Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Luna mai’ Category

Drum către Dumnezeu

Posted by Paxlaur pe 11/05/2016

Credința Mariei poate fi asemuită cu credința lui Abraham, pe care Apostolul îl numește «părintele nostru în credință» (cf. Rom 4, 12). În economia mântuirii revelată de Dumnezeu, credința lui Abraham constituie începutul Vechiului Legământ; credința Mariei la Bunavestire inaugurează Noul Legământ. După cum Abraham, «sperând împotriva oricărei speranțe, a crezut că va deveni părintele multor neamuri» (cf. Rom 4, 18), tot astfel Maria, în clipa Buneivestiri, după ce își afirmă starea de fecioară («Cum va fi aceasta de vreme ce nu cunosc bărbat?») a crezut că prin puterea Celui Preaînalt, prin Duhul Sfânt, va deveni Mama Fiului lui Dumnezeu, după cum i-a descoperit îngerul: «Cel Sfânt ce se va naște se va chema Fiul lui Dumnezeu» (Lc 1, 35).

Totuși cuvintele Elisabetei: «Fericită cea care a crezut» nu se referă doar la clipa anume a Buneivestiri. Desigur, aceasta constituie momentul culminant al credinței Mariei în așteptarea lui Cristos, dar este și un punct de plecare pentru întregul ei «drum către Dumnezeu», pentru întregul ei drum de credință. Și pe acest drum, în mod eminent și într-adevăr eroic – cu un tot mai mare eroism al credinței – se realizează «ascultarea» pe care ea o dă cuvântului revelației divine. Și această «ascultare a credinței» de-a lungul întregului drum al Mariei se aseamănă în mod surprinzător cu credința lui Abraham. Ca și patriarhul poporului lui Dumnezeu, și Maria, pe drumul consimțământului ei de fiică și mamă, «a crezut sperând împotriva oricărei speranțe». Mai ales în anumite etape ale acestui drum, binecuvântarea dată «celei care a crezut» avea să se manifeste cu o putere deosebită. A crede înseamnă «a se încredința» adevărului însuși al cuvântului Dumnezeului celui viu, știind și recunoscând cu umilință «cât de nepătrunse sînt judecățile lui și de necercetate căile lui» (Rom 11, 33). Maria, care din voința veșnică a Celui Preaînalt se află, se poate spune, în miezul însuși al «căilor de necercetat» și al «judecăților de nepătruns» ale lui Dumnezeu, li se conformează în penumbra credinței, primind pe deplin și cu inimă deschisă toate cele orânduite în planul divin.

Când, la Bunavestire, află despre Fiul ei a cărui Născătoare va deveni și al cărui «nume se va chema Isus» (=Mântuitor), Maria află și că Fiului ei «Domnul îi va da tronul lui David, părintele lui» și «va domni peste casa lui Iacob în veci și împărăția lui nu va avea sfârșit» (Lc 1, 32-33). În acest sens se îndrepta speranța întregului Israel. Mesia cel făgăduit avea să fie «mare» și însuși solul ceresc afirmă că «va fi mare» – mare atât datorită numelui de Fiu al Celui Preaînalt cât și din asumarea moștenirii lui David. Așadar avea să fie rege, să domnească «peste casa lui Iacob». Maria a crescut în mijlocul acestor așteptări ale poporului său: putea ea oare înțelege, în clipa Buneivestiri, importanța esențială a cuvintelor îngerului? Cum trebuie înțeleasă acea «împărăție» care «nu va avea sfârșit»?

Deși prin credință ea s-a simțit în acea clipă Mama «Regelui-Mesia», a răspuns totuși: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău.» (Lc 1, 38). Din primul moment Maria a mărturisit în primul rând «ascultarea credinței», încredințându-se înțelesului tainic pe care îl dădea cuvintelor Buneivestiri Acela de la care ele izvorau: Dumnezeu însuși.

Pe același drum al «ascultării credinței» Maria va auzi ceva mai târziu alte cuvinte: cele rostite de Simeon în Templul din Ierusalim. Era a patruzecea zi după nașterea lui Isus când Maria și Iosif, după prescripția legii lui Moise, «au dus Pruncul la Ierusalim ca să-l pună înaintea Domnului» (Lc 2, 22). Nașterea se petrecuse în cea mai mare sărăcie. Luca ne spune, într-adevăr, că la recensământul hotărât de autoritățile romane Maria s-a dus cu Iosif în cetatea Betleem și, negăsind «loc la casa de popas», a născut pe Fiul său într-un grajd și «l-a culcat în iesle» (cf. Lc 2, 7).

Un om drept și cu frica lui Dumnezeu, pe nume Simeon, apare la acest început al «drumului» de credință al Mariei. Cuvintele lui, inspirate de Duhul Sfânt (cf. Lc 2, 25-27), confirmă adevărul Buneivestiri. Citim, într-adevăr, că el «a luat în brațe» Pruncul, căruia – după porunca îngerului – i se dăduse numele Isus (cf. Lc 2, 21). Cuvintele lui Simeon corespund semnificației acestui nume care înseamnă și Mântuitor: «Dumnezeu este mântuirea». Adresându-se Domnului, el spune: «Au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai pregătit-o în fața tuturor popoarelor: lumină spre luminarea neamurilor și mărirea poporului tău Israel» (Lc 2, 30-32). Însă tot atunci Simeon se adresează și Mariei cu aceste cuvinte: «Acesta este pus spre căderea și ridicarea multora din Israel și ca semn ce va stârni împotrivire»; și adaugă cu referire directă la Maria: «și prin însuși sufletul tău va trece sabie… ca să se descopere gândurile din multe inimi» (Lc 2, 34-35). Cuvintele lui Simeon pun într-o lumină nouă vestirea pe care Maria a auzit-o de la înger: Isus este Mântuitorul, este «lumina spre luminarea oamenilor». Nu este oare Acela care s-a arătat, într-un fel, în noaptea Crăciunului, când au venit păstorii la iesle? (cf. Lc 2, 8-20). Nu este oare Acela care avea să se arate și mai mult la venirea Magilor de la Răsărit? (cf. Mt 2, 1-12). În același timp, însă, încă de la începutul vieții sale, Fiul Mariei și mama împreună cu El au experimentat adevărul celorlalte cuvinte ale lui Simeon: «semn care va stârni împotrivire» (Lc 2, 34). Vestirea lui Simeon apare ca o a doua vestire către Maria, întrucât îi arată dimensiunea concretă, istorică în care Fiul ei își va îndeplini misiunea și anume înconjurat de neînțelegere și în durere. Dacă o astfel de vestire îi întărește pe de o parte credința în împlinirea făgăduințelor divine de mântuire, pe de altă parte îi arată și că trebuie să-și trăiască ascultarea de credință în durere, alături de Mântuitorul care pătimește, și că maternitatea ei avea să fie neștiută și dureroasă. Într-adevăr, iată că după vizita Magilor și după închinarea lor («și, prosternându-se, l-au adorat»), după oferirea darurilor (cf. Mt 2, 11), Maria, împreună cu Pruncul, trebuie să fugă în Egiptsub ocrotirea plină de grijă a lui Iosif, pentru că «Irod căuta Pruncul ca să-l omoare» (cf. Mt 2, 13). Și până la moartea lui Irod au trebuit să rămână în Egipt (cf. Mt 2, 15).

Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, nr. 14-16
(Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine, 25 martie 1987)

Vezi si:

  • (va urma)

Textul este preluat de pe www.magisteriu.ro

Posted in Lecturi, Luna mai, luna sfintei fecioare Maria, Sfânta Fecioară Maria | Etichetat: , , , , | 13 Comments »

Acest fiat al Mariei – «fie mie» – a oferit contribuția umană la realizarea misterului divin.

Posted by Paxlaur pe 09/05/2016

Sf Maria si Ioan Paul II_s«Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin „ascultarea credinței” (Rom 16, 26; cf. Rom 1, 5; 2 Cor 10, 5-6), prin care omul se încredințează total, în mod liber lui Dumnezeu», ne învață Conciliul.  (29) Această dispoziție a credinței și-a găsit în Maria împlinirea desăvârșită. Clipa «decisivă» a fost la Bunavestire, iar cuvintele Elisabetei «Fericită cea care a crezut» se referă în primul rând tocmai la acest moment.  (30)

Într-adevăr, la Bunavestire, Maria, arătând ascultarea credinței față de Acela care îi vorbea prin mesagerul Său și oferindu-i «supunerea deplină a minții și a voinței»,  (31)s-a încredințat total lui Dumnezeu. A răspuns, așadar, cu întreaga ei persoană umană, de femeie. În acest răspuns de credință era cuprinsă o colaborare desăvârșită cu «harul lui Dumnezeu care iese în întâmpinare și ajută» și o perfectă disponibilitate pentru lucrarea Duhului Sfânt, care «desăvârșește necontenit credința prin darurile sale».  (32)

