Pătimirea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos este garanție sigură de glorie și, în același timp, învățătură a răbdării.
Ce mai trebuie să aștepte inimile credincioșilor de la harul lui Dumnezeu? Într-adevăr, Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, împreună veșnic cu Tatăl, părându-i-se prea puțin să se nască om între oameni, a voit să meargă până acolo încât să moară ca om și chiar prin mâna acelor oameni pe care el însuși i-a creat.
Este lucru mare ceea ce ne este promis de Domnul pentru viitor, dar este mult mai mare ceea ce celebrăm amintind ceea ce deja s-a împlinit pentru noi. Unde erau și ce erau oamenii atunci când Cristos a murit pentru păcătoși? Cum se poate îndoi cineva că el va da credincioșilor săi viața sa de vreme ce el nu a ezitat să-și dea și moartea sa pentru ei? De ce oamenii cred așa de greu că într-o zi vor trăi cu Dumnezeu?
Deja s-a verificat un fapt mai de necrezut, că Dumnezeu a murit pentru oameni.
De fapt, cine este Cristos? Este cel despre care se spune: La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu (In 1,1). Acest Cuvânt al lui Dumnezeu s-a făcut trup și a locuit între noi (In 1,14). El nu ar fi avut nimic în sine ca să poată muri pentru noi, dacă nu ar fi luat de la noi un trup muritor. În felul acesta, el, cel nemuritor, a putut să moară, voind să-și dea viața pentru cei muritori. I-a făcut părtași de viața sa pe cei a căror moarte a împărtășit-o. Într-adevăr, noi nu aveam nimic din care să avem viața, așa cum el nu avea nimic de la care să primească moartea. De aici schimbul uimitor: și-a însușit moartea noastră și ne-a dat viața sa. Deci, nu rușine, ci încredere nelimitată și laudă imensă în moartea lui Cristos.
A luat asupra sa moartea pe care a găsit-o în noi, și astfel, a asigurat acea viață care nu putea să vină de la noi. Ceea ce noi, păcătoșii, am meritat pentru păcat, a plătit cel care era fără păcat. Și cum nu ne va da acum ceea ce merităm pentru dreptate, el, care este cel care îndreptățește? Cum să nu dea răsplata sfinților, el, cel fidel adevărului, care fără vină a suportat pedeapsa celor răi?
De aceea, fraților, să mărturisim fără frică, ba chiar să proclamăm că pentru noi a fost răstignit Cristos. Să o spunem nu cu frică, ci cu bucurie, nu cu jenă, ci cu demnitate.
Apostolul Paul a înțeles bine acest lucru și l-a făcut ca un titlu de glorie. Putea să celebreze cele mai mari și fascinante realizări ale lui Cristos. Putea să se laude amintind de prerogativele înalte ale lui Cristos, prezentându-l drept creator al lumii, deoarece este Dumnezeu împreună cu Tatăl, și ca stăpân al lumii, deoarece este om asemenea nouă. Totuși, nu a spus altceva decât aceasta: În ce mă privește, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos (Gal 6,14).
Una dintre bucuriile pe care trebuie să ni le facem unii altora este împlinirea promisiunilor. Este un mare dar să fii om de cuvânt, să împlinești ceea ce ai promis. Cu atât mai mare este în această zi darul pentru întreaga omenire: Cuvântul se face trup, se împlinește fiecare profeție. Astăzi ne amintim și facem sărbătoare tocmai pentru că avem un „Dumnezeu de cuvânt”, un adevărat Domn, un Dumnezeu care împlinește tot ceea ce a promis. Iar ceea ce a promis este mântuirea și salvarea noastră.
Poate că prea puțin conștientizăm importanța acestei zile. În această zi a început desăvârșirea mântuirii noastre, întruparea Cuvântului. Astăzi Fecioara Maria a spus un da definitiv planului de iubire pe care Dumnezeu îl avea cu omenirea: „Fie mie după cuvântul tău”. Cât de zguduitoare a fost această zi la Nazaret! Câte emoții! Ce împlinire! Ce uimire! Astăzi ne amintim de ziua împlinirii, de momentul care a schimbat pentru totdeauna istoria lumii, soarta noastră.
Să bată inima noastră cuprinsă de emoții. Să se înalțe ochii noștri spre cer în căutarea acelui binecuvântat înger, mesager al Domnului. Să ni se deschidă sufletul pentru ca același Duh Sfânt să pătrundă și ființa noastră. Să tresăltăm de bucurie în ziua împlinirii, în ziua în care Domnul și-a amintit de noi. Iubirea Domnului să încolțească în inimile noastre și să nu uităm lucrurile minunate pe care le-a făcut și le face pentru noi. Să trăim această zi cu recunoștință și bucurie. E zi de sărbătoare în cer și pe pământ!
O bună Mamă, colaboratoare fidelă a Duhului Sfânt, chivotul legii și poarta cerului, fiica predilectă a Tatălui și mama Cuvântului întrupat, mijlocește-ne harul de a cânta împreună cu tine:
Sufletul meu *
îl preamăreşte pe Domnul
şi duhul meu tresaltă de bucurie *
în Dumnezeu, mântuitorul meu,
căci a privit la smerenia slujitoarei sale. *
Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită,
căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic, *
şi numele lui e sfânt.
Milostivirea lui rămâne din neam în neam *
peste cei ce se tem de el.
A arătat puterea braţului său, *
i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor,
i-a dat jos de pe tron pe cei puternici *
şi i-a înălţat pe cei smeriţi;
pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, *
iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale.
L-a sprijinit pe Israel, slujitorul său, *
amintindu-şi de îndurarea sa,
după cum a promis părinţilor noştri, *
lui Abraham şi urmaşilor lui în veci.
Slavă Tatălui, şi Fiului, *
şi Sfântului Duh.
Precum era la început, şi acum, şi pururea, *
şi în vecii vecilor. Amin.
Miercuri din saptamâna a 5-a din Post
† BUNA-VESTIRE
Sf. Dismas
Is 7,10-14; 8,10c; Ps 39; Evr 10,4-10; Lc 1,26-38
LECTURA I
Iată, fecioara va zămisli!
Citire din cartea profetului Isaia 7,10-14; 8,10c
În zilele acelea, Domnul i-a vorbit lui Ahaz, zicându-i: „Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău: fie din adâncul Şeolului, fie de deasupra, din înălţimi!” 12 Ahaz a răspuns: „Nu voi cere şi nu-l voi ispiti pe Domnul”. 13 Isaia a zis: „Ascultaţi, casă a lui David! Este puţin lucru să obosiţi pe oameni, că veniţi să îl obosiţi şi pe Dumnezeul meu? 14 De aceea, însuşi Domnul vă va da un semn: iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, căruia îi va pune numele «Emanuel», 8,10c căci cu noi este Dumnezeu!”
Cuvântul Domnului
PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 39(40),2 şi 4ab.7-8a.8b-9.10 (R.: 8a şi 9a)
R.: Iată, vin, Doamne, ca să fac voinţa ta!
2 Cu dor l-am aşteptat pe Domnul,
iar el s-a plecat spre mine şi mi-a ascultat strigătul.
4ab El a pus în gura mea un cântec nou,
un imn de laudă pentru Dumnezeul nostru. R.
7 Jertfă şi ofrandă tu nu doreşti,
tu mi-ai deschis urechile;
nu ceri nici arderi de tot, nici jertfă pentru păcat.
8a Atunci, am zis: „Iată, vin! R.
8b În sulul cărţii este scris despre mine:
9 ca să fac voinţa ta!”
Dumnezeul meu, aceasta o doresc.
Legea ta este în adâncul inimii mele. R.
10 Vestesc dreptatea ta în adunarea cea mare;
nu-mi închid buzele; tu ştii lucrul acesta, Doamne. R.
11 Nu am tăinuit dreptatea ta în inima mea,
ci vorbesc despre fidelitatea şi mântuirea ta.
Nu am ascuns îndurarea şi adevărul tău
în adunarea cea mare. R.
LECTURA A II-A
Iată, vin ca să fac voinţa ta!
Citire din Scrisoarea către Evrei 10,4-10
Fraţilor, sângele taurilor şi al ţapilor nu poate să înlăture păcatele. 5 Pentru aceasta, intrând în lume, Cristos spune: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup. 6 Nu ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. 7 Atunci am zis: «Iată, vin – în sulul cărţii este scris despre mine – ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!»” 8 După ce a spus mai întâi: „Tu n-ai voit şi nici nu ţi-au plăcut jertfele şi ofrandele, arderile de tot şi jertfele pentru păcat – acestea sunt totuşi oferite conform Legii – 9 acum, zice, iată, vin ca să fac voinţa ta!” Astfel, desfiinţează jertfa dintâi ca s-o întemeieze pe a doua. 10 Datorită acestei voinţe, suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos o dată pentru totdeauna.
Cuvântul Domnului
ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 1,14ac
(Aleluia) Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut mărirea lui. (Aleluia)
EVANGHELIA
Vei zămisli şi vei naşte un fiu.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 1,26-38
În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, 27 la o fecioară logodită cu un bărbat, al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. 28 Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” 29 Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. 30 Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu! 31 Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. 32 Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; 33 şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. 34 Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” 35 Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. 36 Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe; şi aceasta este luna a şasea pentru ea, care era numită sterilă, 37 pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil! 38 Atunci, Maria a spus: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” Şi îngerul a plecat de la ea.
„Umilința naturii noastre a fost asumată de maiestatea divină, slăbiciunea, de putere, mortalitatea noastră, de veșnicie; și, pentru a plăti datoria care apăsa asupra condiției noastre, natura inalterabilă a fost unită cu natura noastră alterabilă. Toate acestea s-au înfăptuit pentru ca, așa cum se potrivea pentru mântuirea noastră, singurul și unicul mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Isus Cristos, pe de o parte, imun de moarte, pe de altă parte, să fie supus ei.
Natura în care s-a născut Dumnezeu a fost adevărată, integră și perfectă, și, în același timp, natura divină în care rămâne în mod imutabil a fost adevărată și perfectă. În el există totul din divinitatea sa și totul din omenitatea noastră.
Prin natura noastră o înțelegem pe aceea creată de Dumnezeu la început și asumată de Cuvânt, pentru a fi răscumpărată. Însă, în Mântuitorul, nu a fost nici o urmă din acele slăbiciuni pe care seducătorul le-a adus în lume și care au fost primite de omul sedus. Desigur că a voit să ia asupra sa slăbiciunea noastră, dar nu să fie părtaș la păcatele noastre.
A asumat condiția de sclav, dar fără contaminarea păcatului. A înălțat omenitatea, dar nu a diminuat divinitatea. Înjosirea sa a făcut vizibil invizibilul și muritor pe Creatorul și Stăpânul tuturor lucrurilor. Însă înjosirea sa a fost mai curând una milostivă față de mizeria noastră, decât o pierdere a puterii sale și a stăpânirii sale. A fost creator al omului în condiția divină și om în condiția de sclav. Acesta a fost unicul și același Mântuitor.
Așadar, Fiul lui Dumnezeu își face intrarea în mijlocul mizeriilor din această lume, coborând de pe tronul său ceresc, fără a lăsa gloria Tatălui. Intră într-o condiție nouă, se naște într-o lume nouă.
Intră într-o condiție nouă: într-adevăr, invizibil în sine însuși, devine vizibil în natura noastră; infinit, se lasă circumscris; existent înaintea tuturor timpurilor, începe să trăiască în timp; Stăpân și Domn al universului, ascunde maiestatea sa infinită, ia formă de slujitor; nepieritor și nemuritor, ca Dumnezeu, nu refuză să devină om pieritor și supus legilor morții.
Într-adevăr, cel care este Dumnezeu adevărat, este și om adevărat. Nu există nimic fictiv în această unitate, pentru că subzistă și umilința naturii umane, și sublimitatea naturii divine.
După cum Dumnezeu nu suferă schimbare în milostivirea sa, la fel, nici omul nu este alterat de demnitatea primită. Fiecare dintre naturi realizează în comuniune cu cealaltă tot ceea ce îi este propriu. Cuvântul realizează ceea ce revine Cuvântului, iar omenitatea realizează ceea ce este propriu omenității.
Prima dintre aceste naturi strălucește prin minunile pe care le face, cealaltă zace sub insultele pe care le primește. Și după cum Cuvântul nu renunță la acea glorie pe care o are, exact ca și Tatăl, tot așa, omenitatea nu părăsește natura proprie a speciei.
Nu vom înceta să repetăm: Unicul și același este, cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu și, cu adevărat, Fiul Omului. Este Dumnezeu, deoarece la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu (In 1,1). Este om, deoarece Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi (In 1,14)”.
Din Scrisorile sfântului Leon cel Mare, papă
(Scris. 28, către Flavian, 3-4: PL 54, 763-767)
Pătimirea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos este garanție sigură de glorie și, în același timp, învățătură a răbdării.
Prea târziu te-am iubit... 