Arhive pentru ‘Drept canonic’

Mama Bisericii

maria maica bisericii

Dacă vrem să creştem şi să ne umplem de iubirea lui Dumnezeu,
trebuie să înrădăcinăm viaţa noastră pe trei realităţi:
Crucea, Ostia şi Fecioara – Crux, Hostia et Virgo.
Acestea sunt cele trei mistere
pe care Dumnezeu le-a dăruit lumii
pentru a structura, a fecunda, a sfinţi viaţa noastră interioară
şi pentru a ne conduce spre Isus Cristos.
Sunt trei mistere de contemplat în tăcere
(R. Sarah, Forţa tăcerii, nr. 57).

CONGREGATIO DE CULTO DIVINO ET DISCIPLINA SACRAMENTORUM

Prot. nr. 10/18

DECRET
despre celebrarea
sfintei Fecioare Maria
Maica Bisericii
în Calendarul Roman General

Venerarea bucuroasă rezervată Mamei lui Dumnezeu de Biserica contemporană, în lumina reflecţiei asupra misterului lui Cristos şi asupra propriei sale naturi, nu putea să uite acea figură de Femeie (cf. Gal 4,4), Fecioara Maria, care este Mama lui Cristos şi în acelaşi timp Mamă a Bisericii.

Acest lucru era deja prezent într-un fel în simţirea eclezială pornind de la cuvintele premonitoare ale sfântului Augustin şi ale sfântului Leon cel Mare. De fapt, primul spune că Maria este mamă a mădularelor lui Cristos, pentru că a cooperat cu iubirea sa la renaşterea credincioşilor în Biserică; după aceea celălalt, când spune că naşterea Capului este şi naşterea Trupului, arată că Maria este în acelaşi timp mamă a lui Cristos, Fiu al lui Dumnezeu, şi mamă a mădularelor trupului său mistic, adică a Bisericii. Aceste consideraţii derivă din maternitatea divină a Mariei şi din unirea sa intimă cu opera Răscumpărătorului, culminată în ora crucii.

De fapt, Mama care stătea lângă cruce (cf. In 19,25), a acceptat testamentul de iubire al Fiului său şi i-a primit pe toţi oamenii, întruchipaţi de discipolul iubit, ca fii de regenerat la viaţa divină, devenind doică iubitoare a Bisericii pe care Cristos pe cruce, dându-l pe Duhul, a generat-o. La rândul său, în discipolul iubit, Cristos i-a ales pe toţi discipolii ca vicari ai iubirii sale faţă de Mamă, încredinţând-o lor pentru ca ei, cu afect filial, s-o primească.

Călăuză atentă a Bisericii care se năştea, Maria a început de aceea propria sa misiune maternă deja în cenacol, rugându-se cu apostolii în aşteptarea venirii Duhului Sfânt (cf. Fap 1,14). În această simţire, în decursul secolelor, evlavia creştină a cinstit-o pe Maria cu titlurile, într-un fel echivalente, de Mamă a discipolilor, a credincioşilor, a celor care cred, a tuturor celor care se renasc în Cristos precum şi „Mamă a Bisericii”, aşa cum apare în texte de autori spirituali şi chiar din magisteriul lui Benedict al XIV-lea şi Leon al XIII-lea.

Din asta rezultă clar pe ce fundament fericitul papă Paul al VI-lea, la 21 noiembrie 1964, la încheierea celei de-a treia Sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican, a declarat-o pe sfânta Fecioară Maria „Mama Bisericii, adică a întregului popor creştin, atât a credincioşilor cât şi a păstorilor, care o numesc Mamă preavrednică de iubire”, şi a stabilit ca „întregul popor creştin să aducă tot mai multă cinste Mamei lui Dumnezeu cu acest nume foarte suav”.

De aceea, Scaunul Apostolic, cu ocazia Anului Sfânt al Reconcilierii (1975), a propus o liturghie votivă în cinstea sfintei Maria Maica Bisericii, inserată după aceea în Liturghierul Roman; a dat şi facultatea de a adăuga invocaţia acestui titlu în Litaniile Lauretane (1980) şi a publicat alte formulare în culegerea de liturghii ale sfintei Fecioare Maria (1986); unor naţiuni, dieceze şi familii călugăreşti care cereau asta, le-a acordat să adauge această celebrare în calendarul lor particular.

Suveranul Pontif Francisc, analizând cu atenţie cât de mult promovarea acestei devoţiuni poate să favorizeze creşterea sentimentului matern al Bisericii în păstori, în călugări şi în credincioşi, precum şi a evlaviei mariane genuine, a stabilit ca această comemorare a sfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, să fie înscrisă în calendarul roman în lunea de după Rusalii şi să fie celebrată în fiecare an.

Această celebrare ne va ajuta să ne amintim că viaţa creştină, pentru a creşte, trebuie să fie ancorată în misterul Crucii, în oferirea lui Cristos la ospăţul euharistic, în Fecioara care oferă, Mamă a Răscumpărătorului şi a celor răscumpăraţi.

Această comemorare va trebui să apară deci în toate calendarele şi cărţile liturgice pentru celebrarea Liturghiei şi a Liturgiei Orelor; respectivele texte liturgice sunt ataşate la acest decret şi traducerile lor, aprobate de Conferinţele Episcopale, vor fi publicate după confirmarea acestui dicaster.

Acolo unde celebrarea sfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, conform dreptului particular aprobat, se celebrează deja într-o zi diferită cu un grad liturgic mai înalt, şi în viitor poate să fie celebrată în acelaşi mod.

În pofida oricărui lucru contrar.

Din sediul Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, 11 februarie 2018, comemorarea sfintei Fecioare Maria de la Lourdes.

Cardinal Robert Sarah
prefect

Arthur Roche
arhiepiscop secretar

__________________

Comentariu la decret
al prefectului Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor

Comemorarea Mariei „Maica Bisericii”

Ca aplicare a deciziei papei Francisc, cu decretul din ziua de 11 februarie 2018, a o sută şaizecea aniversare a primei apariţii a Fecioarei la Lourdes, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a dispus înscrierea comemorării „Sfintei Fecioare Maria Maica Bisericii” în Calendarul Roman General. În anexă la decret au fost publicate respectivele texte liturgice, în latină, pentru Liturghie, Oficiul Divin şi Martirologiul Roman. Conferinţele Episcopale se vor ocupa să aprobe traducerea textelor care sunt de folos, şi după confirmare, să le publice în cărţile liturgice din jurisdicţia lor.

Motivul celebrării este descris pe scurt chiar în decret, care aminteşte de formarea veneraţiei liturgice rezervate Mariei ca urmare a unei înţelegeri mai bune a prezenţei sale „în misterul lui Cristos şi al Bisericii”, aşa cum a explicat capitolul al VIII-lea din Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican. De fapt, pe bună dreptate, promulgând această constituţie conciliară, la 21 noiembrie 1964, fericitul Paul al VI-lea a voit să recunoască solemn Mariei titlul de „Maica Bisericii”. Simţirea poporului creştin, în două mii de ani de istorie, percepuse în diferite moduri legătura filială care-i uneşte strâns pe discipolii lui Cristos cu preasfânta sa Mamă. Despre această legătură dă mărturie explicită evanghelistul Ioan, prezentând testamentul lui Isus muribund pe cruce (cf. In 19,26-27). După ce a încredinţat-o pe Mama sa discipolilor şi pe aceştia Mamei, „ştiind că toate s-au împlinit”, murind Isus „îşi dă duhul” în vederea vieţii Bisericii, trupul său mistic: de fapt, „din coasta lui Cristos dormind pe Cruce s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici” (Sacrosanctum Concilium, nr. 5).

Apa şi sângele care au curs din inima lui Cristos pe cruce, semn al totalităţii oferirii sale răscumpărătoare, continuă în mod sacramental să dea viaţă Bisericii prin Botez şi Euharistie. În această minunată comuniune, de alimentat mereu între Răscumpărător şi răscumpăraţi, Maria Preasfântă are misiunea maternă de desfăşurat. Aminteşte asta textul evanghelic din In 19,25-34 indicat în liturghia de la noua comemorare, indicat deja – împreună cu lecturile din Gen 3 şi din Fap1 – la liturghia votivă „de sancta Maria Ecclesiae Mater” aprobată de Congregaţie pentru Cultul Divin în 1973, în vederea Anului Sfânt al Reconcilierii din 1975 (cf. Notitiae 1973, pag. 382-383).

Comemorarea liturgică a maternităţii ecleziale a Mariei găsise deci loc, printre liturghiile votive, în editio altera a Missale Romanum din 1975. După aceea, în timpul pontificatului sfântului Ioan Paul al II-lea a existat posibilitatea, acordată Conferinţelor Episcopale, de a adăuga titlul de „Maica Bisericii” în Litaniile Lauretane (cf. Notitiae 1980, pag. 159); şi cu ocazia anului marian, Congregaţia pentru Cultul Divin a publicat alte formulare de liturghii votive sub titlul de Maria Mamă şi imagine a Bisericii în Collectio missarum de Beata Maria Virgine. A fost aprobată, în decursul anilor, şi inserarea celebrării „Maicii Bisericii” în calendarul propriu al unor ţări, ca Polonia şi Argentina, lunea după Rusalii; în alte date a fost înscrisă în locuri speciale precum bazilica „Sfântul Petru”, unde a avut loc proclamarea titlului din partea lui Paul al VI-lea, precum şi în propriile ordinelor şi congregaţiilor călugăreşti.

Luând în considerare importanţa misterului maternităţii spirituale a Mariei, care de la aşteptarea Duhului la Rusalii (cf. Fap 1,14), n-a încetat niciodată să se îngrijească matern de Biserica peregrină în timp, papa Francisc a stabilit că, lunea după Rusalii, comemorarea Mariei Maica Bisericii este obligatorie pentru toată Biserica de rit roman. Este evidentă legătura dintre vitalitatea Bisericii de la Rusalii şi grija maternă a Mariei faţă de ea. În textele de la Liturghie şi de la Oficiu textul din Fap 1,12-14 luminează celebrarea liturgică, precum şi Gen 3,9-15.20, citit în lumina tipologiei noii Eve, constituită „Mater omnium viventium” sub crucea Fiului Răscumpărătorului lumii.

Auspiciul este ca această celebrare, extinsă la toată Biserica, să amintească tuturor discipolilor lui Cristos că, dacă vrem să creştem şi să ne umplem de iubirea lui Dumnezeu, trebuie să înrădăcinăm viaţa noastră pe trei realităţi: Crucea, Ostia şi Fecioara – Crux, Hostia et Virgo. Acestea sunt cele trei mistere pe care Dumnezeu le-a dăruit lumii pentru a structura, a fecunda, a sfinţi viaţa noastră interioară şi pentru a ne conduce spre Isus Cristos. Sunt trei mistere de contemplat în tăcere (R. Sarah, Forţa tăcerii, nr. 57).

Cardinal Robert Sarah
prefect al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

04/03/2018 0 7

Formarea și consolarea conștiințelor care au nevoie de adevăr

Dragi prelaţi auditori,

Vă salut cordial, începând de la decan, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele sale. Împreună cu voi îi salut pe oficiali, pe avocaţi şi pe toţi colaboratorii de la Tribunalul Apostolic Rota Romana. Vă urez tot binele pentru anul judecătoresc pe care-l inaugurăm astăzi.

Astăzi aş vrea să reflectez cu voi despre un aspect calificator al slujirii voastre judecătoreşti, adică despre centralitatea conştiinţei, care este în acelaşi timp cea a fiecăruia dintre voi şi cea a persoanelor de ale căror cazuri vă ocupaţi. De fapt, activitatea voastră se exprimă şi ca slujire a păcii conştiinţelor şi cere să fie exercitată în toată conştiinţa, cum bine exprimă formula cu care sentinţele voastre sunt date ad consulendum conscientiae sau ut consulatur conscientiae.

În vederea declarării de nulitate sau validitate a legăturii matrimoniale, voi vă puneţi, într-un anumit sens, ca experţi ai conştiinţei credincioşilor creştini. În acest rol, sunteţi chemaţi să invocaţi neîncetat asistenţa divină pentru a îndeplini cu umilinţă şi măsură misiunea gravă încredinţată vouă de Biserică, manifestând astfel conexiunea dintre certitudinea morală, la care judecătorul să ajungă ex actis et probatis, şi domeniul conştiinţei sale, cunoscut numai de Duhul Sfânt şi asistat de El. De fapt, graţie luminii Duhului vă este dat să intraţi în domeniul sacru al conştiinţei credincioşilor. Este semnificativ că vechea rugăciune Adsumus, care era proclamată la începutul fiecărei sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican, se recită cu atâta frecvenţă în tribunalul vostru.

Domeniul conştiinţei a fost foarte îndrăgit de părinţii de la ultimele două Sinoade ale Episcopilor şi a răsunat în mod semnificativ în exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia. Asta a derivat din conştiinţa pe care succesorul lui Petru şi părinţii sinodali au chibzuit-o profund cu privire la necesitatea imperioasă de ascultare, din partea păstorilor Bisericii, a instanţelor şi a aşteptărilor acelor credincioşi care au făcut propria conştiinţă mută şi absentă timp de ani lungi şi, după aceea, au fost ajutaţi de Dumnezeu şi de viaţă să regăsească un pic de lumină, adresându-se Bisericii pentru a avea pacea conştiinţei lor.

Conştiinţa asumă un rol decisiv în alegerile angajante pe care logodnicii trebuie să le înfrunte pentru a primi şi a construi unirea conjugală şi apoi familia după planul lui Dumnezeu. Biserica, mamă foarte duioasă, ut consolatur conscientiae a credincioşilor care au nevoie de adevăr, a observat necesitatea de a-i invita pe cei care lucrează în pastoraţia matrimonială şi familială la o conştiinţă reînnoită în a-i ajuta pe logodnici să construiască şi să păzească sanctuarul intim al conştiinţei lor creştine. În această privinţă, îmi place să remarc că în cele două documente în formă de motu proprio, date pentru reforma procesului matrimonial, am îndemnat să se instituie investigaţia pastorală diecezană aşa încât să facă nu numai procesul mai zvelt, ci şi mai corect, în cuvenita cunoaştere a cauzelor şi motivelor care sunt la originea falimentului matrimonial. Pe de altă parte, exortaţia apostolică Amoris laetitia au fost indicate parcursuri pastorale pentru a-i ajuta pe logodnici să intre fără frici în discernământ şi în alegerea consecventă a viitoarei stări de viaţă conjugală şi familială, descriind în primele cinci capitole bogăţia extraordinară a legământului conjugal desenat de Dumnezeu în Scripturi şi trăit de Biserică în cursul istoriei.

Este deosebit de necesară o continuă experienţă de credinţă, speranţă şi caritate, pentru ca tinerii să decidă din nou, cu conştiinţă sigură şi senină, că unirea conjugală deschisă la darul copiilor este bucurie mare pentru Dumnezeu, pentru Biserică, pentru omenire. Drumul sinodal de reflecţie asupra căsătoriei şi familiei şi succesiva exortaţie apostolică Amoris laetitia au avut un parcurs şi un scop obligatorii: cum să se salveze tinerii din zgomotul şi gălăgia asurzitoare a efemerului, care îi face să renunţe la asumarea de angajamente stabile şi pozitive pentru binele individual şi colectiv. O condiţionare care reduce la tăcere glasul libertăţii lor, al acelei chilii intime – conştiinţa întocmai – pe care numai Dumnezeu o luminează şi o deschide la viaţă, dacă i se permite să intre.

Cât de preţioasă şi urgentă este acţiunea pastorală a întregii Biserici pentru recuperarea, salvgardarea, păstrarea unei conştiinţe creştine, luminate de valorile evanghelice! Va fi o acţiune lungă şi grea, care cere episcopilor şi preoţilor să acţioneze perseverent pentru a lumina, a apăra şi a susţine conştiinţa creştină a oamenilor noştri. Glasul sinodal al părinţilor episcopi şi succesiva exortaţie apostolică Amoris laetitia au asigurat astfel un punct primordial: raportul necesar dintre regula fidei, adică fidelitatea Bisericii faţă de magisteriul de neatins despre căsătorie, aşa ca şi despre Euharistie, şi atenţia urgentă a Bisericii însăşi faţă de procesele psihologice şi religioase ale tuturor persoanelor chemate la alegerea matrimonială şi familială. Primind dorinţele părinţilor sinodali, am avut deja ocazia să recomand angajarea unui catecumenat matrimonial, înţeles ca itinerar indispensabil al tinerilor şi al cuplurilor destinat să-i facă să retrăiască conştiinţa lor creştină, susţinută de harul celor două sacramente, botezul şi căsătoria.

Aşa cum am reafirmat alte dăţi, catecumenatul este în sine unic, deoarece e baptismal, adică înrădăcinat în botez, şi în acelaşi timp în viaţă are nevoie de caracter permanent, fiind permanent harul sacramentului matrimonial, care tocmai pentru că este har este rod al misterului, a cărui bogăţie nu poate decât să fie păzită şi asistată în conştiinţa soţilor ca individ şi ca pereche. Este vorba în realitate de figuri speciale ale acelei neîncetate cura animarum care este motivaţia de a fi a Bisericii şi a noastră a păstorilor în primul rând.

Totuşi, îngrijirea conştiinţelor nu poate să fie angajare exclusivă a păstorilor, ci, cu responsabilităţi şi modalităţi diferite, este misiune a tuturor, slujitori şi credincioşi botezaţi. Fericitul Paul al VI-lea îndemna la „fidelitate absolută pentru a salvgarda «regula fidei»” (Insegnamenti XV [1977], 663), care luminează conştiinţa şi nu poate să fie întunecată sau dezechilibrată. Pentru a face asta – spune tot Paul al VI-lea – „trebuie evitate extremismele opuse, fie din partea celui care apelează la tradiţie pentru a justifica propria neascultare faţă de magisteriul suprem şi faţă de Conciliul ecumenic, fie din partea celor care dezrădăcinează din humusul eclezial corupând învăţătura genuină a Bisericii; ambele atitudini sunt semn de subiectivism necuvenit şi probabil inconştient, când nu este din păcate semn de încăpăţânare, de îndărătnicie, de dezechilibru; poziţii care rănesc la inimă Biserica, Mamă şi Învăţătoare” (Insegnamenti XIV [1976], 500).

Credinţa este lumină ce luminează nu numai prezentul, ci şi viitorul: căsătoria şi familia sunt viitorul Bisericii şi al societăţii. De aceea este necesar să se favorizeze o stare de catecumenat permanent, pentru ca şi conştiinţa celor botezaţi să fie deschisă la lumina Duhului. Intenţia sacramentală nu este niciodată rod al unui automatism, ci întotdeauna al unei conştiinţe luminate de credinţă, ca rezultat al unei combinaţii între uman şi divin. În acest sens, unirea matrimonială se poate numi adevărată numai dacă intenţia umană a soţilor este orientată spre ceea ce vor Cristos şi Biserica. Pentru a-i face tot mai conştienţi de asta pe viitorii soţi este nevoie de aportul, în afară de cel al episcopilor şi al preoţilor, şi al altor persoane angajate în pastoraţie, călugări şi credincioşi laici coresponsabili în misiunea Bisericii.

Dragi judecători de la Rota Romana, conexiunea strânsă între domeniul conştiinţei şi cel al proceselor matrimoniale de care vă ocupaţi zilnic, cere să se evite ca exercitarea justiţiei să fie redusă la o simplă activitate birocratică. Dacă tribunalele ecleziastice ar cădea în această ispită, ar trăda conştiinţa creştină. Iată pentru ce, în procedura din processus brevior am stabilit nu numai ca să fie făcut mai evident rolul de supraveghere a episcopului diecezan, ci şi ca el însuşi, judecător înnăscut în Biserica încredinţată lui, să judece în primă instanţă posibilele cazuri de nulitate matrimonială. Trebuie să împiedicăm ca, în ceea ce priveşte căsătoria lor, conştiinţa credincioşilor aflaţi în dificultate să se închidă în faţa unui drum de har. La acest scop se ajunge cu o însoţire pastorală, cu discernământul conştiinţelor (cf. Exortaţia apostolică Amoris laetitia, 242) şi cu opera tribunalelor noastre. Această operă trebuie să se desfăşoare în înţelepciune şi în căutarea adevărului: numai astfel declaraţia de nulitate produce o eliberare a conştiinţelor.

Reînnoiesc fiecăruia recunoştinţa mea pentru binele pe care-l faceţi poporului lui Dumnezeu, slujind justiţia. Invoc asistenţa divină asupra muncii voastre şi din inimă vă împart binecuvântarea apostolică.

Franciscus

Discursul Sfântului Părinte Francisc cu ocazia inaugurării anului judecătoresc al Tribunalului Rota Romana (29 ianuarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Cari Prelati Uditori,

vi saluto cordialmente, ad iniziare dal Decano, che ringrazio per le sue parole. Insieme con voi saluto gli officiali, gli avvocati e tutti i collaboratori del Tribunale Apostolico della Rota Romana. Vi auguro ogni bene per l’Anno giudiziario che oggi inauguriamo.

Oggi vorrei riflettere con voi su un aspetto qualificante del vostro servizio giudiziale, cioè sulla centralità della coscienza, che è nello stesso tempo quella di ciascuno di voi e quella delle persone dei cui casi vi occupate. Infatti, la vostra attività si esprime anche come ministero della pace delle coscienze e richiede di essere esercitata in tutta coscienza, come bene esprime la formula con la quale le vostre Sentenze vengono emanate ad consulendum conscientiae o ut consulatur conscientiae.

In ordine alla dichiarazione di nullità o validità del vincolo matrimoniale, voi vi ponete, in certo senso, come esperti della coscienza dei fedeli cristiani. In questo ruolo, siete chiamati ad invocare incessantemente l’assistenza divina per espletare con umiltà e misura il grave compito affidatovi dalla Chiesa, manifestando così la connessione tra la certezza morale, che il giudice deve raggiungere ex actis et probatis, e l’ambito della sua coscienza, noto unicamente allo Spirito Santo e da Lui assistito. Grazie alla luce dello Spirito vi è dato, infatti, di entrare nell’ambito sacro della coscienza dei fedeli. È significativo che l’antica preghiera dell’Adsumus, che veniva proclamata all’inizio di ogni sessione del Concilio Vaticano II, si reciti con tanta frequenza nel vostro Tribunale.

L’ambito della coscienza è stato molto caro ai Padri degli ultimi due Sinodi dei Vescovi, ed è risuonato in modo significativo nell’Esortazione apostolica post-sinodale Amoris laetitia. Ciò è derivato dalla consapevolezza che il Successore di Pietro e i Padri sinodali hanno maturato circa l’impellente necessità di ascolto, da parte dei Pastori della Chiesa, delle istanze e delle attese di quei fedeli i quali hanno reso la propria coscienza muta e assente per lunghi anni e, in seguito, sono stati aiutati da Dio e dalla vita a ritrovare un po’ di luce, rivolgendosi alla Chiesa per avere la pace della loro coscienza.

La coscienza assume un ruolo decisivo nelle scelte impegnative che i fidanzati devono affrontare per accogliere e costruire l’unione coniugale e quindi la famiglia secondo il disegno di Dio. La Chiesa, madre tenerissima, ut consulatur conscientiae dei fedeli bisognosi di verità, ha ravvisato la necessità di invitare quanti operano nella pastorale matrimoniale e famigliare ad una rinnovata consapevolezza nell’aiutare i fidanzati a costruire e custodire l’intimo santuario della loro coscienza cristiana. In proposito, mi piace rimarcare che nei due Documenti in forma di motu proprio, emanati per la riforma del processo matrimoniale, ho esortato a istituire l’indagine pastorale diocesana così da rendere non solo il processo più sollecito, ma anche più giusto, nella dovuta conoscenza di cause e motivi che sono all’origine del fallimento matrimoniale. D’altra parte, nell’Esortazione apostolica Amoris laetitia, sono stati indicati percorsi pastorali per aiutare i fidanzati ad entrare senza paure nel discernimento e nella scelta conseguente del futuro stato di vita coniugale e familiare, descrivendo nei primi cinque capitoli la straordinaria ricchezza del patto coniugale disegnato da Dio nelle Scritture e vissuto dalla Chiesa nel corso della storia.

È quanto mai necessaria una continua esperienza di fede, speranza e carità, perché i giovani tornino a decidere, con coscienza sicura e serena, che l’unione coniugale aperta al dono dei figli è letizia grande per Dio, per la Chiesa, per l’umanità. Il cammino sinodale di riflessione sul matrimonio e la famiglia, e la successiva Esortazione apostolica Amoris laetitia, hanno avuto un percorso e uno scopo obbligati: come salvare i giovani dal frastuono e rumore assordante dell’effimero, che li porta a rinunciare ad assumere impegni stabili e positivi per il bene individuale e collettivo. Un condizionamento che mette a tacere la voce della loro libertà, di quell’intima cella – la coscienza appunto – che Dio solo illumina e apre alla vita, se gli si permette di entrare.

Quanto è preziosa e urgente l’azione pastorale di tutta la Chiesa per il recupero, la salvaguardia, la custodia di una coscienza cristiana, illuminata dai valori evangelici! Sarà un’impresa lunga e non facile, che richiede a vescovi e presbiteri di operare indefessamente per illuminare, difendere e sostenere la coscienza cristiana della nostra gente. La voce sinodale dei Padri Vescovi e la successiva Esortazione apostolica Amoris laetitia hanno così assicurato un punto primordiale: il necessario rapporto tra laregula fidei, cioè la fedeltà della Chiesa al magistero intoccabile sul matrimonio, così come sull’Eucaristia, e l’urgente attenzione della Chiesa stessa ai processi psicologici e religiosi di tutte le persone chiamate alla scelta matrimoniale e familiare. Accogliendo gli auspici dei Padri sinodali, ho già avuto modo di raccomandare l’impegno di un catecumenato matrimoniale, inteso come itinerario indispensabile dei giovani e delle coppie destinato a far rivivere la loro coscienza cristiana, sostenuta dalla grazia dei due sacramenti, battesimo e matrimonio.

Come ho ribadito altre volte, il catecumenato è per sé unico, in quanto battesimale, cioè radicato nel battesimo, e al tempo stesso nella vita necessita del carattere permanente, essendo permanente la grazia del sacramento matrimoniale, che proprio perché grazia è frutto del mistero, la cui ricchezza non può che essere custodita e assistita nella coscienza dei coniugi come singoli e come coppia. Si tratta in realtà di figure peculiari di quell’incessante cura animarum che è la ragion d’essere della Chiesa, e di noi Pastori in primo luogo.

Tuttavia, la cura delle coscienze non può essere impegno esclusivo dei Pastori, ma, con responsabilità e modalità diverse, è missione di tutti, ministri e fedeli battezzati. Il Beato Paolo VI esortava alla «fedeltà assoluta per salvaguardare la “regula fidei”» (Insegnamenti XV [1977], 663), che illumina la coscienza e non può essere offuscata e scardinata. Per fare ciò – dice ancora Paolo VI – «occorre evitare gli estremismi opposti, sia da parte di chi si appella alla tradizione per giustificare la propria disobbedienza al supremo Magistero e al Concilio ecumenico, sia da parte di quanti si sradicano dall’humus ecclesiale corrompendo la genuina dottrina della Chiesa; entrambi gli atteggiamenti sono segno di indebito e forse inconscio soggettivismo, quando non sia purtroppo di ostinazione, di caparbietà, di squilibrio; posizioni queste che feriscono al cuore la Chiesa, Madre e Maestra» (Insegnamenti XIV [1976], 500).

La fede è luce che illumina non solo il presente ma anche il futuro: matrimonio e famiglia sono il futuro della Chiesa e della società. È necessario pertanto favorire uno stato di catecumenato permanente, affinché la coscienza dei battezzati sia aperta alla luce dello Spirito. L’intenzione sacramentale non è mai frutto di un automatismo, ma sempre di una coscienza illuminata dalla fede, come il risultato di una combinazione tra umano e divino. In questo senso, l’unione sponsale può dirsi vera solo se l’intenzione umana degli sposi è orientata a ciò che vogliono Cristo e la Chiesa. Per rendere sempre più consapevoli di ciò i futuri sposi, occorre l’apporto, oltre che dei vescovi e dei sacerdoti, anche di altre persone impegnate nella pastorale, religiosi e fedeli laici corresponsabili nella missione della Chiesa.

Cari giudici della Rota Romana, la stretta connessione tra l’ambito della coscienza e quello dei processi matrimoniali di cui quotidianamente vi occupate, chiede di evitare che l’esercizio della giustizia venga ridotto a un mero espletamento burocratico. Se i tribunali ecclesiastici cadessero in questa tentazione, tradirebbero la coscienza cristiana. Ecco perché, nella procedura del processus brevior, ho stabilito non solo che sia reso più evidente il ruolo di vigilanza del Vescovo diocesano, ma anche che egli stesso, giudice nativo nella Chiesa affidatagli, giudichi in prima istanza i possibili casi di nullità matrimoniale. Dobbiamo impedire che la coscienza dei fedeli in difficoltà per quanto riguarda il loro matrimonio si chiuda ad un cammino di Grazia. Questo scopo si raggiunge con un accompagnamento pastorale, con il discernimento delle coscienze (cfr Esort. ap. Amoris laetitia, 242) e con l’opera dei nostri tribunali. Tale opera deve svolgersi nella sapienza e nella ricerca della verità: solo così la dichiarazione di nullità produce una liberazione delle coscienze.

Rinnovo a ciascuno la mia gratitudine per il bene che fate al popolo di Dio, servendo la giustizia. Invoco la divina assistenza sul vostro lavoro e di cuore vi imparto la Benedizione Apostolica.

29/01/2018 0 4

Legile disciplinei sacre – Sacrae Disciplinae Leges

Codul de drept canonic În decursul secolelor, Biserica Catolică a obişnuit să reformeze şi să reînnoiască Legile disciplinei sacre, pentru ca – păstrându-se necontenit fidelitatea faţă de dumnezeiescul Întemeietor – ele să fie mai conforme cu misiunea salvifică ce i-a fost încredinţată. Îndemnaţi şi noi de acelaşi gând şi împlinind, în sfârşit, aştep-tarea întregii lumi catolice, poruncim astăzi, 25 ianuarie 1983, promulgarea Codului de Drept Canonic revizuit. Făcând aceasta, gândul nostru se duce înapoi la aceeaşi zi, din anul 1959, când înaintaşul nostru Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, a anunţat pentru prima oară în mod public că a luat decizia de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare, ce fusese promulgat în solem-nitatea Rusaliilor din anul 1917.

Decizia de a reînnoi Codul a fost luată împreună cu alte două decizii, pe care acel Pontif le-a anunţat tot în aceeaşi zi: celebrarea unui sinod al diecezei de Roma şi convocarea unui conciliu ecumenic. Dintre aceste două evenimente – deşi primul nu are o legătură strânsă cu reformarea Codului – cel de-al doilea, adică celebrarea conciliului, este totuşi de o importanţă deosebită pentru problema pe care o discutăm şi în strânsă legătură cu ea.

Dacă se pune întrebarea de ce a intuit Ioan al XXIII-lea necesi-tatea reformării Codului în vigoare, răspunsul poate fi găsit chiar în Codul promulgat în anul 1917. Există însă şi un alt răspuns, şi acesta e cel principal: reformarea Codului de Drept Canonic apărea întru totul voită şi cerută chiar de Conciliu, care şi-a concentrat cea mai mare atenţie asupra Bisericii.

Desigur, când a fost anunţată pentru prima oară necesitatea revizuirii Codului, Conciliul era o chestiune de viitor. Trebuie apoi adăugat şi faptul că actele magisteriului său, îndeosebi învăţătura sa despre Biserică, au fost puse la punct abia în anii 1962-1963. Cu toate acestea, toţi vedem că intuiţia lui Ioan al XXIII-lea a fost cât se poate de exactă şi trebuie afirmat pe drept cuvânt că decizia sa a privit în perspectivă la binele Bisericii.

De aceea, noul Cod, care este publicat astăzi, a avut absolută nevoie de opera Conciliului şi, deşi a fost anunţat împreună cu Conciliul, din punct de vedere cronologic îi urmează, deoarece lucrările întreprinse pentru pregătirea lui, care trebuiau să se bazeze pe Conciliu, nu au putut începe decât după terminarea acestuia.

Întorcându-se astăzi gândul nostru spre începutul acelui drum lung, adică la ziua de 25 ianuarie 1959, şi la persoana lui Ioan al XXIII-lea, iniţiatorul revizuirii Codului, trebuie să recunoaştem că acest Cod a izvorât din una şi aceeaşi intenţie: necesitatea de a reînnoi viaţa creştină. De fapt, întreaga operă a Conciliului şi-a extras normele şi orientarea mai ales din această intenţie.

Dacă luăm în consideraţie natura lucrărilor premergătoare promulgării Codului, precum şi modul în care ele au fost efectuate, îndeosebi în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea şi al lui Ioan Paul I, şi de atunci până azi, este absolut necesar să se scoată bine în evidenţă faptul că aceste lucrări au fost duse la bun sfârşit într-un excepţional spirit de colegialitate, şi acest lucru este valabil nu numai în ce priveşte redactarea materială a operei, dar chiar substanţa însăşi a legilor elaborate.

Acest aspect colegial, care caracterizează cât se poate de bine procesul de formare a Codului, corespunde perfect cu magisteriul şi spiritul Conciliului Vatican II. De aceea, Codul, nu numai în conţinutul său, dar şi în însăşi geneza sa, permite să se vadă inspi-raţia ce vine din acest Conciliu, în ale cărui documente Biserica, „sacrament universal de mântuire” (cf. Const. Dogm. despre Bise-rică Lumen gentium 1,5,48), este prezentată ca popor al lui Dum-nezeu, iar structura ei ierarhică este întemeiată pe Colegiul apos-tolilor împreună cu Capul acestuia.

Din acest motiv, Episcopii şi episcopatele au fost invitaţi să colabo-reze la pregătirea noului Cod, şi astfel, pe parcursul unui drum atât de lung, cu o metodă cât mai colegială posibil, să se maturi-zeze, puţin câte puţin, formulele juridice, care apoi trebuiau să fie utilizate de întreaga Biserică. În plus, în toate fazele acestei lucrări au participat şi experţi, adică persoane specializate în teologie, în istorie şi, mai ales, în Dreptul Canonic, care au fost chemaţi din toate părţile lumii.

Tuturor şi fiecăruia în parte le manifestăm astăzi sentimentele noastre de vie recunoştinţă.

În primul rând, apar în faţa ochilor noştri cardinalii răposaţi, care au condus Comisia pregătitoare: cardinalul Pietro Ciriaci, care a început lucrarea, şi cardinalul Pericle Felici, care ani de-a rândul a coordonat desfăşurarea lucrărilor, aproape până la terminarea lor. Ne gândim apoi la secretarii aceleiaşi Comisii: mons. Giacomo Violardo, devenit ulterior cardinal, şi părintele Raimundo Bigador, membru al Societăţii lui Isus, ambii oferindu-şi darurile ştiinţei şi înţelepciunii lor în îndeplinirea acestei funcţii. Împreună cu ei, îi amintim pe cardinalii, arhiepiscopii, episcopii şi pe toţi aceia care au fost membri ai acelei Comisii, ca şi pe consultanţii fiecărui grup de studii, care s-au dedicat în aceşti ani unei activităţi atât de dificile, dar pe care între timp Dumnezeu i-a chemat la răsplata veşnică. Pentru sufletele tuturor acestora se înalţă la Dumnezeu rugăciunea noastră.

Dar ne place să-i amintim şi pe cei care sunt în viaţă, în primul rând, pe actualul preşedinte al Comisiei, venerabilul frate Rosalio Castillo Lara, care foarte mult timp a desfăşurat o muncă remar-cabilă într-o funcţie atât de importantă; apoi pe iubitul nostru fiu Wilhelm Onclin, preot care a contribuit enorm de mult, cu tenaci-tate şi zel, la terminarea cu bine a lucrării, şi pe toţi ceilalţi care, în cadrul aceleiaşi Comisii, fie în calitate de membri cardinali, fie în calitatea de Oficiali, consultanţi şi colaboratori în grupurile de studii sau în alte oficii, au avut o contribuţie foarte valoroasă la elaborarea şi desăvârşirea unei opere atât de importante şi complexe.

Aşadar, promulgând astăzi Codul, suntem pe deplin conştienţi că acest act provine din autoritatea noastră de Pontif şi, prin urmare, îmbracă un caracter „primaţial”. Dar tot atât de conştienţi suntem că acest Cod, în ce priveşte conţinutul său, reflectă grija colegială faţă de Biserică a tuturor fraţilor noştri în episcopat; ba, mai mult, făcând o anumită asemănare cu Conciliul însuşi, acest Cod trebuie considerat ca fiind rodul unei colaborări colegiale izvorâte din eforturile convergente ale persoanelor şi instituţiilor specializate răspândite în întreaga Biserică.

Se pune o a doua întrebare: ce este Codul de Drept Canonic? Pentru a da un răspuns corect la această întrebare, trebuie să ne întoarcem cu mintea la îndepărtata moştenire a dreptului, conţinută în cărţile Vechiului şi Noului Testament, din care provine, ca de la izvorul său principal, întreaga tradiţie juridică şi legisla-tivă a Bisericii.

De fapt, Cristos Domnul nicidecum nu a abolit moştenirea bogată a Legii şi a profeţilor, care s-a format treptat din experienţa istorică a poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament, dar a desăvârşit-o (cf. Mt 5,17), astfel încât să aparţină într-o manieră nouă şi mai elevată la moştenirea Noului Testament. De aceea, chiar dacă sfântul Paul, prezentând misterul pascal, învaţă că justificarea nu se dobândeşte prin faptele legii, ci prin credinţă (cf. Rom 3,28; Gal 2,16), el totuşi nu exclude obligativitatea Deca-logului (cf. Rom 13,8-10; Gal 5,13-25; 6,2) şi nu neagă importanţa disciplinei în Biserica lui Dumnezeu (cf. 1Cor cap. 5 şi 6). În felul acesta, scrierile Noului Testament ne permit să cunoaştem şi mai mult importanţa însăşi a disciplinei şi să putem înţelege mai bine cât de strâns unită este ea cu caracterul salvific al mesajului evanghelic.

Astfel stând lucrurile, apare destul de limpede că scopul Codului nu este nicidecum de a înlocui în viaţa Bisericii credinţa, harul şi, mai ales, carismele credincioşilor. Dimpotrivă, Codul tinde mai degrabă să creeze în societatea eclezială o ordine care, acordând iubirii primatul, de asemenea, harului şi carismelor, să faciliteze totodată dezvoltarea lor armonioasă atât în viaţa societăţii ecleziale, cât şi în aceea a fiecărui membru al acestei societăţi.

Fiind Codul principalul document legislativ al Bisericii bazat pe moştenirea juridică şi legislativă a revelaţiei şi a tradiţiei, el trebuie considerat un instrument indispensabil pentru a se asigura ordinea necesară atât în viaţa individuală şi socială, cât şi în activi-tatea însăşi a Bisericii. De aceea, pe lângă elementele fundamen-tale ale structurii ierarhice a Bisericii, stabilite pe dumnezeiescul Întemeietor sau înrădăcinate în tradiţia apostolică, sau, în orice caz, în tradiţia foarte veche, precum şi pe lângă principalele norme privind exercitarea triplei funcţii încredinţate aceleiaşi Biserici, Codul trebuie să stabilească şi unele reguli şi norme de comportare.

Acest instrument, care este Codul, corespunde pe deplin cu natura Bisericii, îndeosebi aşa cum este ea prezentată de magis-teriul Conciliului Vatican II, în general, şi de către doctrina eclezio-logică a acestuia, în special. Mai mult, într-un anumit sens, acest Cod nou poate fi considerat ca un mare efort de a traduce în limbaj canonistic însăşi această doctrină, adică ecleziologia conciliară. Deşi practic este imposibil să se transpună în mod perfect în limbaj canonistic imaginea Bisericii, aşa cum este ea prezentată de învăţătura Conciliului, totuşi Codul trebuie să-şi îndrepte mereu privirea spre ea ca spre principalul său model, şi din firea lui este ţinut să redea conţinutul sau trăsăturile esenţiale ale acestei imagini.

De aici provin câteva criterii fundamentale după care se ghidează întregul Cod, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi în ce priveşte limbajul.

S-ar putea afirma că de aici derivă acea notă caracteristică în virtutea căreia Codul este considerat ca o completare a magisteriului oferit de Conciliul Vatican II, îndeosebi de constituţiile Lumen gentium şi Gaudium et spes.

Aşadar, ceea ce constituie noutatea esenţială a Conciliului Vatican al II-lea – în continuitate cu tradiţia legislativă a Bisericii – mai ales cu privire la doctrina sa ecleziologică, constituie, de fapt, şi noutatea actualului Cod.

Între elementele care redau imaginea adevărată şi specifică a Bisericii trebuie menţionate mai ales următoarele: învăţătura conform căreia Biserica este popor al lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, 2), iar autoritatea ierarhică, slujire (cf. ibid., 3); apoi învăţătura potrivit căreia Biserica este comuniune, pe baza căreia se stabilesc relaţiile ce trebuie să existe între Bisericile particulare şi Biserica universală, între colegialitate şi primat; de asemenea, învăţătura conform căreia toţi membrii poporului lui Dumnezeu sunt părtaşi, fiecare în felul său specific, la tripla funcţie a lui Cristos: sacerdotală, profetică şi regească; acestei învăţături i se alătură şi cea referitoare la îndatoririle şi drepturile credincioşilor creştini, îndeosebi ale laicilor; în sfârşit, interesul pe care Biserica trebuie să-l aibă faţă de ecumenism.

Dacă, aşadar, Conciliul Vatican al II-lea a scos din tezaurul tradiţiei lucruri vechi şi noi, iar noutatea constă tocmai în aceste elemente pe care le-am menţionat mai sus, ca, de altfel, şi în altele, atunci e limpede că şi Codul trebuie să-şi însuşească această caracteristică de fidelitate în noutate şi de noutate în fidelitate, conformându-se ei atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte limbajul.

Noul Cod de Drept Canonic vede lumina într-un moment în care Episcopii întregii Biserici nu numai că îi cer promulgarea, dar i-o cer cu insistenţă şi chiar cu nerăbdare.

Într-adevăr, Codul de Drept Canonic este absolut necesar Bise-ricii. Fiind constituită ca un organism social şi vizibil, Biserica are nevoie de norme pentru ca structura ei ierarhică şi organică să fie vizibilă, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumnezeiescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacră şi adminis-trarea sacramentelor, să fie bine organizată, legăturile reciproce dintre credincioşi să fie reglementate după dreptate bazată pe caritate, drepturile fiecăruia să fie precizate şi garantate şi, în fine, iniţiativele comune, asumate în vederea trăirii desăvârşite a vieţii creştine, să fie sprijinite, întărite şi promovate de legi canonice.

În sfârşit, prin natura lor, legile canonice cer să fie respectate; de aceea, s-a depus tot efortul ca, în îndelungata elaborare a Codului, normele să fie formulate cu grijă şi bazate pe un solid fundament juridic, canonic şi teologic.

După toate aceste consideraţii, să sperăm că noua legislaţie canonică va deveni un mijloc eficient care să permită Bisericii să se dovedească din ce în ce tot mai capabilă în a-şi îndeplini în lume misiunea salvatoare.

Oferim tuturor cu plăcere şi încredere aceste consideraţii ale Noastre, acum, cu prilejul promulgării principalului Corpus de legi ecleziastice pentru Biserica Latină.

Să dea Dumnezeu ca bucuria şi pacea, împreună cu dreptatea şi ascultarea, să facă să fie respectat acest Cod, şi ceea ce este poruncit de către cap să fie respectat şi de către corp.

Încrezători, aşadar, în ajutorul harului dumnezeiesc, sprijiniţi de autoritatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, pe deplin conştienţi de ceea ce îndeplinim, acceptând dorinţele Episcopilor din lumea întreagă, care au colaborat cu noi cu afect colegial, în virtutea autorităţii supreme cu care suntem învestiţi, prin această Consti-tuţie a noastră, care să fie mereu valabilă în viitor, promulgăm prezentul Cod aşa cum a fost el întocmit şi revizuit şi, totodată, poruncim ca de acum înainte să aibă putere de lege pentru întreaga Biserică Latină şi îl încredinţăm în paza şi supravegherea tuturor acelora care au datoria de a-l face să fie respectat. Şi pentru ca toţi să poată să se informeze cum trebuie şi să cunoască mai profund aceste dispoziţii înainte ca ele să intre în vigoare, declarăm şi poruncim ca ele să aibă putere de lege din prima zi a Adventului din acest an 1983, în ciuda existenţei oricăror dispo-ziţii, constituţii, privilegii – chiar vrednice de o semnalare specială şi particulară – şi cutume contrare.

Aşadar, îi îndemnăm pe toţi fiii Noştri preaiubiţi să respecte cu sinceritate şi bunăvoinţă normele propuse, cu speranţa că se va reintroduce în Biserică o disciplină activă şi că, în consecinţă, cu ajutorul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, va spori din ce în ce tot mai mult grija pentru mântuirea sufletelor.