Cuvântul Dumnezeului celui viu, vestit Mariei de către înger, se referea la ea însăși: «Iată, vei zămisli și vei naște un fiu» (Lc 1, 31). Maria, primind această vestire, a devenit «Maica Domnului». În ea s-a împlinit misterul divin al Întrupării: «Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimțământul celei predestinate să fie mamă».  (33) Iar Maria, ascultând toate cuvintele solului, își dă consimțământul. Ea spune: «Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău» (Lc 1, 38). Acest fiat al Mariei – «fie mie» – a oferit contribuția umană la realizarea misterului divin. El se află în deplină consonanță cu cuvintele Fiului, care, conform, Scrisorii către Evrei, intrând în lume, îi spune Tatălui: «Jertfă și prinos nu ai voit, dar mi-ai întocmit un trup… Iată, vin … să fac voia ta, Dumnezeule» (Evr 10, 5-7). Misterul Întrupării s-a împlinit atunci când Maria și-a rostit consimțământul: «Fie mie după cuvântul tău», făcând cu putință împlinirea dorinței Fiului ei, în măsura în care aceasta depindea de ea, după planul dumnezeiesc.

Maria a rostit acel «fiat» prin credință. Prin credință s-a dăruit lui Dumnezeu fără rezervă și «s-a oferit total pe sine, ca slujitoare a Domnului, Persoanei și lucrării Fiului său».  (34) Iar pe acest Fiu – după cum afirmă Sfinții Părinți – ea l-a zămislit în cuget mai înainte de a-l zămisli în trup: tot prin credință!  (35) Așadar, pe drept cuvânt o laudă Elisabeta pe Maria: «Fericită cea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul». Aceste cuvinte s-au și împlinit: Maria din Nazaret trece pragul casei Elisabetei și a lui Zaharia ca Mamă a Fiului lui Dumnezeu. Acest lucru îl descoperă Elisabeta cu bucurie: «Maica Domnului meu vine la mine!»

Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, nr. 13
(Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine, 25 martie 1987)

Vezi si:

  • (va urma)

Textul este preluat de pe www.magisteriu.ro

Posted in Ioan Paul al II-lea, Lecturi, Luna mai, Sfânta Fecioară Maria | Etichetat: , , , , , | 14 Comments »

Adevărul întrupării nu poate fi gândit fără referire la Maria

Posted by Paxlaur pe 03/05/2016

Mama Maria si Pruncul Isus4. La aceasta ne pregătește Conciliul Vatican II, care ne-o prezintă în învățătura sa pe Mama lui Dumnezeu în misterul lui Cristos și al Bisericii. Dacă «numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului» – după cum afirmă Conciliul (8) -, se cuvine ca acest principiu să fie în mod cu totul special aplicat la acea excepțională «fiică a neamului omenesc», la acea «femeie» minunată care a devenit Maica lui Cristos. Numai în misterul lui Cristos se luminează deplin și misterul ei. De altfel, așa a căutat și Biserica să-l interpreteze încă de la început: misterul Întrupării i-a îngăduit să pătrundă și să lumineze tot mai bine misterul Mamei Cuvântului întrupat. În această aprofundare o importanță hotărâtoare a avut-o Conciliul din Efes (431), în care, spre marea bucurie a creștinilor, a fost confirmat în mod solemn, ca adevăr de credință a Bisericii, adevărul maternității divine a Mariei. Maria este Mama lui Dumnezeu (=Theotókos) deoarece prin lucrarea Duhului Sfânt l-a zămislit în sânul ei feciorelnic și l-a dăruit lumii pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, de o ființă cu Tatăl. (9) «Fiul lui Dumnezeu…, născut din Maria Fecioara, a devenit într-adevăr unul dintre noi», (10) s-a făcut om. Așadar, prin misterul lui Cristos, strălucește deplin pe firmamentul credinței Bisericii misterul Mamei lui. La rândul său, dogma maternității divine a Mariei a fost pentru Conciliul din Efes și continuă să fie pentru Biserică o chezășie a dogmei Întrupării prin care Cuvântul a luat realmente, fără a o desființa, firea omenească în unitatea Persoanei sale.

5. Conciliul Vatican II, arătând-o pe Maria în misterul lui Cristos, găsește și calea pentru a adânci cunoașterea misterului Bisericii. Într-adevăr, Maria, ca Mamă a lui Cristos, este unită în mod deosebit cu Biserica, «pe care Domnul a constituit-o Trupul său». (11) Textul Conciliului apropie în mod semnificativ acest adevăr despre Biserică – Trupul lui Cristos (după învățătura Scrisorilor Sfântului Paul) – de adevărul că Fiul lui Dumnezeu «s-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara». Realitatea Întrupării își găsește într-un fel continuarea în misterul Bisericii – Trupul lui Cristos. Însuși adevărul Întrupării nu poate fi gândit fără referire la Maria – Mama Cuvântului Întrupat.

În aceste considerații doresc totuși să arăt în primul rând acea «peregrinare de credință» în care «Preacurata Fecioară a înaintat păstrându-și cu fidelitate unirea ei cu Cristos». (12) Astfel, acea dublă legătură care o unește pe Mama lui Dumnezeu cu Cristos și cu Biserica primește o semnificație istorică. Nu e vorba aici numai de istoria Fecioarei Mame, de drumul ei personal de credință și de «partea cea mai bună» pe care o are în misterul mântuirii, ci de istoria întregului Popor al lui Dumnezeu, de toți cei care participă la aceeași peregrinare de credință.

Acest lucru îl exprimă Conciliul relevând în altă parte că Maria «a fost înaintașă», devenind «prefigurarea Bisericii… în ordinea credinței, a iubirii și a unirii desăvârșite cu Cristos». (13) Faptul de a fi «înaintașă» ca prefigurare și model se referă la același mister intim al Bisericii, care își împlinește și își desăvârșește misiunea mântuitoare, întrunind în sine – ca și Maria – condiția de mamă și condiția de fecioară. Este fecioara care «păzește neatinsă și curată credința față de Mirele ei» și care «devine și ea mamă, pentru că… naște la o viață nouă și nepieritoare pe fiii zămisliți de la Duhul Sfânt și născuți din Dumnezeu». (14)

6. Toate acestea se împlinesc într-un mare proces istoric și, se poate spune, «pe un drum». Peregrinarea de credință indică istoria lăuntrică, adică istoria sufletelor. Însă aceasta este și istoria oamenilor, supuși pe pământ unei condiții trecătoare, cuprinși în dimensiunea istorică. În reflecțiile ce urmează vrem să ne concentrăm în primul rând asupra epocii prezente, care în sine nu este încă istorie, dar totuși o alcătuiește necontenit, și în sensul de istorie a mântuirii. Aici se deschide un spațiu larg în care Preacurata Fecioară Maria continuă să «meargă înaintea» Poporului lui Dumnezeu. Minunata ei peregrinare de credință este un punct constant de referință pentru Biserică, pentru persoane și pentru comunități, pentru popoare și națiuni și, într-un anume sens, pentru întregul neam omenesc. Este într-adevăr greu să-i cuprinzi și să-i măsori sfera.

Conciliul subliniază că Mama lui Dumnezeu este deja împlinirea eshatologică a Bisericii: «Biserica și-a atins în Preacurata Fecioară desăvârșirea, care o face să fie fără pată și zbârcitură (cf. Ef 5, 27)» – și în același timp «credincioșii se străduiesc încă să crească în sfințenie, învingând păcatul; de aceea ei își ridică ochii spre Maria, care strălucește ca model de virtuți în fața întregii comunități a celor aleși». (15) Peregrinarea de credință nu-i mai aparține Născătoarei Fiului lui Dumnezeu: glorificată în ceruri lângă Fiul ei, Maria a trecut acum pragul dintre credință și vederea «față în față» (1 Cor 13, 12). Dar, în același timp, în această împlinire eshatologică, Maria nu încetează să fie «Steaua mării» (Maris Stella) (16) pentru toți cei care străbat încă drumul credinței. Dacă aceștia își ridică ochii spre ea din diferitele locuri ale vieții pământești, o fac pentru că ea «l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit primul născut dintre mulți frați (cf. Rom 8, 29)», (17) precum și pentru că «la nașterea și la creșterea» acestor frați și surori «ea conlucrează cu iubire de mamă». (18)

Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, nr. 4-6
(Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine, 25 martie 1987)

Vezi primele numere aici: https://paxlaur.com/2016/05/02/femeia-din-care-s-a-nascut-rascumparatorul/

Textul este preluat de pe www.magisteriu.ro

(va urma)

Posted in Diverse, Ioan Paul al II-lea, Lecturi, Luna mai, Sfânta Fecioară Maria | Etichetat: , , , , , | 19 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: