Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Somnul rațiunii naște monștri/ La izvoarele răului

Posted by Paxlaur pe 25/11/2015

Goya_War4

Ăsta-i cel mai rău! (Francisco de Goya, gravură din ciclul Los desastres de la guerra, 1810-1815)

Omul (neîmplinit)este cel mai mare producător de rău!

Puțini sunt cei care (încă!) nu s-au întrebat: „De ce tot acest rău? De ce toate aceste rele în noi și în jurul nostru?” Problema răului, a originii sale, nu este nouă pentru manualele de filozofie sau etică sau istorie sau istoria religiilor. Problema răului nu este nouă pentru nici un om care a trecut de vârsta priceperii și a experimentat deja răul din propriile alegeri sau răul suferit în urma alegerilor făcute de cei din jurul lui. Omul este cel mai mare producător de rău! Putem genera atât de mult rău, încât devenim iadul celuilalt, iar cuvintele lui Sartre din opera Cu ușile închise – „Iadul sunt ceilalți!” – nu mai au nevoie de explicații, ele fiind în fiecare seară mottoul oricărui telejurnal.

Faptul că suntem răi într-un mod aproape natural și facem rău celor din jur (din obișnuință) nu ne scutește de întrebarea: „De ce?”. Este adevărat că această întrebare ne-o rostim mai ales atunci când suntem victime și nu autori, însă ea necesită un răspuns. Trebuie să căutăm un răspuns care să ne ajute pe noi și pe ceilalți în lupta cu răul. De fapt, răspunsul devine necesar în primul rând în lupta cu noi înșine: doar găsind rădăcinile răului din noi și eliminându-le vom face mai puțin rău, vom fi mai puțin răi… Răul este în noi, își are rădăcina în inima noastră, în mintea noastră de atâtea ori diabolică. Să ne amintim cuvintele lui Isus din Nazaret: „Din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutățile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea” (Mc 7, 21-22).

Cât timp avem o inimă și o minte din care pot ieși oricând răul, nimeni nu poate să-și nege responsabilitatea și să atribuie răul doar celuilalt. Toți avem, măcar din când în când și măcar în clipele de nebunie, cetățenie în acest imens regat malefic. Toți avem partea noastră de vină, toți avem micul nostru rău cotidian pe care îl săvârșim și de care trebuie să ne eliberăm.

Răul trebuie înfruntat cu alegeri și acțiuni personale. În fața răului cine vrea să se spele pe mâini și să se declare nevinovat își va descoperi mâinile pătate cu sânge. Singurele mâini care rezistă nepătate în fața răului sunt cele pline de opere bune. Singura șansă de a nu fi pătat de rău este să creezi încontinuu binele, în toate formele pe care binele le poate cuprinde pe acest pământ. Cine se oprește din a face binele, începe să facă răul, fie chiar și numai prin omisiune, prin indiferență, prin tăcere etc. Atâția fac răul tocmai pentru că nu fac nimic!

Reacția în față răului este esențială. Să ne analizăm puțin și să vedem cum ne-am trăit ziua de astăzi? Ce am făcut până la această oră? Am creat binele sau răul? Dar ieri? Dacă răscolim prin ceea ce am făcut astăzi sau ieri, ori dacă ne uităm peste ceea ce ne-am planificat pentru „mâine” și găsim „opere” care fac rău, „lucruri” care dor, atunci trebuie să ne oprim și să ne analizăm răspunzând la întrebarea: „De ce sunt rău? Ce îmi lipsește?”

Producem răul în măsura în care ne lipsește ceva. Răul este tocmai negăsirea căii de a ajunge la acel: „Fiți desăvârșiți!” (Mt 5,48). Un om împlinit, desăvârșit, nu poate săvârși răul. Doar cel neîmplinit se simte obligat să încerce răul, să-l producă, amăgindu-se că va atinge desăvârșirea. Nemulțumirea, neîmplinirea lăuntrică este demonică. Unul care nu este mulțumit cu ceea ce are, cu ceea ce este, cu ceea ce a ales, va fi mereu demonic în acțiunile sale. Un neîmplinit vede în ceilalți doar o piedică, un obstacol sau o țintă. Un neîmplinit caută să răspândească suferință în jur. De fapt, neîmpliniții acestui pământ vor să ne târască pe toți în această troacă a neîmplinirii… Să nu ne lăsăm înșelați, speriați. Să nu ne lăsăm transformați în monștri. Să nu ne lăsăm purtați în iad. De fapt, mai rău, să nu contribuim la purtarea iadului pe pământ.

Iadul?! Când rostesc acest cuvânt simt că smulg un cuvânt dintr-un basm și-l pun în realitate. Unii probabil deja zâmbesc și simt un fel de „despre asta te vom asculta altădată” (Fap 17,32). Dar indiferent dacă dăm sau nu nume acestei realități, indiferent cum numim această stare, adevărul din spatele ei există. Iadul nu este o poveste de speriat copii (cu atât mai puțin îi poți speria cu iadul pe cei care răspândesc teroarea!), ci este o realitate. De fapt iadul este tocmai locul în care se regăsesc toți cei care nu au înțeles și nu au trăit acel: „Fiți desăvârșiți”. Cei pentru care Predica de pe munte nu spune nimic. Ei nu știu și nici nu vor ști ce înseamnă fericirea proclamată de Isus din Nazaret. Cât de imensă trebuie să fie durerea din acel loc! Teribil! Numai gândul că e plin de tot felul de neîmpliniți care s-au aruncat în aer și de tot felul de nemulțumiți hotărâți să răspândească numai rău și suferință îmi dă fiori. Mai mult, gândul că va fi așa pentru totdeauna, că nimic nu mai poate fi schimbat e și mai groaznic: cei care ajung să-i calce pragul rămân neîmpliniți pentru veșnicie. Dacă plecăm de la cuvântul sfântului Augustin: „Ne-ai creat pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până nu se va odihni în tine”, atunci ne dăm seama că în iad inima trăiește o neliniște veșnică: niciodată nu se vor odihni în Dumnezeu, indiferent cum l-au numit pe cel după care, spun ei, aspiră inima lor.

Cu toate că știu că Iadul este un loc groaznic, deși știu că începe Jubileul Milostivirii, deși știu că trebuie să iert și să iubesc, acestea fiind singurele căi spre adevărata împlinire și pace, totuși am zile în care îmi zic din toată inima: Iadul trebuie să existe. Chiar dacă nu ar exista, ar trebui inventat tocmai pentru zile ca 13 noiembrie 2015, pentru oameni neîmpliniți din toate zilele acestui pământ.  Iadul trebuie să existe tocmai pentru acești oameni care încearcă să facă din lumea noastră un iad.

Noi nu vrem iadul pe pământ, de aceea trebuie să reacționăm. Iadul își are locul lui. Aici este pământul nostru, locul nostru, oaza noastră de liniște și joacă, nu groapa de gunoi a refulaților. Trebuie să reacționăm. Să luptăm. Să oferim lumii și nouă înșine împlinirea pentru a învinge răul… Trebuie să purtăm lumea spre împlinire. Trebuie să ne punem în mișcare pentru a umple în lume, în oameni golurile care lipsesc pentru a fi împliniți. Nu cumva să rămânem indiferenți pentru că atât răul, cât și neîmplinirea sunt „organisme” vii, cresc! Se transformă în monștri, în ceea ce până acum nici măcar nu am îndrăznit să ne imaginăm.

Trebuie să fim convinși că puținul bine pe care fiecare dintre noi poate să-l facă ne va aduce mângâierea de care avem nevoie pentru a depăși suferința și lacrimile provocate de răutatea oamenilor neîmpliniți.

Să nu uităm că îndepărtarea răului nu poate fi realizată numai printr-o soluție politică. Răul are nevoie de o soluție etică asumată de fiecare om, o morală care să poarte omul spre împlinire. Soluțiile politice pot doar veghea asupra posibilităților de asumare a eticii, dar nu pot impune etica. Nimeni nu poate impune binele printr-o decizie parlamentară dacă ea nu este asumată personal. Orice impunere, fie chiar și a binelui sau a fericirii, dacă nu este acceptată personal, dacă nu este însușită și transformată în propria valoare etică, devine un rău urmat de reacții la fel de rele.

Îndepărtarea răului cere spirit. Cea mai bună metodă de a educa trupul este educarea spiritului, a sufletului, a inimii. Îndepărtarea răului cere cultură. Cred cu tărie că fiecare carte citită înseamnă o zi mai fericită pentru cei din jurul nostru. Cred că zilele petrecute în bibliotecă, asemenea orelor petrecute în liniștea bisericilor și a altor locuri de meditație și rugăciune, te fac mai bun, mai responsabil, mai atent, respectuos față de valorile de jur. Cred că doar un stat care investește în cultură și educație are șanse să supraviețuiască răului care a luat cu asalt întreaga omenire. Doar cultura, educarea minții și a sufletului, ne pot purta pe calea care ne va scoate din această beznă a urii, din această teroare a neîmplinirii și neîmpliniților. Avem nevoie de o cultură a păcii cu care să umplem inimi și minți. Poate că mai mult decât răspunsuri teoretice legate de originea răului avem nevoie de reacții practice prin care să construim căi spre pace, spre adevăr, spre dreptate. Înainte de a transforma unii lumea într-o ruină, trebuie să o transformăm noi într-un șantier în care se construiesc drumuri spre împlinire, în care să i se ofere omului calea spre împlinire și toate cele necesare pentru trup și pentru suflet.

Îmi amintesc de un bun și înțelept profesor din anii de liceu, o adevărată enciclopedie, domnul Petru Ciobanu, care la fiecare oră ne repeta cuvintele lui Francisco de Goya: „Măi băieți nu uitați că somnul rațiunii naște monștri”. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte: „Somnul rațiunii naște monștri”. Iar acești monștri devin cu atât mai fioroși cu cât găsesc și un suflet gol sau (re)negat

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: