Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Archive for the ‘Cartea Genezei’ Category

Unde eşti?

Posted by Paxlaur pe 19/10/2013

Suntem in mana DomnuluiÎmi amintesc splendoarea grădinii în care m-ai pus să mă plimb. Și urma pașilor tăi ce atât de des mă aplecam să o sărut. Și parfumul tău cel inspiram cu nesaț ori de câte ori treceai prin preajma mea. Erai atât de generos cu mine, Doamne. Pentru un „boț de lut” ce sunt ai creat imensitatea necuprinsă a frumuseților. Ai creat totul cu puterea cuvântului tău și totul, privit de tine, era atât de bun. Nimeni nu se pricepe mai bine decât tine, Doamne, să evalueze realitatea, iar tu ai declarat despre opera mâinilor tale, ca un veșnic adevăr, că este „foarte bună”. Și în această operă, eram și eu, eram și noi, oamenii. Astăzi, privind în jur, este atât de greu să crezi că a fost o zi în care totul, inclusiv omul, „era foarte bun”. Și totuși, acesta este adevărul: „totul era foarte bun”.

Tânjim cu toții după acele vremuri în care totul era doar foarte bun. Tânjim cu toți după vremurile când „șarpele” încă nu ne ademenise. Tânjim după zilele în care tu și noi ne „plimbam” prin aceeași grădină și gustam din plin bucuria de a fi cu tine. Tânjim, Doamne, după zilele în care nu știam ce este păcatul și neascultarea. Vrem să revină acele timpuri în care toată fericirea era să stăm cu tine. Dorim acele vremuri când auzeam pașii tăi purtându-te spre noi și tresăltam de fericire. Ne este dor să ne aruncăm în brațele tale iar tu să ne așezi pe genunchii tăi și să ne spui „povestea” mântuirii: cât ne iubești de mult.

Și-așa, frumos, cu tine, am fi trăit o veșnicie: departe de păcat și înconjurați doar de fericirea de a fi cu tine. Însă noi am păcătuit. Fericirea de a sta cu tine, Doamne, s-a transformat într-o clipă în frică de prezența ta. Ne-am ascuns, Doamne, pentru că ne temem de mânia ta. Ți-am auzit și astăzi pașii prin grădina sufletului, străbătând îngrijorat aleea vieții noastre și strigând: „Unde ești? Omule, unde ești? De ce astăzi nu mai alergi spre mine? De ce nu-mi sari în brațe să te dezmierd cu îmbrățișări și mângâieri ca ieri, ca zilele trecute? De ce-ai plecat de aici, de unde te-am așezat și unde își era atât de bine? De ce m-ai părăsit pe mine, adevărul? Ce ai făcut?

Unde ești, omule? Unde ești, suflet ales și preaiubit, de ce m-ai părăsit? De ce nu m-ai ascultat? Te-ași fi făcut să simți pentru toată viața „cât de bine este să locuiești cu mine”. Dacă ai fi înțeles cât de iubesc de mult…
Iată, te-am luat din pământ și ți-am dat viață, iar tu ce ai făcut cu ea? Unde ești?
Te-am luat de mic, te-am crescut, te-am învățat, iar tu cum mi-ai răspuns? Unde ești? Pentru ce fugi de mine?
Te-am purtat pe umerii mei, te-am pus pe culmi de fericire şi fără să meriți nimic și ți-am oferit totul: tot ce am creat am pus în slujba ta. Totul era doar pentru tine, iar tu trebuia doar să-mi fii recunoscător și să ai încredere că îți vreau binele, că te iubesc. Atât! Însă tu m-ai răsplătit cu nerecunoștință și neascultare. Și acum te şi ascunzi de mine. Unde ești?

Oare crezi că te poți ascunde de privirea mea? Oare crezi că te pot ține ascuns ochilor mei creaturile pe care le-am făcut pentru tine? Oare crezi că dacă acum realizezi cu frică și cu rușine „că ești gol”, eu rămân indiferent? Oare crezi că mă voi răzbuna pe tine? De ce te temi? Unde ești?
Vino aproape de mine și-ți voi arăta mântuirea mea.
Omule, te întreb unde ești, unde te-ai coborât, unde te-a azvârlit păcatul, nu pentru că vreau să te pedepsesc, ci pentru că vreau să te găsesc și să te mântuiesc. Lasă-te găsit și-și voi arăta mântuirea mea, îți voi arată că îndurarea mea este veșnică. Lasă-te găsit, omule, şi vei simţi că eu sunt Domnul Dumnezeu tău.
Unde ești? Răspunde-mi și te voi salva!
Iată, îți voi arăta mântuirea mea, iubirea mea care merge „până la moarte și încă moartea pe cruce”, dar spune-mi doar atât: unde ești?

M-am ascuns, Doamne, pentru că sunt gol din pricina neascultării mele. Sufletul meu s-a făcut atât de mic și mă simt nevrednic de prezența ta. Aș vrea să fug, dar știu că pașii tăi te-au purtat deja spre locul la care mă gândeam. Doamne, ce mult îmi plăcea urma pașilor tăi și cu cât nesaț adulmecam mireasma prezenței tale, însă acum mă tem. Acum am înțeles că păcatul nu este atât răul pe care ți-l fac ție sau celor din jurul meu, ci păcatul este în primul rând frica pe care o pun şi o fac să crească în inima mea. Păcatul face rău celor din jur, dar în același timp face să rodească în inimi pomul fricii. Rodul păcatului este frica: ne temem de noi, de oameni şi de tine, Doamne. Nu mai avem încredere. Avem impresia că toţi ne vor doar răul, că toţi ne caută doar ca să ne piardă. Iată ce a făcut din nou păcatul. Iată de ce, Doamne, când mă întrebi unde sunt, tac. Mă tem să-ți răspund. Căci unde sunt este doar păcat şi neîncredere! Și m-am ascuns!

Dar vino, Doamne, coboară-te din înălțimea cerurilor tale și alungă teamă pe care păcatul a sădit-o în noi. Vino și rupe tăcerea sufletului nostru. Dă-ne, Doamne, din nou încredere în noi, în oameni şi în tine. Fă-ne să vedem că ceea ce ai creat tu este bun, este „foarte bun”. Vino și strigă: „Unde ești?”, iar sufletul nostru, încurajat de prezența și iubirea ta, îți va răspunde dornic de salvare: „Aici sunt, Doamne! Ajută-mă și nu mă lăsa să te mai părăsesc în veci. Amin!”

 

Am reînceput să citesc Biblia. Sper ca în timpul pe care il voi petrece aici la Roma să reuşesc să o recitesc măcar o dată în întregime. Mi-era dor de textul Sfintei Scripturii luat aşa, la rând, pagină cu pagină. Este istoria mântuirii noastre: povestea de dragoste dintre Dumnezeu şi oameni. Astăzi mi-a atras atenţia această întrebare a Domnului: „Unde eşti?”. Unde suntem? Este impresionant acest Dumnezeu care ne caută chiar şi atunci când ne ascundem de el, când vrem să fugim de el, când păcătuim împotriva lui. Unde suntem?

Șarpele era cel mai viclean dintre toate animalele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Și a zis către femeie: „A spus cu adevărat Dumnezeu să nu mâncați din nici un pom al grădinii?” Femeia i-a răspuns șarpelui: „Putem să mâncăm din roadele pomilor din grădină; numai din rodul pomului din mijlocul grădinii a zis Dumnezeu: «Să nu mâncați din el, nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți!»”.

Și șarpele a zis către femeie: „Nicidecum nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”.

Și femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut ochilor, și că pomul era de dorit, ca unul care dă înțelepciune, și a luat din rodul lui și a mâncat și a dat și bărbatului care era cu ea și a mâncat și el. Și li s-au deschis ochii amândurora și au cunoscut că erau goi; au cusut laolaltă frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte din ele.

Și au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care se plimba în grădină la adierea vântului de după-amiază, și s-a ascuns bărbatul și femeia lui printre pomii grădinii din fața Domnului Dumnezeu.

 Și Domnul Dumnezeu l-a strigat pe om și i-a zis: „Unde ești?”

 El a răspuns: „Am auzit glasul tău în grădină și mi-a fost frică, pentru că sunt gol, și m-am ascuns”.

Și el a zis: „Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci?”

Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat”.

Domnul Dumnezeu i-a zis femeii: „De ce ai făcut aceasta?” Femeia i-a răspuns: „Șarpele m-a amăgit și am mâncat”.

Domnul Dumnezeu i-a zis șarpelui: „Fiindcă ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele și toate fiarele câmpului: pe pântece să te târăști și țărână să mănânci în toate zilele vieții tale. Dușmănie voi pune între tine și femeie, între seminția ta și seminția ei. Acesta îți va pândi capul și tu îi vei pândi călcâiul”.

I-a spus femeii: „Voi înmulți suferințele tale când vei fi însărcinată și vei naște copiii în durere. Te vei simți atrasă către bărbatul tău, dar el te va stăpâni”.

Și i-a spus lui Adam: „Pentru că ai ascultat de femeia ta și ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci, blestemat să fie pământul din cauza ta! Cu trudă te vei hrăni din el în toate zilele vieții tale! Spini și mărăcini îți va da și vei mânca iarba câmpului. În sudoarea frunții tale vei mânca pâine până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat. Pentru că pământ ești și în pământ te vei întoarce”.

Și omul a dat femeii sale numele de Eva pentru că ea a devenit mama tuturor celor vii.

Domnul Dumnezeu a făcut omului și femeii sale veșminte de piele și i-a îmbrăcat (Gen 3,1-21).

Anunțuri

Posted in Cartea Genezei, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , , | 8 Comments »

Provocare

Posted by Paxlaur pe 10/05/2012

Sfânta Scriptură este plină de oameni cu o viaţă fascinantă. Te uimeşte curajul Iuditei şi al Esterei, răbdarea lui Iob, forţa profetului Ilie. Apoi venind în lumea Noului Testament avem viaţa apostolilor şi ale altora care l-au urmat sau au crezut în Isus: cei care şi-au dat viaţa pentru el. Suntem în faţa unei cărţi ce abundă de oameni care fie au crezut până la moarte, fie au trădat până la disperarea sinuciderii. Despre fiecare s-au scris şi se vor mai scrie zeci de cărţi şi tratate de exegeză şi spiritualitate.

Am fost întrebat de curând de cine-mi place cel mai mult din Biblie, după Isus, pe cine prefer. Şi de ce?

Îmi place de Abraham şi-mi place pentru episodul descris în cartea Genezei, în capitolul 18: negocierea lui cu Dumnezeu sau mijlocirea lui Abraham pentru Sodoma. Iată:

Bărbaţii s-au ridicat de acolo şi s-au dus spre Sodoma, iar Abraham a mers cu ei ca să-i conducă. Domnul a zis: „Oare îi voi ascunde lui Abraham ceea ce am de gând să fac? Deoarece Abraham va deveni un popor mare şi puternic şi vor fi binecuvântate în el toate neamurile pământului, căci l-am ales, ca el să lase poruncă fiilor săi şi casei sale de după el să păstreze calea Domnului şi să facă dreptate şi judecată, pentru ca Domnul să ducă la îndeplinire ceea ce i-a promis lui Abraham”. Domnul a zis: „Strigătul [împotriva] Sodomei şi Gomorei s-a mărit şi păcatul lor este foarte greu. De aceea voi coborî să văd dacă purtarea lor corespunde cu strigătul ei ajuns până la mine; iar de nu, voi şti [ce să fac]”. Bărbaţii s-au întors de acolo şi s-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Abraham stătea încă înaintea Domnului. Abraham s-a apropiat şi i-a zis: „Oare îl vei nimici pe cel drept împreună cu cel păcătos? Poate că se află cincizeci de drepţi în cetate; oare îi vei nimici şi nu vei cruţa locul pentru cei cincizeci de drepţi care sunt în ea? Departe de tine să faci un lucru ca acesta: să-l faci pe cel drept să moară împreună cu cel păcătos şi să fie cu cel drept cum este cu cel păcătos! Departe de tine! Oare judecătorul întregului pământ nu va face dreptate?”. Domnul i-a răspuns: „Dacă voi găsi în Sodoma, în cetate, cincizeci de drepţi, voi cruţa tot locul de dragul lor!”. Abraham a reluat: „Iată, am îndrăznit să vorbesc cu Domnul, eu care sunt praf şi cenuşă! Poate că din cincizeci de drepţi vor lipsi cinci. Vei nimici pentru cei cinci toată cetatea?” I-a răspuns: „N-o voi nimici dacă voi găsi acolo patruzeci şi cinci”. Abraham i-a vorbit mai departe şi a zis: „Poate că se vor găsi acolo patruzeci”. I-a răspuns: „Nu o voi face de dragul celor patruzeci”.  A zis: „Să nu se mânie Domnul meu dacă voi mai vorbi. Poate că se vor găsi acolo treizeci!”. A răspuns: „Nu o voi face dacă voi găsi acolo treizeci!” [Abraham] a zis: „Iată, am îndrăznit să mai vorbesc Domnului meu. Poate se vor găsi acolo douăzeci!” A răspuns: „Nu o voi distruge de dragul celor douăzeci!” A zis: „Să nu se mânie Domnul meu dacă voi mai vorbi o singură dată. Poate se vor găsi acolo zece!”. A răspuns: „Nu o voi nimici de dragul celor zece!”.Când Domnul a terminat de vorbit cu Abraham a plecat, iar Abraham s-a întors acasă (Gen 16,33).

Cât de apropiat trebuie să fii de Dumnezeu, cât de mult trebuie să (te în-) crezi în el ca să poţi purta un asemenea dialog!!!
În Abraham găsesc una dintre cele mai frumoase rugăciuni de mijlocire şi totodată mărturia vie a unei credinţe necondiţionate.
Cu adevărat el este părintele tuturor celor care cred.

Aşadar, el este, după Isus, omul pe care-l îndrăgesc cel mai mult din Sfânta Scriptură (dar nu e singurul!).

Tu pe cine preferi, după Isus, fie din Vechiul Testament, fie din Noul Testament?

Şi de ce?

Posted in Cartea Genezei, Despre mine, Diverse, E bine de ştiut | Etichetat: , , | 18 Comments »

Omilia papei de Miercurea Cenuşii 2012

Posted by Paxlaur pe 23/02/2012

Iată cuvântul de învăţătură pe care sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea l-a transmis ieri creştinilor, la început de drum spre sărbătoarea Paştelui, un mesaj îndreptat spre  „orice om care cu umilinţă recunoaşte că are nevoie de mântuire”:

Veneraţi fraţi,

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu această zi de pocăinţă şi de post – Miercurea Cenuşii – începem un nou drum spre Paştele Învierii: drumul Postului Mare. Aş vrea să mă opresc pe scurt să reflectez despre semnul liturgic al cenuşii, un semn material, un element al naturii, care devine în Liturgie un simbol sacru, foarte important în această zi în care începe itinerarul Postului Mare. În vechime, în cultura ebraică, obiceiul de a-şi presăra cenuşă pe cap ca semn de pocăinţă era obişnuit, însoţit adesea cu îmbrăcarea cu sac sau cu zdrenţe. În schimb, pentru noi creştinii există acest unic moment, care are de altfel o însemnată relevanţă rituală şi spirituală.

Înainte de toate, cenuşa este unul din acele semne materiale care aduc cosmosul în interiorul Liturgiei. Principalele sunt desigur cele ale Sacramentelor: apa, uleiul, pâinea şi vinul, care devin adevărată materie sacramentală, instrument prin care se comunică harul lui Cristos care ajunge până la noi. În cazul cenuşii e vorba în schimb de un semn nesacramental, dar legat totuşi mereu de rugăciunea şi de sfinţirea poporului creştin: de fapt, este prevăzută, înainte de impunerea individuală pe cap, o binecuvântare specifică a cenuşii – pe care o vom face pe puţin timp – cu două formule posibile. În prima ea este definită „simbol auster”; în a doua se invocă direct asupra ei binecuvântarea şi se face referinţă la textul din Cartea Genezei, care poate şi să însoţească getul impunerii: „Aminteşte-ţi că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (cf. Gen 3,19).

Să ne oprim un moment asupra acestui text din Geneză. El încheie judecata rostită de Dumnezeu după păcatul strămoşesc: Dumnezeu blestemă şarpele, care i-a făcut pe bărbat şi pe femeie să cadă în păcat; apoi pedepseşte femeia anunţându-i durerile naşterii şi o relaţie dezechilibrată cu soţul; în sfârşit îl pedepseşte pe bărbat, îi anunţă truda în muncă şi blestemă pământul. „Blestemat să fie pământul din cauza ta!” (Gen 3,17), din cauza păcatului tău. Aşadar, bărbatul şi femeia nu sunt blestemaţi direct aşa cum în schimb este blestemat şarpele, dar, din cauza păcatului lui Adam, este blestemat pământul, din care el a fost luat. Să recitim relatarea magnifică a creării omului din pământ: „Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie. Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi l-a aşezat acolo pe omul pe care îl plăsmuise” (Gen 2,7-8); aşa se spune în Cartea Genezei.

Iată aşadar că semnul cenuşii ne duce la marea frescă a creaţiei, în care se spune că fiinţa umană este o unitate singulară de materie şi de suflu divin, prin imaginea ţărânei pământului plăsmuită de Dumnezeu şi însufleţită de respiraţia sa insuflată în nările noii creaturi. Putem observa cum în relatarea din Geneză simbolul ţărânei suferă o transformare negativă din cauza păcatului. În timp ce înainte de cădere pământul este o potenţialitate total bună, irigat de un izvor de apă (Gen 2,6) şi capabil, prin opera lui Dumnezeu, să germineze „tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat” (Gen 2,9), după căderea şi respectivul blestem divin el va produce „spini şi mărăcini” şi numai în schimbul „durerii” şi „sudorii frunţii” va da omului roadele sale (cf. Gen 3,17-18). Ţărâna pământului nu mai aminteşte numai gestul creator al lui Dumnezeu, în întregime deschis la viaţă, ci devine semn al unui inevitabil destin de moarte: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Gen3,19).

Este clar în textul biblic că pământul este părtaş de soarta omului. Spune în această privinţă sfântul Ioan Gură de Aur într-o omilie a sa: „Vezi cum după neascultarea sa totul este impus asupra lui [omul] într-un mod contrar stilului său precedent de viaţă” (Omilii despre Geneză 17,9: PG 53, 146). Această blestemare a pământului are o funcţie medicinală pentru om, care de „rezistenţele” pământului ar trebui să fie ajutat să se menţină în limitele sale şi să recunoască propria natură (cf.ibidem). Astfel, cu o frumoasă sinteză, se exprimă un alt comentariu antic care spune: „Adam a fost creat curat de Dumnezeu pentru slujirea sa. Toate creaturile i-au fost date pentru a-l sluji. El era destinat să fie stăpânul şi regele tuturor creaturilor. Însă atunci când răul a ajuns la el şi a conversat cu el, l-a primit prin intermediul unei ascultări externe. Apoi a pătruns în inima sa şi a pus stăpânire pe întreaga sa fiinţă. Atunci când aşa a fost capturat, creaţia, care îl asistase şi îl slujise, a fost capturată împreună cu el” (Pseudo-Macarie, Omilii 11, 5: PG 34, 547).

Spuneam puţin mai înainte, citându-l pe sfântul Ioan Gură de Aur, că blestemarea pământului are o funcţie „medicinală”. Asta înseamnă că intenţia lui Dumnezeu, care este mereu benefică, este mai profundă decât blestemul. De fapt, acesta este datorat nu lui Dumnezeu ci păcatului, însă Dumnezeu nu poate să nu-l aplice, pentru că respectă libertatea omului şi consecinţele sale, chiar şi negative. Aşadar, în cadrul pedepsei, şi chiar în cadrul blestemării pământului, rămâne o intenţie bună care vine de la Dumnezeu. Atunci când El îi spune omului: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, împreună cu pedeapsa justă intenţionează şi să vestească o cale de mântuire, care va trece tocmai prin pământ, prin acea „ţărână a pământului”, acel „trup” care va fi asumat de Cuvânt. În această perspectivă mântuitoare este preluat cuvântul din Geneză de Liturgia din Miercurea Cenuşii: ca invitaţie la pocăinţă, la umilinţă, la faptul de a avea prezentă propria condiţie muritoare, dar nu pentru a ajunge în disperare, ci pentru a primi, chiar în această mortalitate a noastră, apropierea inimaginabilă a lui Dumnezeu, care, dincolo de moarte, deschide trecerea la înviere, la paradisul în sfârşit regăsit. În acest sens ne orientează un text al lui Origene, care spune: „Ceea ce iniţial era carne, din pământ, un om din pământ (cf. 1Cor 15,47) şi a fost distrusă prin moarte şi făcută din nou pământ şi cenuşă – de fapt este scris: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce – este înviat din nou din pământ. După aceea, conform meritelor sufletului care locuieşte în trup, persoana înaintează spre gloria unui trup spiritual” (Despre Principii 3, 6, 5: SChr 268, 248).

„Meritele sufletului”, despre care vorbeşte Origene, sunt necesare; dar sunt fundamentale meritele lui Cristos, eficacitatea Misterului său pascal. Sfântul Paul ne-a oferit o formulare sintetică în a doua Scrisoare către Corinteni, astăzi Lectura a doua: „Căci pe Cristos, care nu a cunoscut păcatul, pentru noi Dumnezeu l-a făcut una cu păcatul oamenilor, pentru ca prin el noi să dobândim dreptatea lui Dumnezeu” (1Cor 15,45), primele roade ale noii creaţii. Acelaşi Duh care l-a înviat pe Isus din morţi poate să transforme inimile noastre din inimi de piatră în inimi de carne (cf. Ez 36,26). L-am invocat cu puţin în urmă cu Psalmul Miserere: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, / şi un duh drept înnoieşte înlăuntrul meu. / Nu mă alunga de la faţa ta / şi Duhul tău sfânt nu-l lua de la mine” (Ps 50,12-13). Acel Dumnezeu care i-a alungat pe primii părinţi din Eden l-a trimis pe propriul Fiu în pământul nostru devastat de păcat, nu l-a cruţat, pentru ca noi, fii risipitori, să ne putem întoarce, căiţi şi răscumpăraţi de milostivirea sa, în adevărata noastră patrie. Aşa să fie, pentru fiecare dintre noi, pentru toţi cei care cred, pentru orice om care cu umilinţă recunoaşte că are nevoie de mântuire. Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe http://www.ercis.ro 

Posted in Benedict al XVI-lea, Cartea Genezei, Postul Mare | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: