărginită tocmai pentru că este veşnică. Pentru aceasta, acelaşi apostol poate să spună: „Eu consider că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela” (Rom 8,18).

Mulţi se întreabă: „În ce va consta viaţa veşnică şi ce vom face tot timpul în cer?”. Răspunsul este în cuvintele apofatice ale apostolului: „Ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit, nici n-a intrat în inima omului ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care-l iubesc” (cf. 1Cor 2,9). Dacă este necesar să bâlbâim ceva, vom spune că vom trăi cufundaţi în oceanul fără maluri şi fără adânc al iubirii trinitare. „Dar nu ne vom plictisi?”. Să-i întrebăm pe adevăraţii îndrăgostiţi dacă se plictisesc la apogeul iubirii lor şi dacă n-ar vrea mai degrabă ca acea clipă să dureze în veci.

Veşnicia: o speranţă şi o prezenţă

Înainte de a încheia trebuie să eliminăm o îndoială care apasă asupra credinţei în viaţa veşnică. Pentru cel care crede, veşnicia nu este numai o promisiune şi o speranţă, sau, aşa cum gândea Karl Marx, o revărsare în cer a aşteptărilor dezamăgite de pe pământ. Ea este şi o prezenţă şi o experienţă. În Cristos „viaţa veşnică ce era la Tatăl s-a făcut vizibilă”. Noi – spune Ioan – am auzit-o, am văzut-o cu ochii noştri, am contemplat-o, am atins-o (cf. 1In 1,1-3).

Cu Cristos, Cuvântul Întrupat, veşnicia a intrat năvalnic în timp. O experimentăm de fiecare dată când facem un adevărat act de credinţă în Cristos, pentru că acela care crede în El are deja viaţa veşnică (cf. 1In 5,13); de fiecare dată când primim împărtăşania, pentru că în ea „ne este dată garanţia gloriei viitoare”; de fiecare dată când ascultăm cuvintele Evangheliei, care sunt „cuvinte de viaţă veşnică” (cf. In 6,68). Sfântul Toma de Aquino spune că „harul este începutul gloriei”[8].

Această prezenţă a veşniciei în timp se numeşte Duhul Sfânt. El este definit „arvuna moştenirii noastre” (Ef 1,14; 2Cor 5,5), şi ne-a fost dăruit pentru ca, după ce am primit primele roade, noi tânjim spre plinătate. „Cristos – scrie Sfântul Augustin – ne-a dat arvuna Duhului Sfânt cu care el, care oricum nu ne-ar putea înşela, a voit să ne facă siguri de împlinirea promisiunii sale. Ce anume a promis? A promis viaţa veşnică a cărui arvună este Duhul pe care ni l-a dat”[9].

Între viaţa de credinţă în timp şi viaţa veşnică există un raport asemănător cu acela care există între viaţa embrionului în sânul matern şi cea a copilului venit pe lume. Scrie marele teolog medieval bizantin Nicolae Cabassilas: „Lumea aceasta poartă în gestaţie pe omul interior, nou, creat după Dumnezeu, până când el, plăsmuit, modelat şi devenit perfect aici, este născut la acea lume perfectă care nu îmbătrâneşte. După modul embrionului pe care, în timp ce este în existenţa întunecată şi fluidă, natura îl pregăteşte pentru viaţa în lumină tot aşa este cu sfinţii […]. Totuşi pentru embrion viaţa viitoare este absolut viitoare: nu ajunge la el nicio rază de lumină, nimic din ceea ce este din această viaţă. Nu este aşa pentru noi, din moment ce secolul viitor a fost parcă revărsat şi amestecat cu acesta prezent […]. De aceea deja acum le este acordat sfinţilor nu numai să se dispună şi să se pregătească pentru viaţă, ci să trăiască şi să acţioneze în ea”[10].

Există o istorioară care ilustrează această comparaţie a gestaţiei şi a naşterii şi îmi permit s-o relatez în simplitatea sa.

Erau doi gemeni, un băieţel şi o fetiţă, aşa de inteligenţi şi precoci încât, încă din sânul mamei, deja vorbeau între ei. Fetiţa îl întreba pe frăţior: „După părerea ta, va fi o viaţa după naştere?”. El răspundea: „Nu fi ridicolă. Ce anume te face să crezi că există ceva în afara acestui spaţiu îngust şi întunecat în care ne aflăm?”. Fetiţa, făcându-şi curaj: „Cine ştie, poate că există o mamă, aşadar cineva care ne-a pus aici şi care se va îngriji de noi”. Şi el: „Vezi tu vreo mamă pe undeva? Ceea ce vezi este tot ceea ce există”. Ea din nou: „Dar nu simţi şi tu uneori ca o presiune pe piept care creşte din zi în zi şi ne împinge înainte?”. „Dacă mă gândesc bine – răspundea el – este adevărat; simt asta tot timpul”. „Vezi – concludea triumfătoare surioara – această durere nu poate să fie pentru nimic. Eu cred că ne pregăteşte pentru ceva mai mare decât acest spaţiu mic”.

Biserica ar trebui să fie acea fetiţă care îi ajută pe oameni să conştientizeze această dorinţă lor nemărturisită şi uneori chiar ridiculizată. Trebuie să dezminţim în mod absolut şi acuza de la care a pornit suspiciunea modernă împotriva ideii despre viaţa veşnică: aceea conform cărei aşteptarea veşniciei distrage de la angajarea pentru pământ şi de la îngrijirea creaţiei. Înainte ca societăţile moderne să asume ele însele misiunea de a promova sănătatea şi cultura, de a îmbunătăţi cultivările pământului şi condiţiile de viaţă ale oamenilor, cine a dus înainte aceste misiuni mai mult sau mai bine decât călugării care trăiau din credinţa în viaţa veşnică?

Puţini ştiu că acea Cântare a creturilor a lui Francisc de Assisi s-a născut dintr-o tresăltare de credinţă în viaţa veşnică. Aşa descriu sursele franciscane geneza cântării. Într-o noapte în care Francisc era deosebit de suferind datorită infirmităţilor sale numeroase şi foarte dureroase, a spus în inima sa: „Doamne, vino în ajutorul infirmităţilor mele, pentru ca eu să le pot suporta cu răbdare”. Şi imediat i-a fost spus în spirit: „Francisc, spune-mi: dacă unul, în compensarea bolilor şi suferinţelor tale, ţi-ar dărui o mare comoară preţioasă, n-ai considera tu un nimic, în comparaţie cu acea comoară, pământul şi pietrele şi apele? N-ai fi foarte fericit?”. Francisc a răspuns: „Doamne, asta ar fi o comoară cu adevărat mare şi incomparabilă, preţioasă şi vrednică de iubire şi de dorit”. Glasul a conchis: „Aşadar, fii fericit şi plin bucurie în infirmităţile şi suferinţele tale; de acum înainte trăieşte în seninătate, ca şi cum tu ai fi deja în Împărăţia mea”. Trezindu-se dimineaţă, Francisc le-a spus însoţitorilor săi: „Eu trebuie să mă bucur mult acum în mijlocul relelor şi durerilor mele şi să aduc mulţumire mereu lui Dumnezeu pentru harul şi binecuvântarea aşa de mare care mi-a fost dăruită. De fapt, el a binevoit în milostivirea sa să-mi dăruiască mie, micul său slujitor nevrednic care încă mai trăieşte aici pe pământ, certitudinea de a poseda Împărăţia sa veşnică. Aşadar, vreau, spre lauda lui şi spre mângâierea mea şi pentru edificarea aproapelui, să compun o nouă Laudă a Domnului pentru creaturile sale. În fiecare zi folosim creaturi şi fără de ele nu putem trăi. Şi în fiecare zi ne arătăm nerecunoscători pentru această mare binefacere şi nu aducem laudă, aşa cum ar trebui, Creatorului nostru”. Şi aşezând-se, s-a concentrat să reflecteze şi apoi a spus: „Preaînalte, atotputernice, bunule Domn…”. Gândul la viaţa veşnică nu i-a inspirat dispreţuirea acestei lumi şi a creaturilor, ci un entuziasm şi o recunoştinţă şi mai mare pentru ele şi i-a făcut mai suportabilă durerea prezentă[11].

Meditaţia noastră de astăzi despre veşnicie nu ne scuteşte desigur să experimentăm cu toţi ceilalţi locuitori de pe pământ duritatea încercării pe care o trăim; însă ar trebui măcar să ajutăm noi credincioşii să nu fim înfrânţi de ea şi să fim capabili să insuflăm curaj şi speranţă şi în cel care nu are întărirea credinţei. Să terminăm cu o rugăciune frumoasă din liturgie: „Dumnezeule care uneşti într-o singură voinţă cugetele celor ce cred în tine, dă poporului tău harul să iubească ceea ce porunceşti şi să dorească ceea ce făgăduieşti, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii. Prin Cristos Domnul nostru”[12].

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] Sfântul Augustin, Tratate despre Ioan 55, 1 (CCL 36, pag. 463 şu).

[2] Cf. G.W.F. Hegel, Frühe Schriften, 1, în Gesammelte Werke, 1, Hamburg 1989, pag. 372.

[3] S. Kierkegaard, Postilla conclusiva, Sez. II, cap. 4 (în Opere, a cura di C. Fabro, Firenze 1972, pag. 458).

[4] Paradisul, XXII, 151.

[5] Miguel de Unamuno, „Cartas inéditas de Miguel de Unamuno y Pedro Jiménez Ilundain”, sub coordonarea lui H. Benítez, Revista de la Universidad de Buenos Aires 3 (9/1949) 135.150.

[6] Sfântul Augustin, Tratate despre Evanghelia lui Ioan, 45, 2 (PL 35, 1720).

[7] A. Fogazzaro, „A Sera”, în Le poesie, Mondadori, Milano 1935, 194-197.

[8] Sfântul Toma de Aquino, Summa theologica, II-II, q. 24, a. 3, ad 2.

[9] Sfântul Augustin, Sermo 378, 1 (PL 39, 1673).

[10] N. Cabasilas, Vita in Cristo, I, 1-2, îngrijit de U. Neri, UTET, Torino 1971, 65-67.

[11] Legenda Perugina 43 (Fonti Francescane, 1591-1592).

[12] Rugăciune, Duminica a XXI-a din Timpul de peste an.

%d blogeri au apreciat: