Ave, Maria! 

Ave, Maria!

Bazilica „San Lorenzo in Lucina”, Roma.

Reclame

O floare pentru tine, om „iubit și prețios”!

fetita cu lacramioareSpunea un sfânt părinte al Bisericii: „Vin unii oameni și îmi spun că sunt foarte indignați de faptul că există multe lucruri greșite în Biserică. Atunci le spun să întrebe o muscă: „Sunt flori în apropiere?” iar ea le va răspunde: „Nu știu dacă sunt flori, dar acolo, în mormanul acela de gunoi, poți găsi toată mizeria pe care o vrei”. Și va începe să-ți vorbească despre toate locurile murdare prin care a umblat. Dar dacă întrebi o albină: „Ai văzut vreun coș de gunoi prin zonă?”, ea îți va răspunde: „Coș de gunoi? Nu, n-am văzut niciunul, pe aici e plin de flori parfumate”. Și va începe să-ți înșiruie toate florile din grădină sau de pe pajiște. Vedeți voi, musca nu știe decât unde este mizeria, în timp ce albina știe unde se găsesc florile. Așadar, unii oameni sunt asemenea muștelor: găsesc răul în orice, sunt preocupați doar de el și nu văd binele. Iar alți oameni sunt asemenea albinelor: nu văd decât binele oriunde s-ar uita”.

Suntem în luna florilor, un timp colorat și înmiresmat, așa cum trebuie să fie fiecare tânăr. Este puternică această asociere dintre tineri și flori, între frumusețea tinereții și mireasma plăcută a florilor. După cum fiecare floare este un dar al Domnului făcut omului, la fel fiecare tânăr este un dar oferit omenirii, o speranță pentru această lume, pentru părinți și prieteni.

Tinerii și florile au în comun puterea de a reda speranța. Entuziasmul cu care răsar și cresc – și tinerii și florile! – este molipsitor. Este plăcut să stai în mijlocul lor. Te simți ca pe o câmpie colorată și înmiresmată, te simți ca o albină dornică să culeagă și să ofere acestei lumi tot ce e mai bun, mai dulce, tot ce este natural și sănătos.

Fericiți sunt tinerii care trăiesc frumos asemenea florilor și totodată știu și să dăruiască flori. Când cineva îți dăruiește o floare îți îmbrățișează sufletul, ți-l înmiresemează cu parfumul acelei flori, ți-l colorează, ți-l face viu pentru că te simți iubit. Gestul din spatele micului dar vorbește despre iubire și gingășie, despre delicatețea unui suflet care vrea să-ți înfrumusețeze viața, să o umple de culoarea și mireasma florilor. Acest gest are un singur ecou: „Ești iubit și prețios în ochii mei”(cf. Is 43,4; In 12,3).

Tu când ai dăruit ultima floare?

Drum către Dumnezeu

017rublev troitsa

Credința Mariei poate fi asemuită cu credința lui Abraham, pe care Apostolul îl numește «părintele nostru în credință» (cf. Rom 4, 12). În economia mântuirii revelată de Dumnezeu, credința lui Abraham constituie începutul Vechiului Legământ; credința Mariei la Bunavestire inaugurează Noul Legământ. După cum Abraham, «sperând împotriva oricărei speranțe, a crezut că va deveni părintele multor neamuri» (cf. Rom 4, 18), tot astfel Maria, în clipa Buneivestiri, după ce își afirmă starea de fecioară («Cum va fi aceasta de vreme ce nu cunosc bărbat?») a crezut că prin puterea Celui Preaînalt, prin Duhul Sfânt, va deveni Mama Fiului lui Dumnezeu, după cum i-a descoperit îngerul: «Cel Sfânt ce se va naște se va chema Fiul lui Dumnezeu» (Lc 1, 35).

Totuși cuvintele Elisabetei: «Fericită cea care a crezut» nu se referă doar la clipa anume a Buneivestiri. Desigur, aceasta constituie momentul culminant al credinței Mariei în așteptarea lui Cristos, dar este și un punct de plecare pentru întregul ei «drum către Dumnezeu», pentru întregul ei drum de credință. Și pe acest drum, în mod eminent și într-adevăr eroic – cu un tot mai mare eroism al credinței – se realizează «ascultarea» pe care ea o dă cuvântului revelației divine. Și această «ascultare a credinței» de-a lungul întregului drum al Mariei se aseamănă în mod surprinzător cu credința lui Abraham. Ca și patriarhul poporului lui Dumnezeu, și Maria, pe drumul consimțământului ei de fiică și mamă, «a crezut sperând împotriva oricărei speranțe». Mai ales în anumite etape ale acestui drum, binecuvântarea dată «celei care a crezut» avea să se manifeste cu o putere deosebită. A crede înseamnă «a se încredința» adevărului însuși al cuvântului Dumnezeului celui viu, știind și recunoscând cu umilință «cât de nepătrunse sînt judecățile lui și de necercetate căile lui» (Rom 11, 33). Maria, care din voința veșnică a Celui Preaînalt se află, se poate spune, în miezul însuși al «căilor de necercetat» și al «judecăților de nepătruns» ale lui Dumnezeu, li se conformează în penumbra credinței, primind pe deplin și cu inimă deschisă toate cele orânduite în planul divin.

Când, la Bunavestire, află despre Fiul ei a cărui Născătoare va deveni și al cărui «nume se va chema Isus» (=Mântuitor), Maria află și că Fiului ei «Domnul îi va da tronul lui David, părintele lui» și «va domni peste casa lui Iacob în veci și împărăția lui nu va avea sfârșit» (Lc 1, 32-33). În acest sens se îndrepta speranța întregului Israel. Mesia cel făgăduit avea să fie «mare» și însuși solul ceresc afirmă că «va fi mare» – mare atât datorită numelui de Fiu al Celui Preaînalt cât și din asumarea moștenirii lui David. Așadar avea să fie rege, să domnească «peste casa lui Iacob». Maria a crescut în mijlocul acestor așteptări ale poporului său: putea ea oare înțelege, în clipa Buneivestiri, importanța esențială a cuvintelor îngerului? Cum trebuie înțeleasă acea «împărăție» care «nu va avea sfârșit»?

Deși prin credință ea s-a simțit în acea clipă Mama «Regelui-Mesia», a răspuns totuși: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău.» (Lc 1, 38). Din primul moment Maria a mărturisit în primul rând «ascultarea credinței», încredințându-se înțelesului tainic pe care îl dădea cuvintelor Buneivestiri Acela de la care ele izvorau: Dumnezeu însuși.

Pe același drum al «ascultării credinței» Maria va auzi ceva mai târziu alte cuvinte: cele rostite de Simeon în Templul din Ierusalim. Era a patruzecea zi după nașterea lui Isus când Maria și Iosif, după prescripția legii lui Moise, «au dus Pruncul la Ierusalim ca să-l pună înaintea Domnului» (Lc 2, 22). Nașterea se petrecuse în cea mai mare sărăcie. Luca ne spune, într-adevăr, că la recensământul hotărât de autoritățile romane Maria s-a dus cu Iosif în cetatea Betleem și, negăsind «loc la casa de popas», a născut pe Fiul său într-un grajd și «l-a culcat în iesle» (cf. Lc 2, 7).

Un om drept și cu frica lui Dumnezeu, pe nume Simeon, apare la acest început al «drumului» de credință al Mariei. Cuvintele lui, inspirate de Duhul Sfânt (cf. Lc 2, 25-27), confirmă adevărul Buneivestiri. Citim, într-adevăr, că el «a luat în brațe» Pruncul, căruia – după porunca îngerului – i se dăduse numele Isus (cf. Lc 2, 21). Cuvintele lui Simeon corespund semnificației acestui nume care înseamnă și Mântuitor: «Dumnezeu este mântuirea». Adresându-se Domnului, el spune: «Au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai pregătit-o în fața tuturor popoarelor: lumină spre luminarea neamurilor și mărirea poporului tău Israel» (Lc 2, 30-32). Însă tot atunci Simeon se adresează și Mariei cu aceste cuvinte: «Acesta este pus spre căderea și ridicarea multora din Israel și ca semn ce va stârni împotrivire»; și adaugă cu referire directă la Maria: «și prin însuși sufletul tău va trece sabie… ca să se descopere gândurile din multe inimi» (Lc 2, 34-35). Cuvintele lui Simeon pun într-o lumină nouă vestirea pe care Maria a auzit-o de la înger: Isus este Mântuitorul, este «lumina spre luminarea oamenilor». Nu este oare Acela care s-a arătat, într-un fel, în noaptea Crăciunului, când au venit păstorii la iesle? (cf. Lc 2, 8-20). Nu este oare Acela care avea să se arate și mai mult la venirea Magilor de la Răsărit? (cf. Mt 2, 1-12). În același timp, însă, încă de la începutul vieții sale, Fiul Mariei și mama împreună cu El au experimentat adevărul celorlalte cuvinte ale lui Simeon: «semn care va stârni împotrivire» (Lc 2, 34). Vestirea lui Simeon apare ca o a doua vestire către Maria, întrucât îi arată dimensiunea concretă, istorică în care Fiul ei își va îndeplini misiunea și anume înconjurat de neînțelegere și în durere. Dacă o astfel de vestire îi întărește pe de o parte credința în împlinirea făgăduințelor divine de mântuire, pe de altă parte îi arată și că trebuie să-și trăiască ascultarea de credință în durere, alături de Mântuitorul care pătimește, și că maternitatea ei avea să fie neștiută și dureroasă. Într-adevăr, iată că după vizita Magilor și după închinarea lor («și, prosternându-se, l-au adorat»), după oferirea darurilor (cf. Mt 2, 11), Maria, împreună cu Pruncul, trebuie să fugă în Egiptsub ocrotirea plină de grijă a lui Iosif, pentru că «Irod căuta Pruncul ca să-l omoare» (cf. Mt 2, 13). Și până la moartea lui Irod au trebuit să rămână în Egipt (cf. Mt 2, 15).

Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, nr. 14-16
(Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine, 25 martie 1987)

Vezi si:

  • (va urma)

Textul este preluat de pe www.magisteriu.ro

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: