Unde eşti?

Suntem in mana DomnuluiÎmi amintesc splendoarea grădinii în care m-ai pus să mă plimb. Și urma pașilor tăi ce atât de des mă aplecam să o sărut. Și parfumul tău cel inspiram cu nesaț ori de câte ori treceai prin preajma mea. Erai atât de generos cu mine, Doamne. Pentru un „boț de lut” ce sunt ai creat imensitatea necuprinsă a frumuseților. Ai creat totul cu puterea cuvântului tău și totul, privit de tine, era atât de bun. Nimeni nu se pricepe mai bine decât tine, Doamne, să evalueze realitatea, iar tu ai declarat despre opera mâinilor tale, ca un veșnic adevăr, că este „foarte bună”. Și în această operă, eram și eu, eram și noi, oamenii. Astăzi, privind în jur, este atât de greu să crezi că a fost o zi în care totul, inclusiv omul, „era foarte bun”. Și totuși, acesta este adevărul: „totul era foarte bun”.

Tânjim cu toții după acele vremuri în care totul era doar foarte bun. Tânjim cu toți după vremurile când „șarpele” încă nu ne ademenise. Tânjim după zilele în care tu și noi ne „plimbam” prin aceeași grădină și gustam din plin bucuria de a fi cu tine. Tânjim, Doamne, după zilele în care nu știam ce este păcatul și neascultarea. Vrem să revină acele timpuri în care toată fericirea era să stăm cu tine. Dorim acele vremuri când auzeam pașii tăi purtându-te spre noi și tresăltam de fericire. Ne este dor să ne aruncăm în brațele tale iar tu să ne așezi pe genunchii tăi și să ne spui „povestea” mântuirii: cât ne iubești de mult.

Și-așa, frumos, cu tine, am fi trăit o veșnicie: departe de păcat și înconjurați doar de fericirea de a fi cu tine. Însă noi am păcătuit. Fericirea de a sta cu tine, Doamne, s-a transformat într-o clipă în frică de prezența ta. Ne-am ascuns, Doamne, pentru că ne temem de mânia ta. Ți-am auzit și astăzi pașii prin grădina sufletului, străbătând îngrijorat aleea vieții noastre și strigând: „Unde ești? Omule, unde ești? De ce astăzi nu mai alergi spre mine? De ce nu-mi sari în brațe să te dezmierd cu îmbrățișări și mângâieri ca ieri, ca zilele trecute? De ce-ai plecat de aici, de unde te-am așezat și unde își era atât de bine? De ce m-ai părăsit pe mine, adevărul? Ce ai făcut?

Unde ești, omule? Unde ești, suflet ales și preaiubit, de ce m-ai părăsit? De ce nu m-ai ascultat? Te-ași fi făcut să simți pentru toată viața „cât de bine este să locuiești cu mine”. Dacă ai fi înțeles cât de iubesc de mult…
Iată, te-am luat din pământ și ți-am dat viață, iar tu ce ai făcut cu ea? Unde ești?
Te-am luat de mic, te-am crescut, te-am învățat, iar tu cum mi-ai răspuns? Unde ești? Pentru ce fugi de mine?
Te-am purtat pe umerii mei, te-am pus pe culmi de fericire şi fără să meriți nimic și ți-am oferit totul: tot ce am creat am pus în slujba ta. Totul era doar pentru tine, iar tu trebuia doar să-mi fii recunoscător și să ai încredere că îți vreau binele, că te iubesc. Atât! Însă tu m-ai răsplătit cu nerecunoștință și neascultare. Și acum te şi ascunzi de mine. Unde ești?

Oare crezi că te poți ascunde de privirea mea? Oare crezi că te pot ține ascuns ochilor mei creaturile pe care le-am făcut pentru tine? Oare crezi că dacă acum realizezi cu frică și cu rușine „că ești gol”, eu rămân indiferent? Oare crezi că mă voi răzbuna pe tine? De ce te temi? Unde ești?
Vino aproape de mine și-ți voi arăta mântuirea mea.
Omule, te întreb unde ești, unde te-ai coborât, unde te-a azvârlit păcatul, nu pentru că vreau să te pedepsesc, ci pentru că vreau să te găsesc și să te mântuiesc. Lasă-te găsit și-și voi arăta mântuirea mea, îți voi arată că îndurarea mea este veșnică. Lasă-te găsit, omule, şi vei simţi că eu sunt Domnul Dumnezeu tău.
Unde ești? Răspunde-mi și te voi salva!
Iată, îți voi arăta mântuirea mea, iubirea mea care merge „până la moarte și încă moartea pe cruce”, dar spune-mi doar atât: unde ești?

M-am ascuns, Doamne, pentru că sunt gol din pricina neascultării mele. Sufletul meu s-a făcut atât de mic și mă simt nevrednic de prezența ta. Aș vrea să fug, dar știu că pașii tăi te-au purtat deja spre locul la care mă gândeam. Doamne, ce mult îmi plăcea urma pașilor tăi și cu cât nesaț adulmecam mireasma prezenței tale, însă acum mă tem. Acum am înțeles că păcatul nu este atât răul pe care ți-l fac ție sau celor din jurul meu, ci păcatul este în primul rând frica pe care o pun şi o fac să crească în inima mea. Păcatul face rău celor din jur, dar în același timp face să rodească în inimi pomul fricii. Rodul păcatului este frica: ne temem de noi, de oameni şi de tine, Doamne. Nu mai avem încredere. Avem impresia că toţi ne vor doar răul, că toţi ne caută doar ca să ne piardă. Iată ce a făcut din nou păcatul. Iată de ce, Doamne, când mă întrebi unde sunt, tac. Mă tem să-ți răspund. Căci unde sunt este doar păcat şi neîncredere! Și m-am ascuns!

Dar vino, Doamne, coboară-te din înălțimea cerurilor tale și alungă teamă pe care păcatul a sădit-o în noi. Vino și rupe tăcerea sufletului nostru. Dă-ne, Doamne, din nou încredere în noi, în oameni şi în tine. Fă-ne să vedem că ceea ce ai creat tu este bun, este „foarte bun”. Vino și strigă: „Unde ești?”, iar sufletul nostru, încurajat de prezența și iubirea ta, îți va răspunde dornic de salvare: „Aici sunt, Doamne! Ajută-mă și nu mă lăsa să te mai părăsesc în veci. Amin!”

 

Am reînceput să citesc Biblia. Sper ca în timpul pe care il voi petrece aici la Roma să reuşesc să o recitesc măcar o dată în întregime. Mi-era dor de textul Sfintei Scripturii luat aşa, la rând, pagină cu pagină. Este istoria mântuirii noastre: povestea de dragoste dintre Dumnezeu şi oameni. Astăzi mi-a atras atenţia această întrebare a Domnului: „Unde eşti?”. Unde suntem? Este impresionant acest Dumnezeu care ne caută chiar şi atunci când ne ascundem de el, când vrem să fugim de el, când păcătuim împotriva lui. Unde suntem?

Șarpele era cel mai viclean dintre toate animalele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Și a zis către femeie: „A spus cu adevărat Dumnezeu să nu mâncați din nici un pom al grădinii?” Femeia i-a răspuns șarpelui: „Putem să mâncăm din roadele pomilor din grădină; numai din rodul pomului din mijlocul grădinii a zis Dumnezeu: «Să nu mâncați din el, nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți!»”.

Și șarpele a zis către femeie: „Nicidecum nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”.

Și femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut ochilor, și că pomul era de dorit, ca unul care dă înțelepciune, și a luat din rodul lui și a mâncat și a dat și bărbatului care era cu ea și a mâncat și el. Și li s-au deschis ochii amândurora și au cunoscut că erau goi; au cusut laolaltă frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte din ele.

Și au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care se plimba în grădină la adierea vântului de după-amiază, și s-a ascuns bărbatul și femeia lui printre pomii grădinii din fața Domnului Dumnezeu.

 Și Domnul Dumnezeu l-a strigat pe om și i-a zis: „Unde ești?”

 El a răspuns: „Am auzit glasul tău în grădină și mi-a fost frică, pentru că sunt gol, și m-am ascuns”.

Și el a zis: „Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci?”

Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat”.

Domnul Dumnezeu i-a zis femeii: „De ce ai făcut aceasta?” Femeia i-a răspuns: „Șarpele m-a amăgit și am mâncat”.

Domnul Dumnezeu i-a zis șarpelui: „Fiindcă ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele și toate fiarele câmpului: pe pântece să te târăști și țărână să mănânci în toate zilele vieții tale. Dușmănie voi pune între tine și femeie, între seminția ta și seminția ei. Acesta îți va pândi capul și tu îi vei pândi călcâiul”.

I-a spus femeii: „Voi înmulți suferințele tale când vei fi însărcinată și vei naște copiii în durere. Te vei simți atrasă către bărbatul tău, dar el te va stăpâni”.

Și i-a spus lui Adam: „Pentru că ai ascultat de femeia ta și ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci, blestemat să fie pământul din cauza ta! Cu trudă te vei hrăni din el în toate zilele vieții tale! Spini și mărăcini îți va da și vei mânca iarba câmpului. În sudoarea frunții tale vei mânca pâine până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat. Pentru că pământ ești și în pământ te vei întoarce”.

Și omul a dat femeii sale numele de Eva pentru că ea a devenit mama tuturor celor vii.

Domnul Dumnezeu a făcut omului și femeii sale veșminte de piele și i-a îmbrăcat (Gen 3,1-21).

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: