La începutul acestei săptămâni, cel pe care îl recunoaștem și îl proclamăm ca Domnul și Dumnezeul nostru, Isus Cristos, ne cere să fim milostivi așa cum milostiv este cu noi Dumnezeu Tatăl: „Nu judecaţi! Nu condamnaţi! Iertaţi! Daţi şi vi se va da”. Măsura cu care măsurăm, va fi folosită pentru a fi măsurați noi înșine în ziua întâlnirii cu Domnul.
Dumnezeu nu ne-a dat aceste învățături „de la înălțimea cerului” ca să nu le putem înțelege. Nici nu ne-a vorbit prin semne pe care să nu le putem descifra sau pe care să le putem interpreta după bunul nostru plac. Nimic din toate acestea! El ne-a vorbit prin înșuși Fiul său care „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri; s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”.
Aceasta este credința noastră: „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In 1,14). Dumnezeu Fiul, Cuvântul, s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenirea sa. În Isus Cristos, Dumnezeu s-a făcut asemenea nouă în toate, în afară de păcat (cf. Evr 4,15).
Credința în viața veșnică și învierea spre care ne îndreptăm nu ar fi fost posibile fără misterul întrupării: Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne împăca cu Dumnezeu, pentru a ne mântui. Însuși Isus ne spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaştem astfel dragostea lui Dumnezeu (cf. 1In 4, 9). Fiul s-a întrupat pentru a fi modelul nostru de sfinţenie (cf. Mt 11, 29) și pentru a ne face „părtaşi ai firii dumnezeieşti” (cf. 2Pt 1,4). Înțelegem noi acest „dar” al Cerului? Înțelegem iubirea ce ne-o poartă Tatăl? Ne lăsăm noi cuprinși de recunoștință și de iubire față de cel care a fost trimis ca „jetfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1In 4,10)?
Sfântul Grigore de Nyssa spune: „Bolnavă, firea noastră cerea să fie vindecată; căzută, să fie ridicată; moartă, să fie înviată. Pierduserăm stăpânirea binelui, trebuia să o primim înapoi. Închişi în întuneric, trebuia să ni se aducă lumina; pierduţi fiind, aşteptam un Mântuitor; prinşi, un ajutor; robi, un eliberator. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta, fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?” (CBC 456-460 ).
„Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel înfierea divină, să devină fiul lui Dumnezeu” (Sfântul Irineu).
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 6,36-38 În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv! 37 Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi, iertaţi şi veţi fi iertaţi; 38 daţi şi vi se va da; o măsură bună, îndesată, scuturată şi cu vârf vi se va da în poală, căci cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura şi vouă!”
Cuvântul Domnului
Vă aștept în continuare alături de proiectul Paxlaur: Frații mei mai mici (DETALII AICI despre copiii noștri). Să răsune în inima noastră și în lumea întreagă acest cuvânt al Domnului: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi‑ați făcut” (Mt 25).
Poți ajuta prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com;
sau prin Banca Transilvania: cont în Lei: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Dăncuță Laurențiu cont în Euro: RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Dăncuță Laurențiu.
Ne închinăm ție, Cristoase, și te binecuvântăm Căci prin Sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea
„Nu mă întreb unde era Dumnezeu la Auschwitz, ci mai degrabă unde era omul: unde dispăruse umanizarea în Shoah? Cum a putut omul să devină călău şi să-l anihileze până acolo pe celălalt, pe omul fratele său”? Aceste întrebări care îl frământau pe Primo Levi – un necredincios iubitor de oameni și de bine care a trecut prin experiența lagărului nazist – devin și întrebările noastre în fața răului. Unde este omul atunci când se întâmplă răul? Unde ești tu? Unde sunt eu? Unde suntem noi atunci când în jurul nostru se întâmplă răul? Unde suntem când Cristos continuă să fie răstignit în cei mici, în cei săraci, în cei flămânzi, în cei bolnavi, în cei abandonați, în cei dați la moarte ca și el? Unde suntem noi când omul continuă să omoare ființe nevinovate?
Unde suntem noi în această „nebunie” a Calvarului când l-au răstignit, când și-au împărțit hainele lui „aruncând sorții”, când își băteau joc de el? Unde eram? Unde suntem (Lc 23,30-43; 1Cor 1,18-25)?
Când s-a împlinit timpul ca Pământul să fie spălat și purificat, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său. Intrând în lume, acesta spune: Iată-mă, vin! Vin să împlinesc voința ta!… A venit în mijlocul nostru, s-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moartea pe Cruce (Evr 10,7; Lc 1,38; Fil 2,8).
Ce imagine dureroasă: răstignirea lui Cristos pe Cruce! Râurile de sânge care țâșnesc din mâinile și picioarele Mântuitorului. Crucea plină de sânge… Fluviul de iubire care țâșnește din Omul durerilor este cel care inundă și spală Pământul, spală sufletul meu și al tău. Preasfântul și preascumpul sânge spală pământul și „hainele” noastre, ne purifică, ne albește. Cu adevărat, pentru a fi curați, Pământul și oamenii se spală cu sânge… (Ap 7,14). Prin rănile lui am fost vindecați, am fost mântuiți, am fost vindecați, am fost purificați (1Pt 2,24)!
Cine și-ar fi putut imagina o atât de mare iubire?
Cine și-ar fi putut imagina această istorie a mântuirii?
Cine și-ar fi putut imagina prezența lui Dumnezeu pe Calvar?
Calvarul este „clipa” care a schimbat lumea și soarta omului: din acea „clipă” nimic nu a mai fost la fel pe Pământ. Iar crucea, din instrument de batjocură și tortură, a devenit instrument de salvare pentru omenire. Din acel moment, omul care fugea de cruce începe să fugă spre ea pentru a o îmbrățișa. Sau cel puțin o așteaptă senin, liniștit, știind că nu crucea are ultimul cuvânt, ci învierea. Din acea zi, Crucea este semnul care ne marchează toate zilele, începutul și sfârșitul fiecărei zile, fiecărei acțiuni. Din acea zi, crucea e începutul și sfârșitul vieții de credință: suntem botezați și însemnați cu ea, după cum suntem și înmormântați cu acest semn care ne veghează mormântul în care așteptăm învierea.
Câtă recunoștință îți datorăm, Isuse, pentru că ai ales acest semn sfânt, acest lemn binecuvântat, acest loc, Calvarul! Răsună în inima noastră cuvântul tău: „Iar Eu, când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toți la Mine” (In 12,32).
Crucea îi atrage pe toți: unii vin sub cruce din răutate, alții din curiozitate. Însă unii vin din iubire. Încă sunt mulți, prea mulți care nu se lasă atrași la Cristos, atrași de Cristos, fascinați de Chipul celui Răstignit. Încă sunt mulți care disprețuiesc Crucea și sfârșesc prin a fi zdrobiți de ea. Din păcate, și astăzi mulți se uită la Cristos răstignit nu pentru a învăța să ierte și să iubească, ci pentru a învăța să răstignească, să omoare. Pentru aceasta avem încă mult rău în lume: oamenii nu aud „Tată, iartă-i pentru că nu știu ce fac”! Ei aud doar „Răstignește-l! Răstignește-l!” (Lc 23,21.34).
Aceasta se întâmplă când omul se crede mai puternic decât Dumnezeu: îl răstignește. Iar omul care nu se teme să-l răstignească pe Dumnezeu, care nu se teme să-l alunge pe Dumnezeu, cu siguranță nu se va teme niciodată să ne răstignească pe noi, să ne alunge, să calce în picioare omul și viața. Dacă pe el, Omul prin excelență, îl tratează în acest fel, e ușor de imaginat ce vor face cu noi, ce fac deja cu noi…
Cât de ușor se strecoară în viața noastră întrebarea: de ce Calvarul? De ce răul? De ce răutatea? În fiecare ființă își face loc întrebarea: „Dacă Dumnezeu este Tată atotputernic, dacă a creat totul bine, dacă se îngrijește de oameni, atunci de ce a existat Calvarul? De ce a existat Auschwitz? De ce există războaie? De ce există răul? De ce mor copii nevinovați?” Prezența răului într-o creație ce ar trebui să fie perfectă macină sufletul nostru. Atotputernicia și bunătatea lui Dumnezeu, milostivirea și iubirea lui, par să-și piardă „credibilitatea” în fața copiilor care mor de foame, în fața oamenilor care suferă, în fața răului care devine „știre” în fiecare minut.
„Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă, pe atât de inevitabilă, pe cât de dureroasă, pe atât de plină de mister. Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei, drama păcatului, iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu, care vine în întâmpinarea omului (…) prin chemarea la o viaţă fericită, la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă, dar de la care, tot dinainte, printr-un mister teribil, ele se pot şi sustrage. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie, dintr-un punct de vedere, un răspuns la problema răului” (CBC 309).
În fața răului nu trebuie să ne ridicăm ochii spre cer și să ne „războim” cu Dumnezeu, ci trebuie mai degrabă să privim spre inima noastră, spre noi înșine, spre „om”. Și ce descoperim? Privindu-ne vedem că suntem răi, că omul este rău. Să-l ascultăm pe Isus: „Dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer? Deci tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei” (Mt 7,11-12). Acesta este (doar!) începutul pentru a schimba fața pământului și a diminua forța și prezența răului.
În aceste cuvinte (ca și în toată Evanghelia!) găsim un răspuns nu atât la veșnica întrebare – „De ce răul?” –, cât mai ales la întrebarea fundamentală a omului care vrea cu adevărat o lume mai bună: „Ce fac eu în fața răului”? Noi putem schimba fața pământului plecând tocmai de la atitudinea „potrivită” în fața răului, în fața Calvarului, în fața celor răstigniți.
Sfântul Augustin ne învață: „Dumnezeu cel Atotputernic, fiind cu desăvârşire bun, nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale, dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele”. Însă pentru acest bine suntem chemați să contribuim și noi, să lucrăm și noi. Conștiința ne strigă zi de zi un adevăr fundamental: fugi de rău și fă binele! Suntem chemați să înțelegem suferința lui Cristos și să nu zădărnicim crucea sa (1Cor 1,17).
Când ne răzvrătim în fața răului, în fața celui Răstignit, fără să ne convertiri în făcători de bine, în iubitori de oameni și de Dumnezeu, încă nu am înțeles că nu piroanele l-au ținut pe Cruce, ci iubirea; când ne răzvrătim, încă nu am înțeles că vocația noastră este iubirea necondiționată! Iubirea predicată și trăită de Isus Cristos!
Uneori noi înșine – așa-zișii buni creștini – nu înțelegem această iubire. Uneori nici noi nu-ți înțelegem și nu-ți prețuim iubirea, Isuse. Uneori, viața noastră, în loc să fie un tabernacol pentru tine, devine o cruce pe care te răstignim. În loc să fii păstrat cu sfințenie în inima noastră, ești răstignit, bătut în cuie, prin faptele noastre!
Cristos este răstignit pe Cruce… Cristos, Calea, Adevărul și Viața, Libertatea și Speranța, prizonierul pomului și al omului. Regele regilor și Domnul domnilor pironit pe Cruce de creația sa…
Mâinile care sunt răstignite să ne amintească pentru ce au fost create mâinile noastre: pentru a ajuta, pentru a îmbrățișa, pentru a mângâia, pentru a dărui. Nu pentru a lovi, nu pentru a distruge, ci pentru a proteja cu gingășie, cu tandrețe; nu pentru a păcătui, ci pentru a binecuvânta (Mt 5,30).
Picioarele răstignite să ne amintească pentru ce sunt picioarele noastre: să-i vizităm pe cei săraci și singuri; să străbatem drumul care duce spre Dumnezeu, spre Biserică, spre oameni, nu drumul spre Diavol, spre crâșme, spre rău. Avem picioare pentru a alerga unul spre altul și împreună spre Mântuire, nu pentru a face întrecere, nu pentru a concura și a ne lupta între noi. Mântuirea nu e un „concurs” pentru cei care aleargă repede și ajung primii, ci o Cale pentru cei care aleargă în comuniune, pentru cei care aleargă ținându-se de mână, ajutându-se. Picioarele sunt făcute pentru inimă, nu inima pentru picioare: să mergem acolo unde inima noastră se împlinește cu adevărat, nu acolo unde picioarele noastre pot pustii suflete și vieți. Să nu călcăm trufași, să nu călcăm în străchini, să nu călcăm peste inimi! Să nu zdrobim prin prezența noastră, ci să tămăduim.
Cel răstignit, cel care pare învins și zdrobit, este atât de viu și atât de puternic încât promite ceea ce numai un Dumnezeu veșnic viu poate dărui: Paradisul (Lc 23,43). Isus din Nazaret – Regele iudeilor și al lumii întregi – acum, ca și atunci când proclama fericirile, acum, ca și atunci când vindeca bolnavi, acum, ca și atunci când învia morți și potolea furtuni, este și rămâne în veci Domnul istoriei și stăpânul sufletelor noastre. El este Domn și Dumnezeu, singurul care poate promite și în același timp oferi Fericirea, adică Paradisul. Noi ceilalți doar îl credem și-l sperăm…
Prin răstignirea și moartea ta sfântă, mântuiește-ne, Doamne, și du-ne cu tine în Paradis! Amin!
De fapt, la aceasta aţi fost chemaţi, căci Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui.
22 El, care nu a săvârşit păcat,
şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui,
23 care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a încredinţat [în mâna] celui care judecă cu dreptate. 24 El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile [lui] aţi fost vindecaţi. 25 Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul şi supraveghetorul sufletelor voastre (1Pt 2,20-25).
Ce mare har să știi să citești! Ajută un copil să învețe să citească, să meargă la școală și să se bucure de viața aceasta minunată!
Susține blogul și proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.
Predicatorul Casei Pontificale explică tema meditaţiilor pentru papa şi Curia Romană
Pentru a vorbi despre Isus (de Nicola Gori)
Se vorbeşte mult despre Biserică, mai ales despre defectele membrilor săi, şi mai puţin despre Isus. A pornit de la această consideraţie cardinalul Raniero Cantalamessa, predicator al Casei Pontificale, în pregătirea reflecţiilor de Postul Mare din acest an. De fapt, a-l pune în centru pe Cristos este ceea ce propune cardinalul de la fraţii capucini în predicile pentru papa şi pentru Curia Romană care începând din 26 februarie 2021, se vor ţine în Vatican timp de patru vineri până la 26 martie. Într-un timp încă marcat de pandemie, ca în experienţa precedentă din Adventul 2020, pentru cardinalii, episcopii şi prelaţii din familia pontificală, angajaţii din Vatican şi din Vicariatul de Roma, superiorii generali sau procuratorii ordinelor călugăreşti care fac parte din Capela Pontificală întâlnirea este la ora 9.00 în Aula „Paul al VI-lea”. Tema întâlnirilor „«Voi cine spuneţi că sunt eu?» (Mt 16,15): dogma cristologică, izvor de lumină şi de inspiraţie”. Predicatorul vorbeşte despre asta în acest interviu la „L’Osservatore Romano”.
Pentru ce alegerea acestei teme?
Este datorată ascultării câtorva cuvinte ale Papei Francisc. M-au impresionat puternic acelea rostite de el la audienţa generală din 25 noiembrie 2020. Spunea el, şi se înţelegea din ton că acest lucru îl atingea profund: „Găsim aici [în Faptele Apostolilor 2,42] patru caracteristici esenţiale ale vieţii ecleziale: ascultarea învăţăturii apostolilor, prima; a doua, păstrarea comuniunii reciproce; a treia, frângerea pâinii şi, a patra, rugăciunea. Ele ne amintesc că existenţa Bisericii are sens dacă rămâne puternic unită cu Cristos… Tot ceea ce în Biserică creşte în afara acestor «coordonate» este lipsit de temelii„. Cele patru coordonate ale Bisericii, aşa cum se vede, se reduc în cuvintele papei la unul singur: a rămâne ancorată în Cristos. Este cunoscută maxima de a trăi etsi Deus non daretur, ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Este o maximă discutabilă şi de fapt foarte discutată şi pe bună dreptate contestată. Însă există şi un alt pericol care nu este mai mic şi este de a trăi etsi Christus non daretur, ca şi cum Cristos n-ar exista. Este ideea de bază cu care lumea şi mijloacele sale de comunicare vorbesc tot timpul despre Biserică. Interesează istoria ei (aproape mereu cea negativă, nu cea a sfinţeniei), organizarea, punctul de vedere asupra problemelor momentului, faptele şi bârfele din interiorul ei… Cu greu este numită o dată persoana lui Isus. Amintim ideea, promovată un scurt timp şi în Italia, a unei posibile alianţe între cei care cred şi cei care nu cred, bazată pe valorile civile şi etice comune, pe rădăcinile creştine ale culturii noastre şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, o înţelegere care nu este bazată pe ceea ce s-a întâmplat în lume cu venirea lui Cristos, ci pe ceea ce s-a întâmplat după aceea, după el. Toate acestea au făcut să se nască în mine dorinţa de a dedica meditaţiile din Postul Mare persoanei lui Isus Cristos. Este adevărat, despre Isus se vorbeşte încontinuu printre cei care cred, în cadrul Bisericii, însă se face asta împreună cu atâtea alte lucruri. M-am gândit că ar fi util, o dată, să vorbim numai despre el, ca şi cum ar exista numai el şi ar merita să ne ocupăm numai de el (care, până la urmă, este adevărul!].
Ce spaţiu va avea în meditaţii situaţia actuală a pandemiei?
Aproape niciunul! Despre pandemie am vorbit la cald în discursul ţinut în „Sfântul Petru” în Vinerea Sfântă din 2020. În el încercam să arăt cum să citim cu ochi de credinţă acest eveniment teribil, ce ne spune el despre Dumnezeu şi despre noi. După aceea, în predicile din Adventul trecut (sub titlul luat din psalm: „Învaţă-ne să numărăm zilele noastre şi vom ajunge la înţelepciunea inimii”) am încercat să reflectez asupra câtorva teme pe care pandemia ne-a constrâns să le scoate din uitare: moartea, viaţa veşnică şi mai ales asigurarea că, întrupându-se, Dumnezeu a urcat în însăşi barca noastră, care de aceea nu se poate scufunda. În Postul Mare, tocmai pentru a respecta intenţia de a vorbi o dată numai despre Isus, m-am gândit să las la o parte tema pandemiei, asupra căreia, de altfel, ar fi prezumţie să vreau să adaug alte cuvinte la tot ceea ce Sfântul Părinte, se poate spune că în fiecare zi, ne dăruieşte cu privire la ea nouă credincioşilor şi lumii.
Ce înseamnă în mod esenţial Postul Mare pentru creştini?
Aş spune, în substanţă, ceea ce a însemnat el pentru Isus! Isus s-a retras în pustiu pentru a posti, desigur, însă nu numai şi nu îndeosebi pentru asta. S-a retras pentru a se ruga, pentru a se sintoniza perfect, şi ca om, cu voinţa Tatălui şi a se pregăti s-o realizeze perfect în activitatea publică pe care urma s-o înceapă. Şi pentru noi, Postul Mare ar trebui să fie înainte de toate un timp în care să ne gândim un pic mai mult la Dumnezeu, să ascultăm cuvântul său, să ne distanţăm un pic de preocupările zilnice care riscă să ne facă să uităm de ce suntem în lume. Sunt lucruri pe care cu alte cuvinte ni le-a amintit Papa Francisc în mesajul său pentru Postul Mare, centrat în întregime pe modul de a cultiva acest timp cele trei virtuţi teologale ale credinţei, speranţei şi carităţii.
(După L’Osservatore Romano, 25 februarie 2021) Traducere de pr. Mihai Pătraşcu Preluat de pe ercis.ro
Susține blogul și proiectele Paxlaur: oferă o floare în luna martie
Oferă o floare unei mame fără flori.
PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!
Prea târziu te-am iubit... 