Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for Noiembrie 2015

Să ne ținem de mână pentru a păși printre oameni fără să-i călcăm

Posted by Paxlaur pe 29/11/2015

incredere„Constat neîncetat că, atunci când ne gândim la ce vrem să facem în viață, avem tendința să ne poticnim gândindu-ne la ce nu avem, în loc să apreciem ceea ce avem… Să zicem că vrem să pregătim micul dejun și-avem câte ceva în frigider. Vrem să facem cel mai gustos mic dejun cu putință, pe care să-l savurăm apoi împreună. Dar închipuie-ți că, în loc să facem asta, noi spunem: Aș vrea cârnați picanți, dar n-avem, așa că nu o să mai iau micul dejun. Sau: Vreau fulgi de ovăz, dar nu sunt, deci nu mai mănânc. Asta facem noi în viață. Fie spunem: Nu am destul timp, așa că nu mai fac nimic; sau N-am destui bani, deci nu mai fac nimic; ori Nu sunt specialist în mase plastice, așa că nu mai fac nimic; sau Nu sunt destul de iluminat, deci nu mai fac nimic.

În loc de toate astea, am putea să zicem: Okay (sic!), nu am cârnați și nici fulgi de ovăz, dar am niște ardei, un ou, cereale și parmezan. Apoi pregătim masa, o mâncăm, ne place, în timp ce, dacă am sta cu mâinile în sân și ne-am plânge că n-avem ingrediente, n-am mai mânca nimic și am muri de foame. Așa trebuie să procedezi și-n viață. Uită-te ce ingrediente ai, fă din ele cea mai bună masă cu putință și împarte-o și cu ceilalți. Dacă pregătești masa doar pentru tine, plăcerea nu mai e aceeași. E un gest simplu, ca atunci când saluți pe stradă un om fără adăpost. Folosește-ți ingredientele și treci la acțiune” (Jeff Bridges și Bernie Glassman, The Dude și maestrul Zen, Humanitas 2014, 132-133).

Uneori este atât de greu să străbați un drum numai cu ceea ce ai. Ți se pare prea puțin. Imposibil să reușești. Ne este atât de frică de eșec, încât considerăm că este mai bine să nu mai facem nimic. Frica ne amăgește: decât să ne poticnim la mijlocul drumului mai bine nu pornim. Dacă nu ne vor ajunge resursele?! Dacă… Și iar dacă… Iar Crăciunul, întâlnirea cu Pruncul sfânt născut la Betleem, pare atât de departe, înfricoșător de departe.

Avem nevoie de un Advent al curajului. Avem nevoie de curaj pentru a păși spre Crăciun cu ceea ce suntem, cu ceea ce avem. Isus din Nazaret vrea să pregătim această sărbătoare cu tot ceea ce viața ne-a pus la dispoziție până acest moment. Crăciunul se pregătește cu ceea ce ai, nu cu ceea ce ai vrea să ai sau cu ceea ce au alții.

Avem nevoie de curaj și lumină. Avem nevoie de curaj pentru a învinge ispita abandonului înainte de a începe lupta. Fără curajul de a începe cu ceea ce avem, cu ceea ce suntem nu vom reuși să ne bucurăm de această așteptare a Crăciunului și cu atât mai puțin de prezența Mântuitorului.

Avem nevoie de curaj și lumină pentru a învinge pericolul nostru cel de toate zilele: zbuciumul între perfecțiune și descurajare. Suntem visători. Vrem perfecțiunea. Nu o atingem, insistăm o dată, poate chiar de două, trei ori. Apoi ne descurajăm. Mai mult, trecem de la exigențe la răutate. Devin exigenți cu noi înșine. Apoi devenim exigenți mai ales cu ceilalți. Vrem să găsim în ceilalți „realizările” cu care să umplem lipsurile noastre. Aruncăm asupra lor umbrele noastre, lipsurile și limitele noastre, pentru că vrem două lucruri: fie să ajungă la perfecțiune, dar cu noi agățați de ei (poate chiar cu noi pe umerii lor!); fie să nu ajungă nici ei la perfecțiunea a cărei neatingere ne-a furat liniștea și pacea și somnul și zâmbetul nevinovat. Fără lumina inimii și curajul de a ne accepta așa cum suntem, cu ceea ce avem, devenim răi, foarte răi!

Într-un timp deja încercat din toate părțile, ne descoperim răi, nemulțumiți de ceea ce putem realiza cu propriile ingrediente. Este adevărat că nemulțumirea, dorința de mai mult, de mai bine, chiar de perfecțiune nu este rea în sine. Dimpotrivă, de cele mai multe ori este bună și ne poate purta spre mari realizări. Însă devine un mare rău atunci când nu mai vedem nimic bun în celălalt și în jurul nostru. De aceea trebuie să profităm de acest început și să ne deschidem ochii și inima. Să cerem iertare pentru greșelile noastre față de cei din jur. Să regretăm că nu am văzut și binele. Să ne purificăm inima pentru a vedea mai limpede binele din noi și din jurul nostru, binele și frumosul din viața celuilalt. De aceea trebuie să ne purificăm la acest început de drum și să cerem harul de a folosi bine și la maxim toate ingredientele pe care le avem, tot ceea ce suntem.

Să ne bucurăm în aceste zile de ceea ce avem și să nu privim la ceea ce ne lipsește. Și la fel să facem și în viața celor din jurul nostru: când privim la aproapele, să vedem și binele pe care-l face, nu doar răul sau lipsurile.

Să ne rugăm. Să ne rugăm mai mult. Și să ne apropiem de oameni, prin rugăciuni și gesturi concrete. Să ne rugăm:

Doamne, dăruiește-ne curaj și lumină

pentru a accepta diversitatea;

pentru a fi milostivi;

pentru a te căuta și imita;

pentru a începe să mergem spre tine, după tine;

pentru a ne (re)cunoaște limitele;

pentru a (ne) cere iertare;

pentru a ne schimba inima;

pentru a ne lăsa îmbrățișați și corectați;

pentru a plânge;

pentru a ierta;

pentru a vedea și aprecia mai ales ceea ce avem, nu ceea ce ne lipsește;

pentru a ne bucura de oameni;

pentru a spune întotdeauna adevărul;

pentru a îmbrățișa și corecta;

pentru a lucra de partea binelui;

pentru a fugi de rău;

pentru a lupta împotriva descurajării;

pentru a crede;

pentru a nu ne călca în picioare;

pentru a (ne) certa;

pentru a fi exigenți mai întâi cu noi înșine și abia apoi cu ceilalți;

pentru a-i iubi mai ales pe cei mici, săraci și suferinzi;

pentru a fi simpli;

pentru a dărui fără a aștepta;

pentru a căuta și vizita;

pentru a râde;

pentru a ne ține de mână;

pentru a citi o carte bună;

pentru a ajuta;

pentru a dărui flori;

pentru a consola;

pentru a folosi bine timpul;

pentru a nu ne izola;

pentru a ne face prieteni (buni);

pentru a vedea un film bun;

pentru a fi pașnici;

pentru a construi;

pentru a sădi speranță;

pentru a spune nu în fața răului;

pentru a ne plimba liberi de gânduri și frici;

pentru a îngenunchea;

pentru a accepta misterul;

pentru a ne atinge sufletul;

pentru a iubi timpul trecut, prezent și cel care ne-a mai rămas;

pentru a iubi viața;

pentru a ne ridica;

pentru a alerga spre tine și spre oameni;

pentru a aprecia tot ceea ce ni se întâmplă bun.

Dă-ne, Doamne, curajul să ne bucurăm de acest timp de pregătire. Dă-ne lumină, Doamne. Luminează-ne cărările minții pentru a păși printre oameni fără să-i călcăm. Dă-ne curajul să ne prindem de mână și împreună să mergem spre tine. Dăruiește-ne curajul de a pune în comun ceea ce avem pentru a construi o lume mai bună, mai pașnică, plină de zâmbet și speranță.

Vă doresc tuturor un Advent plin de lumină și de curaj. Să avem zile de har și de împliniri.

Anunțuri

Posted in Advent, Predici si meditatii, Rugaciune | Etichetat: , , , , | 2 Comments »

Recunoștința ca o fotografie în care timpul nu trece! (Vă mulțumesc!)

Posted by Paxlaur pe 26/11/2015

Entuziasmul_copilariei

Când vreau să scriu despre ceva și nu știu de unde să încep mă uit prin cărți, prin ziare, la televizor, pe net. Caut idei prin depozitele de cuvinte. Dar azi, când vreau să scriu despre recunoștință (că toată lumea vorbește astăzi despre ea, chiar și cei care nu o practică decât o dată pe an… sau chiar și mai puțin!) mi-am dat seama că locul în care trebuie să-mi caut începutul nu sunt cărțile, ziarele, știrile etc. Ca să vorbesc despre recunoștință trebuie să răscolesc în colecția de fotografii, printre amintiri și persoane dragi. Recunoștința nu e un material pentru tipografie și nu poate fi limitată la idei frumos scrise, ci este o floare a inimii, un dar, rezultatul unei educații, al bunului simț, al frumosului pe care putem să-l așezăm în această lume. Ca să vorbesc despre recunoștință m-am uitat peste zeci de fotografii în care timpul nu trece niciodată, fotografii întipărite nu atât pe hârtie, cât în inima mea.

Astăzi vreau să-mi exprim din nou recunoștința și să spun mulțumesc

părinţilor care mi-au dăruit viaţă şi fraţi dragi, părinţi care şi-au împletit armonios viaţa ca să ne putem bucura şi noi, eu şi fraţii mei, de un dar atât de mare: lumina zilei şi strălucirea nopţilor înstelate.

Mulțumesc bunicilor care s-au îngrijit să ascult poveşti despre viaţă şi să învăţ să trăiesc. Ce-ar fi fost viaţa mea dacă nu era cineva care să-mi vorbească despre bine şi rău, despre valori şi virtuţi, despre credinţă şi ştiinţă etc.? Ce ar fi fost viaţa mea fără călătoriile în care m-au purtat şi răsfăţat?!

Aici trebuie neapărat să mulţumesc fraţilor mei fără de care copilăria nu ar avut acest gust dulce şi amintiri atât de frumoase. Fără de ei prezentul ar fi sărăcăcios. Şi nici nu aş mai avea nepoţi care să mă bucure cu afecţiunea şi chipul lor angelic.

Recunoştinţă pentru cei care mi-au împreunat mâinile pentru rugăciune şi m-au învăţat cum se îngenunchează trupul, inima şi mintea în faţa lui Dumnezeu, a misterelor, a euharistiei.

Oamenilor care mi-au vorbit despre rău şi păcat, mai ales pentru că au fost răbdători cu mine şi au insistat să învăţ, chiar dacă nu prea dădeam semne de ascultare şi îndreptare.

Mulţumesc celor care m-au învăţat să cer iertare şi celor care m-au iertat.

Mulţumesc celor care mi-aţi ocrotit viaţa prin orice scurtă rugăciune.

Mulţumesc celor care m-au învăţat să iubesc munţii şi să-i urc.

Mulţumesc celor care mi-au aşezat prima dată paşii pe un covor de frunze şi mi-au spus să le ascult foşnetul.

Mulţumesc dragilor prieteni care m-au încurajat să privesc soarele când răsare şi apune, indiferent de ora la care o face şi de starea pe care o am. Doar aşa am învăţat că dincolo de nori e mereu soare şi dincolo de noapte sunt mereu stele.

Gândurile mi s-au împrăştiat şi nu am reuşit să stabilesc ordinea în care ar fi trebuit să mulţumesc. Totul e aleatoriu, aşa cum îmi amintesc.

Mulţumesc celor care m-au ajutat să învăţ armonia muzicii, să iubesc aşezarea disciplinată a notelor care atunci când sunt cântate încântă şi revigorează tot trupul. Cine-ar fi crezut cu ani în urmă că eu şi muzica ne vom înţelege atât de bine încât să petrecem ore bune împreună?

Mulţumesc celor care m-au învăţat să ascult: nu doar muzica, dar mai ales oamenii.

Cum aş putea să-i uit pe cei care mi-au vorbit despre bogăţia filmelor: câte învăţături nu am primit din zeci de filme bune.

Şi aici gândul mi-a zburat la cărţi, la cei care mi-au pus prima carte în mână şi mi-au spus să o citesc că-mi va plăcea. Şi apoi le-am cerut o alta…şi tot aşa. Mulţumesc pentru că fără ele aş fi fost privat de un tezaur.

Mulţumesc doamnei învăţătoare care mi-a ţinut cu răbdare mâna până am învăţat să scriu şi mi-a sprijinit efortul de a învăţa să citesc. Cât de sărac aş fi fără aceste instrumente, scrisul şi cititul! Ar fi fost imposibil. Noroc de bunii şi răbdătorii mei învăţători şi profesori, de la şcoală şi de acasă.

Mulţumesc celor cu care am împărţit jocurile copilăriei, plimbatul cu bicicleta, supărarea şi iertarea, despărţirea şi revederea.

Mulțumesc celor care mi-au iertat obrăzniciile copilăriilor și copilăria din comportamentul omului ce trebuia să fie deja matur.

Mulţumesc oamenilor care mi-au zâmbit, aşa, poate chiar fără motiv. Sunt zâmbete pe care nu le-am uitat niciodată. Şi le păstrez.

Mulţumesc celor care mi-au dat posibilitatea să le ofer flori: i-am simţit aşa de fericiţi! Şi mulţumesc şi celor care mi-au oferit flori şi m-au învăţat să le îndrăgesc.

Am o mare recunoştinţă faţă de chipurilor frumoase pe care le-am întâlnit, fie chiar şi numai în trecere. Când îmi amintesc de ele mi-e aşa ciudă că nu sunt pictor să le pot transcrie şi păstra într-un tablou înrămat cu amintiri.

Un deosebit mulţumesc sufletelor curate pe care le-am întâlnit şi care, poate fără să ştie, mi-au spus că se poate mai mult, că nu e imposibil să fii bun, curat, cinstit, senin, fără prefăcătorie. Chiar dacă nu am reuşit mereu, am încercat. Şi mai încerc.

Mulţumesc bolnavilor şi celor în suferinţă pe care i-am întâlnit şi de la care am învăţat forţa credinţei şi beneficiile răbdării. Ei sunt cei care m-au sfătuit cum să preţuiesc viaţa, dar şi cum să o trăiesc ca o pregătire pentru o moarte bună.

Mulţumesc săracilor care mi-au dat posibilitatea să-i ajut şi să fac o faptă (neînsemnată) bună: poate la judecata de pe urmă ei vor fi ocrotitorii şi apărătorii mei.

Mulţumesc preoţilor care i-au căsătorit pe părinţii mei, m-au botezat, mi-au oferit prima sfântă împărtăşanie, mi-au oferit darurile Duhului Sfânt la mir, m-au primit, ajutat şi învăţat în seminar, m-au sfătuit, certat şi mângâiat. Fără ei nu aş fi crescut. Mulţumesc pentru mâinile puse asupra mea şi darul sfânt al preoţiei primit din partea episcopului.

Mulţumesc colegilor alături de care am petrecut ani de zile în şcoală şi în preoţiei: ei mi-au arătat clar că „unde-s doi puterea creşte”.

Ah, şi mai e ceva. Un mulţumesc, unul special pentru cei cărora niciodată nu le-am spus mulţumesc. Poate nu am ştiut că m-au ajutat, poate nu i-am întâlnit, poate nu m-am simţit obligat să le mulţumesc, poate că nu mi-am dat seama cât de mare e binefacerea pe care mi-au făcut-o, poate am uitat. Un mulţumesc din inimă celor mai anonimi dintre binefăcători. Pe unii sigur i-am uitat şi acum… Mulţumesc celor uitaţi!

Doamne, nu te-am uitat. Nici nu te-am lăsat la urmă. Tu eşti în fiecare literă şi semn şi spaţiu ale acestor gânduri. Ţie îţi mulţumesc prin fiecare şi împreună cu fiecare om amintit, pentru că de n-ai fi fost tu şi bunătatea ta, cine ar fi putut cânta farmecul creaţiei tale? Îţi mulţumesc pentru că mă ştii pe nume, pentru că îmi cunoşti inima şi pentru că mă iubeşti aşa cum sunt.

Şi, Doamne, doamnelor și domnilor, aşa cum bine ştiți, fiecare mulţumesc este o nouă cerere. 🙂

Vă mulțumesc!

PS. Mulţumesc celor care au citit aceste rânduri. Poate facem din această zi una în care ne amintim de cei cărora nu le-am mulţumit, de cei faţă de care nu am reuşit niciodată să ne exprimăm recunoştinţa. Mulţi dintre ei, fie chiar şi pentru o clipă, au dat culoare şi gust vieţii noastre. Un gust atât de bun!

Posted in Diverse, E bine de ştiut, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , | 2 Comments »

Somnul rațiunii naște monștri/ La izvoarele răului

Posted by Paxlaur pe 25/11/2015

Goya_War4

Ăsta-i cel mai rău! (Francisco de Goya, gravură din ciclul Los desastres de la guerra, 1810-1815)

Omul (neîmplinit)este cel mai mare producător de rău!

Puțini sunt cei care (încă!) nu s-au întrebat: „De ce tot acest rău? De ce toate aceste rele în noi și în jurul nostru?” Problema răului, a originii sale, nu este nouă pentru manualele de filozofie sau etică sau istorie sau istoria religiilor. Problema răului nu este nouă pentru nici un om care a trecut de vârsta priceperii și a experimentat deja răul din propriile alegeri sau răul suferit în urma alegerilor făcute de cei din jurul lui. Omul este cel mai mare producător de rău! Putem genera atât de mult rău, încât devenim iadul celuilalt, iar cuvintele lui Sartre din opera Cu ușile închise – „Iadul sunt ceilalți!” – nu mai au nevoie de explicații, ele fiind în fiecare seară mottoul oricărui telejurnal.

Faptul că suntem răi într-un mod aproape natural și facem rău celor din jur (din obișnuință) nu ne scutește de întrebarea: „De ce?”. Este adevărat că această întrebare ne-o rostim mai ales atunci când suntem victime și nu autori, însă ea necesită un răspuns. Trebuie să căutăm un răspuns care să ne ajute pe noi și pe ceilalți în lupta cu răul. De fapt, răspunsul devine necesar în primul rând în lupta cu noi înșine: doar găsind rădăcinile răului din noi și eliminându-le vom face mai puțin rău, vom fi mai puțin răi… Răul este în noi, își are rădăcina în inima noastră, în mintea noastră de atâtea ori diabolică. Să ne amintim cuvintele lui Isus din Nazaret: „Din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutățile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea” (Mc 7, 21-22).

Cât timp avem o inimă și o minte din care pot ieși oricând răul, nimeni nu poate să-și nege responsabilitatea și să atribuie răul doar celuilalt. Toți avem, măcar din când în când și măcar în clipele de nebunie, cetățenie în acest imens regat malefic. Toți avem partea noastră de vină, toți avem micul nostru rău cotidian pe care îl săvârșim și de care trebuie să ne eliberăm.

Răul trebuie înfruntat cu alegeri și acțiuni personale. În fața răului cine vrea să se spele pe mâini și să se declare nevinovat își va descoperi mâinile pătate cu sânge. Singurele mâini care rezistă nepătate în fața răului sunt cele pline de opere bune. Singura șansă de a nu fi pătat de rău este să creezi încontinuu binele, în toate formele pe care binele le poate cuprinde pe acest pământ. Cine se oprește din a face binele, începe să facă răul, fie chiar și numai prin omisiune, prin indiferență, prin tăcere etc. Atâția fac răul tocmai pentru că nu fac nimic!

Reacția în față răului este esențială. Să ne analizăm puțin și să vedem cum ne-am trăit ziua de astăzi? Ce am făcut până la această oră? Am creat binele sau răul? Dar ieri? Dacă răscolim prin ceea ce am făcut astăzi sau ieri, ori dacă ne uităm peste ceea ce ne-am planificat pentru „mâine” și găsim „opere” care fac rău, „lucruri” care dor, atunci trebuie să ne oprim și să ne analizăm răspunzând la întrebarea: „De ce sunt rău? Ce îmi lipsește?”

Producem răul în măsura în care ne lipsește ceva. Răul este tocmai negăsirea căii de a ajunge la acel: „Fiți desăvârșiți!” (Mt 5,48). Un om împlinit, desăvârșit, nu poate săvârși răul. Doar cel neîmplinit se simte obligat să încerce răul, să-l producă, amăgindu-se că va atinge desăvârșirea. Nemulțumirea, neîmplinirea lăuntrică este demonică. Unul care nu este mulțumit cu ceea ce are, cu ceea ce este, cu ceea ce a ales, va fi mereu demonic în acțiunile sale. Un neîmplinit vede în ceilalți doar o piedică, un obstacol sau o țintă. Un neîmplinit caută să răspândească suferință în jur. De fapt, neîmpliniții acestui pământ vor să ne târască pe toți în această troacă a neîmplinirii… Să nu ne lăsăm înșelați, speriați. Să nu ne lăsăm transformați în monștri. Să nu ne lăsăm purtați în iad. De fapt, mai rău, să nu contribuim la purtarea iadului pe pământ.

Iadul?! Când rostesc acest cuvânt simt că smulg un cuvânt dintr-un basm și-l pun în realitate. Unii probabil deja zâmbesc și simt un fel de „despre asta te vom asculta altădată” (Fap 17,32). Dar indiferent dacă dăm sau nu nume acestei realități, indiferent cum numim această stare, adevărul din spatele ei există. Iadul nu este o poveste de speriat copii (cu atât mai puțin îi poți speria cu iadul pe cei care răspândesc teroarea!), ci este o realitate. De fapt iadul este tocmai locul în care se regăsesc toți cei care nu au înțeles și nu au trăit acel: „Fiți desăvârșiți”. Cei pentru care Predica de pe munte nu spune nimic. Ei nu știu și nici nu vor ști ce înseamnă fericirea proclamată de Isus din Nazaret. Cât de imensă trebuie să fie durerea din acel loc! Teribil! Numai gândul că e plin de tot felul de neîmpliniți care s-au aruncat în aer și de tot felul de nemulțumiți hotărâți să răspândească numai rău și suferință îmi dă fiori. Mai mult, gândul că va fi așa pentru totdeauna, că nimic nu mai poate fi schimbat e și mai groaznic: cei care ajung să-i calce pragul rămân neîmpliniți pentru veșnicie. Dacă plecăm de la cuvântul sfântului Augustin: „Ne-ai creat pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până nu se va odihni în tine”, atunci ne dăm seama că în iad inima trăiește o neliniște veșnică: niciodată nu se vor odihni în Dumnezeu, indiferent cum l-au numit pe cel după care, spun ei, aspiră inima lor.

Cu toate că știu că Iadul este un loc groaznic, deși știu că începe Jubileul Milostivirii, deși știu că trebuie să iert și să iubesc, acestea fiind singurele căi spre adevărata împlinire și pace, totuși am zile în care îmi zic din toată inima: Iadul trebuie să existe. Chiar dacă nu ar exista, ar trebui inventat tocmai pentru zile ca 13 noiembrie 2015, pentru oameni neîmpliniți din toate zilele acestui pământ.  Iadul trebuie să existe tocmai pentru acești oameni care încearcă să facă din lumea noastră un iad.

Noi nu vrem iadul pe pământ, de aceea trebuie să reacționăm. Iadul își are locul lui. Aici este pământul nostru, locul nostru, oaza noastră de liniște și joacă, nu groapa de gunoi a refulaților. Trebuie să reacționăm. Să luptăm. Să oferim lumii și nouă înșine împlinirea pentru a învinge răul… Trebuie să purtăm lumea spre împlinire. Trebuie să ne punem în mișcare pentru a umple în lume, în oameni golurile care lipsesc pentru a fi împliniți. Nu cumva să rămânem indiferenți pentru că atât răul, cât și neîmplinirea sunt „organisme” vii, cresc! Se transformă în monștri, în ceea ce până acum nici măcar nu am îndrăznit să ne imaginăm.

Trebuie să fim convinși că puținul bine pe care fiecare dintre noi poate să-l facă ne va aduce mângâierea de care avem nevoie pentru a depăși suferința și lacrimile provocate de răutatea oamenilor neîmpliniți.

Să nu uităm că îndepărtarea răului nu poate fi realizată numai printr-o soluție politică. Răul are nevoie de o soluție etică asumată de fiecare om, o morală care să poarte omul spre împlinire. Soluțiile politice pot doar veghea asupra posibilităților de asumare a eticii, dar nu pot impune etica. Nimeni nu poate impune binele printr-o decizie parlamentară dacă ea nu este asumată personal. Orice impunere, fie chiar și a binelui sau a fericirii, dacă nu este acceptată personal, dacă nu este însușită și transformată în propria valoare etică, devine un rău urmat de reacții la fel de rele.

Îndepărtarea răului cere spirit. Cea mai bună metodă de a educa trupul este educarea spiritului, a sufletului, a inimii. Îndepărtarea răului cere cultură. Cred cu tărie că fiecare carte citită înseamnă o zi mai fericită pentru cei din jurul nostru. Cred că zilele petrecute în bibliotecă, asemenea orelor petrecute în liniștea bisericilor și a altor locuri de meditație și rugăciune, te fac mai bun, mai responsabil, mai atent, respectuos față de valorile de jur. Cred că doar un stat care investește în cultură și educație are șanse să supraviețuiască răului care a luat cu asalt întreaga omenire. Doar cultura, educarea minții și a sufletului, ne pot purta pe calea care ne va scoate din această beznă a urii, din această teroare a neîmplinirii și neîmpliniților. Avem nevoie de o cultură a păcii cu care să umplem inimi și minți. Poate că mai mult decât răspunsuri teoretice legate de originea răului avem nevoie de reacții practice prin care să construim căi spre pace, spre adevăr, spre dreptate. Înainte de a transforma unii lumea într-o ruină, trebuie să o transformăm noi într-un șantier în care se construiesc drumuri spre împlinire, în care să i se ofere omului calea spre împlinire și toate cele necesare pentru trup și pentru suflet.

Îmi amintesc de un bun și înțelept profesor din anii de liceu, o adevărată enciclopedie, domnul Petru Ciobanu, care la fiecare oră ne repeta cuvintele lui Francisco de Goya: „Măi băieți nu uitați că somnul rațiunii naște monștri”. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte: „Somnul rațiunii naște monștri”. Iar acești monștri devin cu atât mai fioroși cu cât găsesc și un suflet gol sau (re)negat

Posted in Diverse, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Lecţii pentru viaţă

Posted by Paxlaur pe 23/11/2015

Cimitirul EternitateaDouă evenimente şi-au pus amprenta în ultimul timp peste conştiinţele oamenilor. Tragedia din Bucureşti (vineri, 30 octombrie 2015), când în clubul „Colectiv” a izbucnit un incendiu şi atacurile teroriste din Paris (vineri, 13 noiembrie 2015), când mai mulţi jihadişti au tras cu armele în civili şi au detonat bombe. În urma acestora, numeroase victime: multe persoane au murit, alte câteva sute au fost internate în diferite spitale. Durere, lacrimi, suferinţă…

Acestor suferinţe li se adaugă altele mai puţin mediatizate şi mai îndepărtate de noi, care ne fac să spunem cu papa Francisc: „Atâta barbarie ne lasă uluiţi şi se pune întrebarea cum poate inima omului să imagineze şi să realizeze evenimente aşa de oribile”.

După ambele tragedii oamenii s-au împărţit. Au fost persoane care au folosit evenimentele pentru a lovi în toate direcţiile: în Biserică, pentru că li s-a părut că nu s-a implicat; în biserici, pentru că sunt prea multe; în ora de religie, pentru că îndoctrinează; în victime, pentru că erau altfel; în imigranţi, pentru că sunt musulmani; în religie, pentru că duce la violenţă; în Dumnezeu, pentru că nu se ştie unde era când s-au întâmplat nenorocirile. În stradă cu pancarte, pe internet sau în mass-media au strigat împotriva tuturor şi au îndreptat degetul spre cei care-i considerau vinovaţi, neţinând cont că nici ura şi nici învinuirea celorlalţi nu vor micşora suferinţa.

Au existat în aceste zile şi mulţi care au plâns, s-au rugat şi s-au întrebat cu ce ar putea ajuta. Unii au salvat vieţile altora cu preţul vieţii lor sau cu preţul zilelor şi nopţilor de nesomn, alţii i-au încurajat pe cei în suferinţă, au donat sânge sau au oferit din bunurile lor.

A impresionat mult un bărbat din Paris, originar din Vietnam, care a mers împreună cu băieţelul său să aducă un omagiu victimelor care şi-au pierdut viaţa în atentate. Tatăl i-a explicat fiului său că „oameni răi sunt peste tot în lume, însă noi avem flori”; „lumânările sunt ca să nu-i uităm pe cei care au plecat de lângă noi”; „florile şi lumânările ne vor proteja”.

Într-adevăr, florile conţin acea frumuseţe pe care lumea ar trebui s-o aibă. Ne pot ajuta să nu ne mai gândim la arme, la război, la răzbunare. Ne îndeamnă la a fi mai frumoşi şi mai buni.

În cele din urmă, constatarea e aceeaşi: se moare pe stradă, se moare în sala de concerte, în club, în cafenea, în biserică, acasă. Putem muri oriunde. Contează însă cum murim.

Articol scris de pr. Cornel Cadar

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Diverse, Lecturi | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

„Aleşi dintre oameni”, „rânduiţi pentru oameni”, prezenţi „în mijlocul celorlalţi oameni”.

Posted by Paxlaur pe 21/11/2015

preotDomnilor cardinali,
Iubiţi fraţi episcopi şi preoţi,
Fraţi şi surori,

Adresez fiecăruia un cordial salut şi exprimă o sinceră mulţumire dumneavoastră, cardinal Stella, şi Congregaţiei pentru Cler, care m-au invitat să particip la această Întâlnire, la cincizeci de ani de la promulgarea decretelor conciliare Optatam totius şi Presbyterorum ordinis.

Îmi cer scuze că am schimbat primul proiect, care era ca să vin eu la voi, dar aţi văzut că timpul nu era şi am ajuns şi aici în întârziere!

Nu e vorba de o „reevocare istorică”. Aceste două decrete sunt o sămânţă, pe care Conciliul a aruncat-o în ogorul vieţii Bisericii; în cursul acestor cinci decenii ele au crescut, au devenit o plantă mare, desigur cu vreo frunză uscată, dar mai ales cu atâtea flori şi roade care înfrumuseţează Biserica de astăzi. Reparcurgând drumul parcurs, această Întâlnire a arătat aceste roade şi a constituit o reflecţie eclezială oportună cu privire la lucrarea care rămâne de făcut în acest domeniu aşa de vital pentru Biserică. Încă rămâne muncă de făcut!

Optatam totius şi Presbyterorum ordinis au fost amintite împreună, precum cele două ţinte ale unei realităţi unice: formarea preoţilor, pe care o distingem în iniţială şi permanentă, dar care constituie pentru ei o unică experienţă de ucenicie. Nu întâmplător, Papa Benedict, în ianuarie 2013 (Motu proprio Ministrorum institutio) a dat o formă concretă, juridică, acestei realităţi, atribuind Congregaţiei pentru Cler şi competenţa asupra seminariilor. În acest mod acelaşi dicaster poate începe să se ocupe de viaţa şi de slujirea preoţilor încă de la intrarea în seminar, lucrând pentru ca vocaţiile să fie promovate şi îngrijite, şi să poată îmboboci în viaţa preoţilor sfinţi. Drumul de sfinţenie al unui preot începe în seminar!

Din moment ce vocaţia la preoţie este un dar pe care Dumnezeu îl oferă unora pentru binele tuturor, aş vrea să împărtăşesc cu voi câteva gânduri, pornind tocmai de la raportul dintre preoţi şi celelalte persoane, urmând nr. 3 din Presbyterorum ordinis, în care se află ca un mic compendiu de teologie a preoţiei, luat din Scrisoarea către evrei: „Aleşi dintre oameni şi rânduiţi pentru oameni în cele ce sunt ale lui Dumnezeu pentru a aduce daruri şi jertfe pentru păcate, preoţii trăiesc în mijlocul celorlalţi oameni ca nişte fraţi ai lor”.

Să luăm în considerare aceste trei momente: „aleşi dintre oameni”, „rânduiţi pentru oameni”, prezenţi „în mijlocul celorlalţi oameni”.

Preotul este un om care se naşte într-un anumit context uman; acolo învaţă primele valori, absoarbe spiritualitatea poporului, se obişnuieşte cu relaţiile. Şi preoţii au o istorie, nu sunt „ciuperci” care apar dintr-o dată în catedrală în ziua hirotonirii lor. Este important ca formatorii şi preoţii înşişi să-şi amintească asta şi să ştie să ţină cont de această istorie personală de-a lungul drumului formării. În ziua hirotonirii le spun mereu preoţilor, preoţilor noi: amintiţi-vă de unde aţi fost luaţi, din turmă, nu uitaţi de mama voastră şi de bunica voastră! Asta îi spunea Paul lui Timotei şi o spun şi eu astăzi. Asta înseamnă că nu se poate face preotul crezând că unul a fost format în laborator, nu; începe în familie cu „tradiţia” credinţei şi cu toată experienţa familiei. Este nevoie ca ea să fie personalizată, pentru că persoana concretă e cea care este chemată la ucenicie şi la preoţie, ţinând cont în orice caz că numai Cristos este Învăţătorul care trebuie urmat şi la care trebuie să ne configurăm.

Îmi place în acest sens să amintesc acel fundamental „centru de pastoraţie vocaţională” care este familia, biserică familială şi loc dintâi şi fundamental de formare umană, unde poate germina în tineri dorinţa unei vieţi concepute ca drum vocaţional, care trebuie parcurs cu angajare şi generozitate.

În familie şi în toate celelalte contexte comunitare – şcoală, parohie, asociaţii, grupuri de prieteni – învăţăm să fim în relaţie cu persoane concrete, ne lăsăm modelaţi de raportul cu ele şi devenim ceea ce suntem şi graţie lor.

Aşadar, un preot bun este înainte de toate un om cu propria sa umanitate, care cunoaşte propria istorie, cu bogăţiile sale şi rănile sale, şi care a învăţat să facă pace cu ea, ajungând la seninătatea de fond, proprie unui discipol al Domnului. Formarea umană este deci o necesitate pentru preoţi, pentru ca să înveţe să nu se lase dominaţi de limitele lor, ci mai degrabă să pună în valoare talentele lor.

Un preot care este un om pacificat va şti să răspândească seninătate în jurul său, şi în momentele obositoare, transmiţând frumuseţea raportului cu Domnul. În schimb nu este normal ca un preot să fie adesea trist, nervos sau dur de caracter; nu merge bine şi nu face bine, nici preotului, nici poporului său. Dar dacă tu ai o boală, eşti nevrotic, mergi la medic! La medicul spiritual şi la medicul clinic: îţi vor da pastile care îţi vor face bine, amândoi! Dar vă rog ca să nu plătească credincioşii nevroza preoţilor! A nu-i bate pe credincioşi; apropierea de inimă cu ei.

Noi preoţii suntem apostoli ai bucuriei, vestim Evanghelia, adică „vestea bună” prin excelenţă; desigur nu suntem noi cei care dăm forţă Evangheliei – unii cred asta – dar putem favoriza sau împiedica întâlnirea din Evanghelie şi persoane. Umanitatea noastră este „vasul de lut” în care păstrăm comoara lui Dumnezeu, un vas de care trebuie să avem grijă, pentru a transmite bine conţinutul său preţios.

Un preot nu poate pierde rădăcinile sale, rămâne mereu un om al poporului şi al culturii care l-a generat; rădăcinile noastre ne ajută să ne amintim cine suntem şi unde ne-a chemat Cristos. Noi preoţii nu cădem de sus, ci suntem chemaţi, chemaţi de Dumnezeu, care ne ia „dintre oameni”, pentru a ne constitui „în favoarea oamenilor”. Îmi permit o anecdotă. În dieceză, cu ani în urmă… Nu în dieceză, nu, în Societate era un preot bun, bun, tânăr, preot de doi ani. A intrat în încurcătură, a vorbit cu părintele spiritual, cu superiorii săi, cu medicii şi a spus: „Eu plec, nu mai pot, plec”. Şi gândindu-mă la aceste lucruri – eu o cunoşteam pe mama, oameni umili – i-am spus: „De ce nu mergi la mama ta şi să-i vorbeşte despre asta?”. A mers, a petrecut toată ziua cu mama, s-a întors schimbat. I-a dat mama două „palme” spirituale, i-a spus trei sau patru adevăruri, l-a pus în ordine, şi a mers înainte. De ce? Pentru că a mers la rădăcină. Pentru aceasta este important să nu se elimine rădăcina de unde venim. În seminar trebuie să faci rugăciunea mentală… Da, desigur, asta trebuie să se facă, să se înveţe… Dar înainte de toate roagă-te aşa cum te-a învăţat mama ta, şi apoi mergi înainte. Dar mereu rădăcina este acolo, rădăcina familiei, aşa cum ai învăţat să te rogi când erai copil, chiar cu aceleaşi cuvinte, începe să te rogi aşa. Apoi vei merge înainte în rugăciune.

Iată al doilea pasaj: „rânduiţi pentru oameni”.

Aici este un punct fundamental al vieţii şi al slujirii preoţilor. Răspunzând la vocaţia lui Dumnezeu, se devine preoţi pentru a-i sluji pe fraţi şi pe surori. Imaginile lui Cristos pe care le luăm ca referinţă pentru slujirea preoţilor sunt clare: El este „Marele Preot”, în acelaşi mod aproape de Dumnezeu şi aproape de oameni; este „Slujitorul”, care spală picioarele şi devine aproape pentru cei mai slabi; este „Bunul Păstor”, care are mereu ca scop îngrijirea turmei.

Sunt cele trei imagini la care trebuie să privim, gândindu-ne la slujirea preoţilor, trimişi să-i slujească pe oameni, să ajungă la ei milostivirea lui Dumnezeu, să vestească Cuvântul său de viaţă. Nu suntem preoţi pentru noi înşine şi sfinţirea noastră este strâns legată de aceea a poporului nostru, ungerea noastră de ungerea sa: tu eşti uns pentru poporul tău. A şti şi a-şi aminti că sunt „rânduiţi pentru popor” – popor sfânt, popor al lui Dumnezeu – îi ajută pe preoţi să nu se gândească la sine, să fie cu autoritate şi nu autoritari, fermi dar nu duri, bucuroşi dar nu superficiali, aşadar, păstori, nu funcţionari. Astăzi, în ambele lecturi de la Liturghie se vede clar capacitatea de a se bucura pe care o are poporul, când este refăcut şi purificat templul, şi în schimb incapacitatea de bucurie pe care o au conducătorii preoţilor şi cărturarii în faţa alungării negustorilor din templu din partea lui Isus. Un preot trebuie să înveţe să se bucure, nu trebuie niciodată să piardă, mai bine aşa, capacitatea de bucurie: dacă o pierde există ceva ce nu merge. Şi vă spun sincer, îmi este frică să devin rigid, îmi este frică. Preoţilor rigizi… Departe! Te muşcă! Şi îmi vine în minte acea expresie a sfântului Ambroziu, secolul al IV-lea: „Unde este milostivirea este duhul Domnului, unde este rigiditatea există numai slujitorii săi”. Slujitorul fără Domnul devine rigid, şi acesta este un pericol pentru poporul lui Dumnezeu. Păstori, nu funcţionari.

Poporul lui Dumnezeu şi întreaga omenire sunt destinatari ai misiunii preoţilor, la care tinde toată lucrarea formării. Formarea umană, cea intelectuală şi cea spirituală ajung în mod natural în cea pastorală, căreia îi furnizează instrumente şi virtuţi şi dispoziţii personale. Când toate acestea se armonizează şi se amestecă cu un zel misionar genuin, de-a lungul drumului unei vieţi întregi, preotul poate să îndeplinească misiunea încredinţată de Cristos Bisericii sale.

În sfârşit, ceea ce s-a născut din popor, trebuie să rămână cu poporul; preotul este mereu „în mijlocul celorlalţi oameni”, nu este un profesionist al pastoraţiei sau al evanghelizării, care soseşte şi face ceea ce trebuie – eventual bine, dar ca şi cum ar fi o meserie – şi apoi pleacă să trăiască o viaţă separată. Se devine preoţi pentru a sta în mijlocul oamenilor: apropierea. Şi îmi permit, fraţi episcopi, şi apropierea noastră a episcopilor de preoţii noştri. Acest lucru este valabil şi pentru noi! De câte ori auzim plângerile preoţilor: „Of, l-am sunat pe episcop pentru că am o problemă… Secretarul, secretara, mi-a spus că este foarte ocupat, că e plecat, că nu mă poate primi mai devreme de trei luni…”. Două lucruri. Primul. Un episcop este mereu ocupat, slavă Domnului, dar dacă tu episcop primeşti un telefon de la un preot şi nu poţi să-l primeşti pentru că ai mult de lucru, cel puţin ia telefonul şi sună-l şi spune-i: „Este urgent? Nu este urgent? Când, vino în ziua aceea…”, astfel te simte aproape. Există episcopi care par să se îndepărteze de preoţi… Apropiere, măcar un telefon! Şi aceasta este iubire de părinte, fraternitate. Şi celălalt lucru. „Nu, am o conferinţă în cutare oraş şi apoi trebuie să fac o călătorie în America, şi apoi…”. Dar, ascultă, decretul de reşedinţă de la Trento mai este în vigoare! Şi dacă nu te simţi bine să stai în dieceză, dă-ţi demisia, şi umblă prin lume făcând un alt apostolat foarte bun. Dar dacă tu eşti episcop al acelei dieceze, reşedinţa. Aceste două lucruri, apropiere şi reşedinţă. Dar asta este pentru noi episcopii! Se devine preoţi pentru a fi în mijlocul oamenilor.

Binele pe care preoţii îl pot face se naşte mai ales din apropierea lor şi dintr-o iubire tandră faţă de persoane. Nu sunt filantropi sau funcţionari, preoţii sunt părinţi şi fraţi. Paternitatea unui preot face atât de mult bine.

Apropiere, măruntaie de milostivire, privire iubitoare: a face să se experimenteze frumuseţea unei vieţi trăite conform Evangheliei şi iubirii lui Dumnezeu care devine concretă şi prin slujitorii săi. Dumnezeu care nu refuză niciodată. Şi aici mă gândesc la confesional. Mereu se pot găsi că pentru a da dezlegarea. A primi bine. Dar uneori nu se poate dezlega. Există preoţi care spun: „Nu, de acest lucru nu te pot dezlega, pleacă”. Aceasta nu este calea. Dacă tu nu poţi să dai dezlegarea, explică şi spune: „Dumnezeu te iubeşte mult, Dumnezeu te iubeşte. Pentru a ajunge la Dumnezeu există atâtea căi. Eu nu-ţi pot da dezlegarea, îţi dau binecuvântarea. Dar întoarce-te, întoarce-te mereu aici, pentru că de fiecare dată când tu te întorci îţi voi da binecuvântarea ca semn că Dumnezeu te iubeşte”. Şi acel bărbat sau acea femeie pleacă plin de bucurie pentru că a găsit icoana Tatălui, care nu refuză niciodată; într-o manieră sau în alta l-a îmbrăţişat.

O bună examinare a conştiinţei pentru un preot este şi aceasta; dacă Domnul s-ar întoarce astăzi, unde m-ar găsi? „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt 6,21). Şi inima mea unde este? În mijlocul oamenilor, rugându-se cu şi pentru oameni, implicat cu bucuriile şi suferinţele lor, sau mai degrabă în mijlocul lucrurilor din lume, al afacerilor pământeşti, al „spaţiilor” mele private? Un preot nu poate să aibă un spaţiu privat, pentru că este mereu ori cu Domnul ori cu poporul. Eu mă gândesc la acei preoţi pe care i-am cunoscut în oraşul meu, când nu era robotul la telefon, ci dormeau cu telefonul pe canapea, şi la orice oră sunau oamenii, ei se ridicau pentru a da ungerea: nu murea nimeni fără sacramente! Nici măcar în odihnă nu aveau un spaţiu privat. Acesta este zel apostolic. Răspunsul la această întrebare: inima mea unde este?, poate să ajute fiecare preot să-şi orienteze viaţa şi slujirea spre Domnul.

Conciliul a lăsat Bisericii „perle preţioase”. Ca negustorul din Evanghelia lui Matei (13,45), astăzi să mergem în căutarea lor, pentru a scoate nou elan şi noi instrumente pentru misiunea pe care Domnul ne-o încredinţează.

Un lucru pe care aş vrea să-l adaug la text – scuzaţi-mă! – este discernământul vocaţional, admiterea în seminar. A căuta sănătatea acelui tânăr, sănătatea spirituală, sănătatea materială, fizică, psihică. Odată, imediat ce am fost numit maestru de novici, anul 1972, am mers să duc la psihologă rezultatele testului de personalitate, un test simplu care se făcea ca unul dintre elementele discernământului. Era o femeie de treabă şi un medic bun. Îmi spune: „Acesta are problema asta, dar poate să meargă dacă este aşa…”. Era şi o bună creştină, dar în unele cazuri era inflexibilă: „Acesta nu poate” – „Dar, doamnă doctor, este atât de bun acest tânăr” – „Acum e bun, dar să ştiţi că există tineri care ştiu în mod inconştient, nu sunt conştienţi, dar simt în mod inconştient că sunt psihic bolnavi şi caută pentru viaţa lor structuri puternice care să-i apere, aşa încât să poată merge înainte. Şi merg bine, până în momentul în care se simt bine stabiliţi şi acolo încep problemele” – „Mi se pare un pic straniu…”. Şi răspunsul nu-l uit niciodată, acelaşi dat de Domnul lui Ezechiel: „Părinte, dumneavoastră nu v-aţi gândit niciodată de ce sunt atâţia poliţişti torturatori? Intră de tineri, par sănătoşi dar că se simt siguri, boala începe să iasă. Acelea sunt instituţiile puternice care caută aceşti bolnavi inconştienţi: poliţia, armata, clerul… Şi apoi atâtea boli pe care noi toţi le cunoaştem că vin afară”. Este curios. Când îmi dau seama că un tânăr este prea rigid, este prea fundamentalist, eu nu am încredere; în spate există ceva ce el însuşi nu ştie. Dar când se simte sigur… Ezechiel 16, nu-mi amintesc versetul, dar este când Domnul spune poporului său tot ceea ce a făcut pentru el: l-a găsit abia născut şi apoi l-a îmbrăcat, s-a căsătorit cu el… „Şi apoi, când tu te-ai simţit sigură, te-ai prostituat”. Este o regulă, o regulă de viaţă. Ochi deschişi asupra misiunii în seminarii. Ochi deschişi.

Am încredere că rodul lucrărilor acestei Întâlniri – cu atâţia raportori cu autoritate, care provin din regiuni şi culturi diferite – va putea să fie oferit Bisericii ca actualizare utilă a învăţăturilor Conciliului, aducând o contribuţie la formarea preoţilor, cei care există şi cei pe care Domnul va voi să ni-i dăruiască, pentru ca, fiind configuraţi tot mai mult cu El, să fie preoţi buni după inima Domnului, nu funcţionari! Şi mulţumesc pentru răbdare.

Franciscus

Audienţă acordată participanţilor la Întâlnirea promovată de Congregaţia pentru Cler cu ocazia aniversării a 50 de ani ai decretelor conciliare „Optatam totius” şi „Presbyterorum ordinis” (20 noiembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in (spre) Preoţie, Diverse, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: