Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Archive for the ‘Drept canonic’ Category

Formarea și consolarea conștiințelor care au nevoie de adevăr

Posted by Paxlaur pe 29/01/2018

IMG_6142Dragi prelaţi auditori,

Vă salut cordial, începând de la decan, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele sale. Împreună cu voi îi salut pe oficiali, pe avocaţi şi pe toţi colaboratorii de la Tribunalul Apostolic Rota Romana. Vă urez tot binele pentru anul judecătoresc pe care-l inaugurăm astăzi.

Astăzi aş vrea să reflectez cu voi despre un aspect calificator al slujirii voastre judecătoreşti, adică despre centralitatea conştiinţei, care este în acelaşi timp cea a fiecăruia dintre voi şi cea a persoanelor de ale căror cazuri vă ocupaţi. De fapt, activitatea voastră se exprimă şi ca slujire a păcii conştiinţelor şi cere să fie exercitată în toată conştiinţa, cum bine exprimă formula cu care sentinţele voastre sunt date ad consulendum conscientiae sau ut consulatur conscientiae.

În vederea declarării de nulitate sau validitate a legăturii matrimoniale, voi vă puneţi, într-un anumit sens, ca experţi ai conştiinţei credincioşilor creştini. În acest rol, sunteţi chemaţi să invocaţi neîncetat asistenţa divină pentru a îndeplini cu umilinţă şi măsură misiunea gravă încredinţată vouă de Biserică, manifestând astfel conexiunea dintre certitudinea morală, la care judecătorul să ajungă ex actis et probatis, şi domeniul conştiinţei sale, cunoscut numai de Duhul Sfânt şi asistat de El. De fapt, graţie luminii Duhului vă este dat să intraţi în domeniul sacru al conştiinţei credincioşilor. Este semnificativ că vechea rugăciune Adsumus, care era proclamată la începutul fiecărei sesiuni a Conciliului al II-lea din Vatican, se recită cu atâta frecvenţă în tribunalul vostru.

Domeniul conştiinţei a fost foarte îndrăgit de părinţii de la ultimele două Sinoade ale Episcopilor şi a răsunat în mod semnificativ în exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia. Asta a derivat din conştiinţa pe care succesorul lui Petru şi părinţii sinodali au chibzuit-o profund cu privire la necesitatea imperioasă de ascultare, din partea păstorilor Bisericii, a instanţelor şi a aşteptărilor acelor credincioşi care au făcut propria conştiinţă mută şi absentă timp de ani lungi şi, după aceea, au fost ajutaţi de Dumnezeu şi de viaţă să regăsească un pic de lumină, adresându-se Bisericii pentru a avea pacea conştiinţei lor.

Conştiinţa asumă un rol decisiv în alegerile angajante pe care logodnicii trebuie să le înfrunte pentru a primi şi a construi unirea conjugală şi apoi familia după planul lui Dumnezeu. Biserica, mamă foarte duioasă, ut consolatur conscientiae a credincioşilor care au nevoie de adevăr, a observat necesitatea de a-i invita pe cei care lucrează în pastoraţia matrimonială şi familială la o conştiinţă reînnoită în a-i ajuta pe logodnici să construiască şi să păzească sanctuarul intim al conştiinţei lor creştine. În această privinţă, îmi place să remarc că în cele două documente în formă de motu proprio, date pentru reforma procesului matrimonial, am îndemnat să se instituie investigaţia pastorală diecezană aşa încât să facă nu numai procesul mai zvelt, ci şi mai corect, în cuvenita cunoaştere a cauzelor şi motivelor care sunt la originea falimentului matrimonial. Pe de altă parte, exortaţia apostolică Amoris laetitia au fost indicate parcursuri pastorale pentru a-i ajuta pe logodnici să intre fără frici în discernământ şi în alegerea consecventă a viitoarei stări de viaţă conjugală şi familială, descriind în primele cinci capitole bogăţia extraordinară a legământului conjugal desenat de Dumnezeu în Scripturi şi trăit de Biserică în cursul istoriei.

Este deosebit de necesară o continuă experienţă de credinţă, speranţă şi caritate, pentru ca tinerii să decidă din nou, cu conştiinţă sigură şi senină, că unirea conjugală deschisă la darul copiilor este bucurie mare pentru Dumnezeu, pentru Biserică, pentru omenire. Drumul sinodal de reflecţie asupra căsătoriei şi familiei şi succesiva exortaţie apostolică Amoris laetitia au avut un parcurs şi un scop obligatorii: cum să se salveze tinerii din zgomotul şi gălăgia asurzitoare a efemerului, care îi face să renunţe la asumarea de angajamente stabile şi pozitive pentru binele individual şi colectiv. O condiţionare care reduce la tăcere glasul libertăţii lor, al acelei chilii intime – conştiinţa întocmai – pe care numai Dumnezeu o luminează şi o deschide la viaţă, dacă i se permite să intre.

Cât de preţioasă şi urgentă este acţiunea pastorală a întregii Biserici pentru recuperarea, salvgardarea, păstrarea unei conştiinţe creştine, luminate de valorile evanghelice! Va fi o acţiune lungă şi grea, care cere episcopilor şi preoţilor să acţioneze perseverent pentru a lumina, a apăra şi a susţine conştiinţa creştină a oamenilor noştri. Glasul sinodal al părinţilor episcopi şi succesiva exortaţie apostolică Amoris laetitia au asigurat astfel un punct primordial: raportul necesar dintre regula fidei, adică fidelitatea Bisericii faţă de magisteriul de neatins despre căsătorie, aşa ca şi despre Euharistie, şi atenţia urgentă a Bisericii însăşi faţă de procesele psihologice şi religioase ale tuturor persoanelor chemate la alegerea matrimonială şi familială. Primind dorinţele părinţilor sinodali, am avut deja ocazia să recomand angajarea unui catecumenat matrimonial, înţeles ca itinerar indispensabil al tinerilor şi al cuplurilor destinat să-i facă să retrăiască conştiinţa lor creştină, susţinută de harul celor două sacramente, botezul şi căsătoria.

Aşa cum am reafirmat alte dăţi, catecumenatul este în sine unic, deoarece e baptismal, adică înrădăcinat în botez, şi în acelaşi timp în viaţă are nevoie de caracter permanent, fiind permanent harul sacramentului matrimonial, care tocmai pentru că este har este rod al misterului, a cărui bogăţie nu poate decât să fie păzită şi asistată în conştiinţa soţilor ca individ şi ca pereche. Este vorba în realitate de figuri speciale ale acelei neîncetate cura animarum care este motivaţia de a fi a Bisericii şi a noastră a păstorilor în primul rând.

Totuşi, îngrijirea conştiinţelor nu poate să fie angajare exclusivă a păstorilor, ci, cu responsabilităţi şi modalităţi diferite, este misiune a tuturor, slujitori şi credincioşi botezaţi. Fericitul Paul al VI-lea îndemna la „fidelitate absolută pentru a salvgarda «regula fidei»” (Insegnamenti XV [1977], 663), care luminează conştiinţa şi nu poate să fie întunecată sau dezechilibrată. Pentru a face asta – spune tot Paul al VI-lea – „trebuie evitate extremismele opuse, fie din partea celui care apelează la tradiţie pentru a justifica propria neascultare faţă de magisteriul suprem şi faţă de Conciliul ecumenic, fie din partea celor care dezrădăcinează din humusul eclezial corupând învăţătura genuină a Bisericii; ambele atitudini sunt semn de subiectivism necuvenit şi probabil inconştient, când nu este din păcate semn de încăpăţânare, de îndărătnicie, de dezechilibru; poziţii care rănesc la inimă Biserica, Mamă şi Învăţătoare” (Insegnamenti XIV [1976], 500).

Credinţa este lumină ce luminează nu numai prezentul, ci şi viitorul: căsătoria şi familia sunt viitorul Bisericii şi al societăţii. De aceea este necesar să se favorizeze o stare de catecumenat permanent, pentru ca şi conştiinţa celor botezaţi să fie deschisă la lumina Duhului. Intenţia sacramentală nu este niciodată rod al unui automatism, ci întotdeauna al unei conştiinţe luminate de credinţă, ca rezultat al unei combinaţii între uman şi divin. În acest sens, unirea matrimonială se poate numi adevărată numai dacă intenţia umană a soţilor este orientată spre ceea ce vor Cristos şi Biserica. Pentru a-i face tot mai conştienţi de asta pe viitorii soţi este nevoie de aportul, în afară de cel al episcopilor şi al preoţilor, şi al altor persoane angajate în pastoraţie, călugări şi credincioşi laici coresponsabili în misiunea Bisericii.

Dragi judecători de la Rota Romana, conexiunea strânsă între domeniul conştiinţei şi cel al proceselor matrimoniale de care vă ocupaţi zilnic, cere să se evite ca exercitarea justiţiei să fie redusă la o simplă activitate birocratică. Dacă tribunalele ecleziastice ar cădea în această ispită, ar trăda conştiinţa creştină. Iată pentru ce, în procedura din processus brevior am stabilit nu numai ca să fie făcut mai evident rolul de supraveghere a episcopului diecezan, ci şi ca el însuşi, judecător înnăscut în Biserica încredinţată lui, să judece în primă instanţă posibilele cazuri de nulitate matrimonială. Trebuie să împiedicăm ca, în ceea ce priveşte căsătoria lor, conştiinţa credincioşilor aflaţi în dificultate să se închidă în faţa unui drum de har. La acest scop se ajunge cu o însoţire pastorală, cu discernământul conştiinţelor (cf. Exortaţia apostolică Amoris laetitia, 242) şi cu opera tribunalelor noastre. Această operă trebuie să se desfăşoare în înţelepciune şi în căutarea adevărului: numai astfel declaraţia de nulitate produce o eliberare a conştiinţelor.

Reînnoiesc fiecăruia recunoştinţa mea pentru binele pe care-l faceţi poporului lui Dumnezeu, slujind justiţia. Invoc asistenţa divină asupra muncii voastre şi din inimă vă împart binecuvântarea apostolică.

Franciscus

Discursul Sfântului Părinte Francisc cu ocazia inaugurării anului judecătoresc al Tribunalului Rota Romana (29 ianuarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro


Cari Prelati Uditori,

vi saluto cordialmente, ad iniziare dal Decano, che ringrazio per le sue parole. Insieme con voi saluto gli officiali, gli avvocati e tutti i collaboratori del Tribunale Apostolico della Rota Romana. Vi auguro ogni bene per l’Anno giudiziario che oggi inauguriamo.

Oggi vorrei riflettere con voi su un aspetto qualificante del vostro servizio giudiziale, cioè sulla centralità della coscienza, che è nello stesso tempo quella di ciascuno di voi e quella delle persone dei cui casi vi occupate. Infatti, la vostra attività si esprime anche come ministero della pace delle coscienze e richiede di essere esercitata in tutta coscienza, come bene esprime la formula con la quale le vostre Sentenze vengono emanate ad consulendum conscientiae o ut consulatur conscientiae.

In ordine alla dichiarazione di nullità o validità del vincolo matrimoniale, voi vi ponete, in certo senso, come esperti della coscienza dei fedeli cristiani. In questo ruolo, siete chiamati ad invocare incessantemente l’assistenza divina per espletare con umiltà e misura il grave compito affidatovi dalla Chiesa, manifestando così la connessione tra la certezza morale, che il giudice deve raggiungere ex actis et probatis, e l’ambito della sua coscienza, noto unicamente allo Spirito Santo e da Lui assistito. Grazie alla luce dello Spirito vi è dato, infatti, di entrare nell’ambito sacro della coscienza dei fedeli. È significativo che l’antica preghiera dell’Adsumus, che veniva proclamata all’inizio di ogni sessione del Concilio Vaticano II, si reciti con tanta frequenza nel vostro Tribunale.

L’ambito della coscienza è stato molto caro ai Padri degli ultimi due Sinodi dei Vescovi, ed è risuonato in modo significativo nell’Esortazione apostolica post-sinodale Amoris laetitia. Ciò è derivato dalla consapevolezza che il Successore di Pietro e i Padri sinodali hanno maturato circa l’impellente necessità di ascolto, da parte dei Pastori della Chiesa, delle istanze e delle attese di quei fedeli i quali hanno reso la propria coscienza muta e assente per lunghi anni e, in seguito, sono stati aiutati da Dio e dalla vita a ritrovare un po’ di luce, rivolgendosi alla Chiesa per avere la pace della loro coscienza.

La coscienza assume un ruolo decisivo nelle scelte impegnative che i fidanzati devono affrontare per accogliere e costruire l’unione coniugale e quindi la famiglia secondo il disegno di Dio. La Chiesa, madre tenerissima, ut consulatur conscientiae dei fedeli bisognosi di verità, ha ravvisato la necessità di invitare quanti operano nella pastorale matrimoniale e famigliare ad una rinnovata consapevolezza nell’aiutare i fidanzati a costruire e custodire l’intimo santuario della loro coscienza cristiana. In proposito, mi piace rimarcare che nei due Documenti in forma di motu proprio, emanati per la riforma del processo matrimoniale, ho esortato a istituire l’indagine pastorale diocesana così da rendere non solo il processo più sollecito, ma anche più giusto, nella dovuta conoscenza di cause e motivi che sono all’origine del fallimento matrimoniale. D’altra parte, nell’Esortazione apostolica Amoris laetitia, sono stati indicati percorsi pastorali per aiutare i fidanzati ad entrare senza paure nel discernimento e nella scelta conseguente del futuro stato di vita coniugale e familiare, descrivendo nei primi cinque capitoli la straordinaria ricchezza del patto coniugale disegnato da Dio nelle Scritture e vissuto dalla Chiesa nel corso della storia.

È quanto mai necessaria una continua esperienza di fede, speranza e carità, perché i giovani tornino a decidere, con coscienza sicura e serena, che l’unione coniugale aperta al dono dei figli è letizia grande per Dio, per la Chiesa, per l’umanità. Il cammino sinodale di riflessione sul matrimonio e la famiglia, e la successiva Esortazione apostolica Amoris laetitia, hanno avuto un percorso e uno scopo obbligati: come salvare i giovani dal frastuono e rumore assordante dell’effimero, che li porta a rinunciare ad assumere impegni stabili e positivi per il bene individuale e collettivo. Un condizionamento che mette a tacere la voce della loro libertà, di quell’intima cella – la coscienza appunto – che Dio solo illumina e apre alla vita, se gli si permette di entrare.

Quanto è preziosa e urgente l’azione pastorale di tutta la Chiesa per il recupero, la salvaguardia, la custodia di una coscienza cristiana, illuminata dai valori evangelici! Sarà un’impresa lunga e non facile, che richiede a vescovi e presbiteri di operare indefessamente per illuminare, difendere e sostenere la coscienza cristiana della nostra gente. La voce sinodale dei Padri Vescovi e la successiva Esortazione apostolica Amoris laetitia hanno così assicurato un punto primordiale: il necessario rapporto tra laregula fidei, cioè la fedeltà della Chiesa al magistero intoccabile sul matrimonio, così come sull’Eucaristia, e l’urgente attenzione della Chiesa stessa ai processi psicologici e religiosi di tutte le persone chiamate alla scelta matrimoniale e familiare. Accogliendo gli auspici dei Padri sinodali, ho già avuto modo di raccomandare l’impegno di un catecumenato matrimoniale, inteso come itinerario indispensabile dei giovani e delle coppie destinato a far rivivere la loro coscienza cristiana, sostenuta dalla grazia dei due sacramenti, battesimo e matrimonio.

Come ho ribadito altre volte, il catecumenato è per sé unico, in quanto battesimale, cioè radicato nel battesimo, e al tempo stesso nella vita necessita del carattere permanente, essendo permanente la grazia del sacramento matrimoniale, che proprio perché grazia è frutto del mistero, la cui ricchezza non può che essere custodita e assistita nella coscienza dei coniugi come singoli e come coppia. Si tratta in realtà di figure peculiari di quell’incessante cura animarum che è la ragion d’essere della Chiesa, e di noi Pastori in primo luogo.

Tuttavia, la cura delle coscienze non può essere impegno esclusivo dei Pastori, ma, con responsabilità e modalità diverse, è missione di tutti, ministri e fedeli battezzati. Il Beato Paolo VI esortava alla «fedeltà assoluta per salvaguardare la “regula fidei”» (Insegnamenti XV [1977], 663), che illumina la coscienza e non può essere offuscata e scardinata. Per fare ciò – dice ancora Paolo VI – «occorre evitare gli estremismi opposti, sia da parte di chi si appella alla tradizione per giustificare la propria disobbedienza al supremo Magistero e al Concilio ecumenico, sia da parte di quanti si sradicano dall’humus ecclesiale corrompendo la genuina dottrina della Chiesa; entrambi gli atteggiamenti sono segno di indebito e forse inconscio soggettivismo, quando non sia purtroppo di ostinazione, di caparbietà, di squilibrio; posizioni queste che feriscono al cuore la Chiesa, Madre e Maestra» (Insegnamenti XIV [1976], 500).

La fede è luce che illumina non solo il presente ma anche il futuro: matrimonio e famiglia sono il futuro della Chiesa e della società. È necessario pertanto favorire uno stato di catecumenato permanente, affinché la coscienza dei battezzati sia aperta alla luce dello Spirito. L’intenzione sacramentale non è mai frutto di un automatismo, ma sempre di una coscienza illuminata dalla fede, come il risultato di una combinazione tra umano e divino. In questo senso, l’unione sponsale può dirsi vera solo se l’intenzione umana degli sposi è orientata a ciò che vogliono Cristo e la Chiesa. Per rendere sempre più consapevoli di ciò i futuri sposi, occorre l’apporto, oltre che dei vescovi e dei sacerdoti, anche di altre persone impegnate nella pastorale, religiosi e fedeli laici corresponsabili nella missione della Chiesa.

Cari giudici della Rota Romana, la stretta connessione tra l’ambito della coscienza e quello dei processi matrimoniali di cui quotidianamente vi occupate, chiede di evitare che l’esercizio della giustizia venga ridotto a un mero espletamento burocratico. Se i tribunali ecclesiastici cadessero in questa tentazione, tradirebbero la coscienza cristiana. Ecco perché, nella procedura del processus brevior, ho stabilito non solo che sia reso più evidente il ruolo di vigilanza del Vescovo diocesano, ma anche che egli stesso, giudice nativo nella Chiesa affidatagli, giudichi in prima istanza i possibili casi di nullità matrimoniale. Dobbiamo impedire che la coscienza dei fedeli in difficoltà per quanto riguarda il loro matrimonio si chiuda ad un cammino di Grazia. Questo scopo si raggiunge con un accompagnamento pastorale, con il discernimento delle coscienze (cfr Esort. ap. Amoris laetitia, 242) e con l’opera dei nostri tribunali. Tale opera deve svolgersi nella sapienza e nella ricerca della verità: solo così la dichiarazione di nullità produce una liberazione delle coscienze.

Rinnovo a ciascuno la mia gratitudine per il bene che fate al popolo di Dio, servendo la giustizia. Invoco la divina assistenza sul vostro lavoro e di cuore vi imparto la Benedizione Apostolica.

Anunțuri

Posted in casatorie, Drept canonic, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Legile disciplinei sacre – Sacrae Disciplinae Leges

Posted by Paxlaur pe 18/10/2017

 

Codul de drept canonicÎn decursul secolelor, Biserica Catolică a obişnuit să reformeze şi să reînnoiască Legile disciplinei sacre, pentru ca – păstrându-se necontenit fidelitatea faţă de dumnezeiescul Întemeietor – ele să fie mai conforme cu misiunea salvifică ce i-a fost încredinţată. Îndemnaţi şi noi de acelaşi gând şi împlinind, în sfârşit, aştep-tarea întregii lumi catolice, poruncim astăzi, 25 ianuarie 1983, promulgarea Codului de Drept Canonic revizuit. Făcând aceasta, gândul nostru se duce înapoi la aceeaşi zi, din anul 1959, când înaintaşul nostru Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, a anunţat pentru prima oară în mod public că a luat decizia de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare, ce fusese promulgat în solem-nitatea Rusaliilor din anul 1917.

Decizia de a reînnoi Codul a fost luată împreună cu alte două decizii, pe care acel Pontif le-a anunţat tot în aceeaşi zi: celebrarea unui sinod al diecezei de Roma şi convocarea unui conciliu ecumenic. Dintre aceste două evenimente – deşi primul nu are o legătură strânsă cu reformarea Codului – cel de-al doilea, adică celebrarea conciliului, este totuşi de o importanţă deosebită pentru problema pe care o discutăm şi în strânsă legătură cu ea.

Dacă se pune întrebarea de ce a intuit Ioan al XXIII-lea necesi-tatea reformării Codului în vigoare, răspunsul poate fi găsit chiar în Codul promulgat în anul 1917. Există însă şi un alt răspuns, şi acesta e cel principal: reformarea Codului de Drept Canonic apărea întru totul voită şi cerută chiar de Conciliu, care şi-a concentrat cea mai mare atenţie asupra Bisericii.

Desigur, când a fost anunţată pentru prima oară necesitatea revizuirii Codului, Conciliul era o chestiune de viitor. Trebuie apoi adăugat şi faptul că actele magisteriului său, îndeosebi învăţătura sa despre Biserică, au fost puse la punct abia în anii 1962-1963. Cu toate acestea, toţi vedem că intuiţia lui Ioan al XXIII-lea a fost cât se poate de exactă şi trebuie afirmat pe drept cuvânt că decizia sa a privit în perspectivă la binele Bisericii.

De aceea, noul Cod, care este publicat astăzi, a avut absolută nevoie de opera Conciliului şi, deşi a fost anunţat împreună cu Conciliul, din punct de vedere cronologic îi urmează, deoarece lucrările întreprinse pentru pregătirea lui, care trebuiau să se bazeze pe Conciliu, nu au putut începe decât după terminarea acestuia.

Întorcându-se astăzi gândul nostru spre începutul acelui drum lung, adică la ziua de 25 ianuarie 1959, şi la persoana lui Ioan al XXIII-lea, iniţiatorul revizuirii Codului, trebuie să recunoaştem că acest Cod a izvorât din una şi aceeaşi intenţie: necesitatea de a reînnoi viaţa creştină. De fapt, întreaga operă a Conciliului şi-a extras normele şi orientarea mai ales din această intenţie.

Dacă luăm în consideraţie natura lucrărilor premergătoare promulgării Codului, precum şi modul în care ele au fost efectuate, îndeosebi în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea şi al lui Ioan Paul I, şi de atunci până azi, este absolut necesar să se scoată bine în evidenţă faptul că aceste lucrări au fost duse la bun sfârşit într-un excepţional spirit de colegialitate, şi acest lucru este valabil nu numai în ce priveşte redactarea materială a operei, dar chiar substanţa însăşi a legilor elaborate.

Acest aspect colegial, care caracterizează cât se poate de bine procesul de formare a Codului, corespunde perfect cu magisteriul şi spiritul Conciliului Vatican II. De aceea, Codul, nu numai în conţinutul său, dar şi în însăşi geneza sa, permite să se vadă inspi-raţia ce vine din acest Conciliu, în ale cărui documente Biserica, „sacrament universal de mântuire” (cf. Const. Dogm. despre Bise-rică Lumen gentium 1,5,48), este prezentată ca popor al lui Dum-nezeu, iar structura ei ierarhică este întemeiată pe Colegiul apos-tolilor împreună cu Capul acestuia.

Din acest motiv, Episcopii şi episcopatele au fost invitaţi să colabo-reze la pregătirea noului Cod, şi astfel, pe parcursul unui drum atât de lung, cu o metodă cât mai colegială posibil, să se maturi-zeze, puţin câte puţin, formulele juridice, care apoi trebuiau să fie utilizate de întreaga Biserică. În plus, în toate fazele acestei lucrări au participat şi experţi, adică persoane specializate în teologie, în istorie şi, mai ales, în Dreptul Canonic, care au fost chemaţi din toate părţile lumii.

Tuturor şi fiecăruia în parte le manifestăm astăzi sentimentele noastre de vie recunoştinţă.

În primul rând, apar în faţa ochilor noştri cardinalii răposaţi, care au condus Comisia pregătitoare: cardinalul Pietro Ciriaci, care a început lucrarea, şi cardinalul Pericle Felici, care ani de-a rândul a coordonat desfăşurarea lucrărilor, aproape până la terminarea lor. Ne gândim apoi la secretarii aceleiaşi Comisii: mons. Giacomo Violardo, devenit ulterior cardinal, şi părintele Raimundo Bigador, membru al Societăţii lui Isus, ambii oferindu-şi darurile ştiinţei şi înţelepciunii lor în îndeplinirea acestei funcţii. Împreună cu ei, îi amintim pe cardinalii, arhiepiscopii, episcopii şi pe toţi aceia care au fost membri ai acelei Comisii, ca şi pe consultanţii fiecărui grup de studii, care s-au dedicat în aceşti ani unei activităţi atât de dificile, dar pe care între timp Dumnezeu i-a chemat la răsplata veşnică. Pentru sufletele tuturor acestora se înalţă la Dumnezeu rugăciunea noastră.

Dar ne place să-i amintim şi pe cei care sunt în viaţă, în primul rând, pe actualul preşedinte al Comisiei, venerabilul frate Rosalio Castillo Lara, care foarte mult timp a desfăşurat o muncă remar-cabilă într-o funcţie atât de importantă; apoi pe iubitul nostru fiu Wilhelm Onclin, preot care a contribuit enorm de mult, cu tenaci-tate şi zel, la terminarea cu bine a lucrării, şi pe toţi ceilalţi care, în cadrul aceleiaşi Comisii, fie în calitate de membri cardinali, fie în calitatea de Oficiali, consultanţi şi colaboratori în grupurile de studii sau în alte oficii, au avut o contribuţie foarte valoroasă la elaborarea şi desăvârşirea unei opere atât de importante şi complexe.

Aşadar, promulgând astăzi Codul, suntem pe deplin conştienţi că acest act provine din autoritatea noastră de Pontif şi, prin urmare, îmbracă un caracter „primaţial”. Dar tot atât de conştienţi suntem că acest Cod, în ce priveşte conţinutul său, reflectă grija colegială faţă de Biserică a tuturor fraţilor noştri în episcopat; ba, mai mult, făcând o anumită asemănare cu Conciliul însuşi, acest Cod trebuie considerat ca fiind rodul unei colaborări colegiale izvorâte din eforturile convergente ale persoanelor şi instituţiilor specializate răspândite în întreaga Biserică.

Se pune o a doua întrebare: ce este Codul de Drept Canonic? Pentru a da un răspuns corect la această întrebare, trebuie să ne întoarcem cu mintea la îndepărtata moştenire a dreptului, conţinută în cărţile Vechiului şi Noului Testament, din care provine, ca de la izvorul său principal, întreaga tradiţie juridică şi legisla-tivă a Bisericii.

De fapt, Cristos Domnul nicidecum nu a abolit moştenirea bogată a Legii şi a profeţilor, care s-a format treptat din experienţa istorică a poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament, dar a desăvârşit-o (cf. Mt 5,17), astfel încât să aparţină într-o manieră nouă şi mai elevată la moştenirea Noului Testament. De aceea, chiar dacă sfântul Paul, prezentând misterul pascal, învaţă că justificarea nu se dobândeşte prin faptele legii, ci prin credinţă (cf. Rom 3,28; Gal 2,16), el totuşi nu exclude obligativitatea Deca-logului (cf. Rom 13,8-10; Gal 5,13-25; 6,2) şi nu neagă importanţa disciplinei în Biserica lui Dumnezeu (cf. 1Cor cap. 5 şi 6). În felul acesta, scrierile Noului Testament ne permit să cunoaştem şi mai mult importanţa însăşi a disciplinei şi să putem înţelege mai bine cât de strâns unită este ea cu caracterul salvific al mesajului evanghelic.

Astfel stând lucrurile, apare destul de limpede că scopul Codului nu este nicidecum de a înlocui în viaţa Bisericii credinţa, harul şi, mai ales, carismele credincioşilor. Dimpotrivă, Codul tinde mai degrabă să creeze în societatea eclezială o ordine care, acordând iubirii primatul, de asemenea, harului şi carismelor, să faciliteze totodată dezvoltarea lor armonioasă atât în viaţa societăţii ecleziale, cât şi în aceea a fiecărui membru al acestei societăţi.

Fiind Codul principalul document legislativ al Bisericii bazat pe moştenirea juridică şi legislativă a revelaţiei şi a tradiţiei, el trebuie considerat un instrument indispensabil pentru a se asigura ordinea necesară atât în viaţa individuală şi socială, cât şi în activi-tatea însăşi a Bisericii. De aceea, pe lângă elementele fundamen-tale ale structurii ierarhice a Bisericii, stabilite pe dumnezeiescul Întemeietor sau înrădăcinate în tradiţia apostolică, sau, în orice caz, în tradiţia foarte veche, precum şi pe lângă principalele norme privind exercitarea triplei funcţii încredinţate aceleiaşi Biserici, Codul trebuie să stabilească şi unele reguli şi norme de comportare.

Acest instrument, care este Codul, corespunde pe deplin cu natura Bisericii, îndeosebi aşa cum este ea prezentată de magis-teriul Conciliului Vatican II, în general, şi de către doctrina eclezio-logică a acestuia, în special. Mai mult, într-un anumit sens, acest Cod nou poate fi considerat ca un mare efort de a traduce în limbaj canonistic însăşi această doctrină, adică ecleziologia conciliară. Deşi practic este imposibil să se transpună în mod perfect în limbaj canonistic imaginea Bisericii, aşa cum este ea prezentată de învăţătura Conciliului, totuşi Codul trebuie să-şi îndrepte mereu privirea spre ea ca spre principalul său model, şi din firea lui este ţinut să redea conţinutul sau trăsăturile esenţiale ale acestei imagini.

De aici provin câteva criterii fundamentale după care se ghidează întregul Cod, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi în ce priveşte limbajul.

S-ar putea afirma că de aici derivă acea notă caracteristică în virtutea căreia Codul este considerat ca o completare a magisteriului oferit de Conciliul Vatican II, îndeosebi de constituţiile Lumen gentium şi Gaudium et spes.

Aşadar, ceea ce constituie noutatea esenţială a Conciliului Vatican al II-lea – în continuitate cu tradiţia legislativă a Bisericii – mai ales cu privire la doctrina sa ecleziologică, constituie, de fapt, şi noutatea actualului Cod.

Între elementele care redau imaginea adevărată şi specifică a Bisericii trebuie menţionate mai ales următoarele: învăţătura conform căreia Biserica este popor al lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, 2), iar autoritatea ierarhică, slujire (cf. ibid., 3); apoi învăţătura potrivit căreia Biserica este comuniune, pe baza căreia se stabilesc relaţiile ce trebuie să existe între Bisericile particulare şi Biserica universală, între colegialitate şi primat; de asemenea, învăţătura conform căreia toţi membrii poporului lui Dumnezeu sunt părtaşi, fiecare în felul său specific, la tripla funcţie a lui Cristos: sacerdotală, profetică şi regească; acestei învăţături i se alătură şi cea referitoare la îndatoririle şi drepturile credincioşilor creştini, îndeosebi ale laicilor; în sfârşit, interesul pe care Biserica trebuie să-l aibă faţă de ecumenism.

Dacă, aşadar, Conciliul Vatican al II-lea a scos din tezaurul tradiţiei lucruri vechi şi noi, iar noutatea constă tocmai în aceste elemente pe care le-am menţionat mai sus, ca, de altfel, şi în altele, atunci e limpede că şi Codul trebuie să-şi însuşească această caracteristică de fidelitate în noutate şi de noutate în fidelitate, conformându-se ei atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte limbajul.

Noul Cod de Drept Canonic vede lumina într-un moment în care Episcopii întregii Biserici nu numai că îi cer promulgarea, dar i-o cer cu insistenţă şi chiar cu nerăbdare.

Într-adevăr, Codul de Drept Canonic este absolut necesar Bise-ricii. Fiind constituită ca un organism social şi vizibil, Biserica are nevoie de norme pentru ca structura ei ierarhică şi organică să fie vizibilă, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumnezeiescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacră şi adminis-trarea sacramentelor, să fie bine organizată, legăturile reciproce dintre credincioşi să fie reglementate după dreptate bazată pe caritate, drepturile fiecăruia să fie precizate şi garantate şi, în fine, iniţiativele comune, asumate în vederea trăirii desăvârşite a vieţii creştine, să fie sprijinite, întărite şi promovate de legi canonice.

În sfârşit, prin natura lor, legile canonice cer să fie respectate; de aceea, s-a depus tot efortul ca, în îndelungata elaborare a Codului, normele să fie formulate cu grijă şi bazate pe un solid fundament juridic, canonic şi teologic.

După toate aceste consideraţii, să sperăm că noua legislaţie canonică va deveni un mijloc eficient care să permită Bisericii să se dovedească din ce în ce tot mai capabilă în a-şi îndeplini în lume misiunea salvatoare.

Oferim tuturor cu plăcere şi încredere aceste consideraţii ale Noastre, acum, cu prilejul promulgării principalului Corpus de legi ecleziastice pentru Biserica Latină.

Să dea Dumnezeu ca bucuria şi pacea, împreună cu dreptatea şi ascultarea, să facă să fie respectat acest Cod, şi ceea ce este poruncit de către cap să fie respectat şi de către corp.

Încrezători, aşadar, în ajutorul harului dumnezeiesc, sprijiniţi de autoritatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, pe deplin conştienţi de ceea ce îndeplinim, acceptând dorinţele Episcopilor din lumea întreagă, care au colaborat cu noi cu afect colegial, în virtutea autorităţii supreme cu care suntem învestiţi, prin această Consti-tuţie a noastră, care să fie mereu valabilă în viitor, promulgăm prezentul Cod aşa cum a fost el întocmit şi revizuit şi, totodată, poruncim ca de acum înainte să aibă putere de lege pentru întreaga Biserică Latină şi îl încredinţăm în paza şi supravegherea tuturor acelora care au datoria de a-l face să fie respectat. Şi pentru ca toţi să poată să se informeze cum trebuie şi să cunoască mai profund aceste dispoziţii înainte ca ele să intre în vigoare, declarăm şi poruncim ca ele să aibă putere de lege din prima zi a Adventului din acest an 1983, în ciuda existenţei oricăror dispo-ziţii, constituţii, privilegii – chiar vrednice de o semnalare specială şi particulară – şi cutume contrare.

Aşadar, îi îndemnăm pe toţi fiii Noştri preaiubiţi să respecte cu sinceritate şi bunăvoinţă normele propuse, cu speranţa că se va reintroduce în Biserică o disciplină activă şi că, în consecinţă, cu ajutorul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, va spori din ce în ce tot mai mult grija pentru mântuirea sufletelor.

 

Roma, Palatul Vatican, 25 ianuarie 1983, al cincilea an al Pontificatului Nostru.
Papa Ioan Paul al II-lea

Traducere pr. Ioan Tamaș

Textul originar poate fi citit aici: http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/la/apost_constitutions/documents/hf_jp-ii_apc_25011983_sacrae-disciplinae-leges.html

 

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic, Ioan Paul al II-lea | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

În faţa unei inimi căite. Dezlegarea de păcatul de avort

Posted by Paxlaur pe 02/12/2016

avort vs viataPublicăm o mare parte din scrisoarea pe care episcopul de Albano a adresat-o clerului diecezan şi călugăresc cu ocazia primei duminici din Advent.

În scrisoarea apostolică Misericordia et misera papa Francisc a extins în timp pentru toţi preoţii facultatea de a dezlega pe cei care au săvârşit păcatul de avort, acordată deja în mod limitat la perioada jubiliară (nr. 12). Aşadar, de acum înainte, de ea se bucură orice preot care este deja în posesia facultăţii necesare de a dezlega în mod obişnuit spovezile (cf. Codex Iuris Canonici, can. 966 § 1; 970 şi 973).

Noi primim în mod cordial şi cu suflet recunoscător dispoziţia papei. Însă, permiteţi-mi ca să unesc câteva motivaţii care vor putea ajuta s-o înţelegem mai bine fie noi, fie credincioşii. De fapt, s-a putut constata cât de variată a fost, cel puţin în mijloacele de comunicare socială, primirea acestei dispoziţii a papei. În unele cazuri ea a fost prezentat în forme nepotrivite, în altele chiar răutăcioase încât au făcut să transpară dacă nu tendenţiozitate, cel puţin ignoranţă. În schimb, n-am nicio îndoială că fiecare dintre voi a înţeles bine sensul şi valoarea a ceea ce a fost înţeles şi stabilit de papa.

Este necesar de ţinut cont de distincţia dintre „păcat” şi „sancţiune penală”, care este comportată de unele păcate, între care este avortul procurat şi efectuat. De fapt, conform can. 1398 din Codex Iuris Canonici, „cine procură avort, urmat de efect, cade în excomunicare latae sententiae„, adică fără ca să fie necesar să fie pronunţată în mod formal pentru fiecare caz. De aici, până astăzi, „rezervarea” sa episcopului şi altor preoţi desemnaţi de el, sau indicaţi chiar de Dreptul Canonic; de aici şi necesitatea iertării acestei cenzuri înainte ca să fie dată dezlegarea sacramentală.

Însă acum, cu decizia comunicată în recenta sa scrisoare, papa a acordat tuturor duhovnicilor facultatea de a ierta în „forul sacramental” (adică în actul spovezii sacramentale) cenzura despre care se vorbeşte în can. 1398. Spus altfel, papa a acordat tuturor duhovnicilor „jurisdicţia” pentru a ridica sancţiunea penală, cenzura de excomunicare.

Consider important ca măcar nouă preoţilor să ne fie foarte clară – şi să transmitem celorlalţi credincioşi – distincţia dintre păcate şi sancţiuni penale. Jurisdicţia şi puterea de a ierta păcatele sunt două realităţi diferite „conceptual”. Însă acum, în cazul nostru, cu decizia papei, ele sunt unite în însuşi actul spovezii: aici duhovnicul exercită jurisdicţia de a ierta cenzura de excomunicare (care interzicea primirea tuturor sacramentelor) şi exercită şi puterea sacerdotală pe care o are de a ierta păcatele. Aşadar, nimic n-a fost modificat cu privire la delictul de avort şi cu privire la pedeapsa canonică de excomunicare. Însă a fost „simplificat” sistemul de iertare a delictului de avort, încredinţând duhovnicilor în „forul” spovezii jurisdicţia pentru a elimina pedeapsa şi a putea astfel dezlega toate păcatele pe care le-ar putea avea penitentul.

Fără a avea intenţia de a da o lecţie de drept canonic, adaug numai altceva despre dinamica juridică în care se inserează decizia papei. De fapt, disciplina canonică ţine cont mereu de bonus animarum, chiar şi atunci când penitentul se află în condiţii deosebite. De aceea, ea prevede aşa-numitul „caz mai urgent” (casus urgentior), aşa cum era numit în can. 2254 din Codex Iuris Canonici din 1917; adică acela în care situaţia de păcat şi imposibilitatea dispusă de sancţiunea penală de a avea acces la sacramente au incidenţă aşa de mare asupra credinciosului de altfel căit, încât să-i fie greu să aştepte tot timpul necesar pentru a obţine iertarea pedepsei în forul extern (cf. Codex Iuris Canonici, can. 1357 § 1). Aşa cum este explicat de comentatori, însăşi legea canonică se angajează „să depăşească o posibilă contradicţie între disponibilitatea la căinţă a credinciosului, cu respectiva dorinţă de a primi dezlegarea sacramentală, şi interdicţia de a avea acces la sacramente dispusă de pedeapsa canonică”.

Luând în considerare în această lumină juridico-canonică, decizia papei îşi are fundamentul său şi rădăcina sa în însuşi scopul ultim al disciplinei canonice, adică salus animarum. Acesta nu este un element extern, suprapus legii canonice şi nici nu este o simplă clauză-limită pentru orânduirea canonică; dimpotrivă, este o „clauză deschisă” şi interpretativă; este principiul călăuză şi orientativ, dimensiunea constitutivă a însăşi realităţii supranaturale a lui ius in Ecclesia. La baza deciziei papei există, până la urmă, tocmai acest principiu metajuridic; ecleziologic, am spune, care dă formă întregii orânduiri canonice. El, peste toate, realizează instanţa de raţionalitate a legii însăşi. Cu privire la gravitatea păcatului de avort papa n-a făcut nicio reducere. În schimb a declarat: „Aş vrea să reafirm cu toate forţele mele că avortul este un păcat grav, pentru că pune capăt unei vieţi nevinovate”. Cu privire la acest punct magisteriul Bisericii a fost şi este mereu ferm. Acelaşi Francisc reafirmase asta deja în primele luni ale slujirii sale petrine. De exemplu, în audienţa acordată participanţilor la întâlnirea promovată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Medicilor Catolici, la 20 septembrie 2013, a spus: „În fiinţa umană fragilă fiecare dintre noi este invitat să recunoască faţa Domnului, care în trupul său uman a experimentat indiferenţa şi singurătatea la care adesea îi condamnăm pe cei mai săraci, fie în ţările în curs de dezvoltare, fie în societăţile bogate. Fiecare copil nenăscut, dar condamnat pe nedrept să fie avortat, are faţa lui Isus Cristos, are faţa Domnului, care încă înainte de a se naşte, şi apoi abia născut, a experimentat refuzul lumii. Şi fiecare bătrân […], chiar dacă este infirm sau la sfârşitul zilelor sale, poartă în sine faţa lui Cristos. Nu se pot arunca, aşa cum ne propune «cultura rebutului»! Nu se pot arunca!”.

Spuse acestea, în scrisoarea apostolică Misericordia et misera papa adaugă: „Cu aceeaşi forţă pot şi trebuie să afirm că nu există niciun păcat la care milostivirea lui Dumnezeu nu poate să ajungă şi să distrugă atunci când găseşte o inimă căită care cere să se reconcilieze cu Tatăl” (nr. 12). Aici găsim motivaţia teologică a deciziei papei.

În această privinţă, s-ar putea reciti bula Misericordiae vultus (11 aprilie 2015) cu care Francisc a convocat jubileul care tocmai s-a încheiat. Eu însumi, tot anul m-am angajat să vestesc misterul milostivirii divine, fie cu scrisoarea pastorală Mai întâi este Milostivirea (27 noiembrie 2015), fie cu cele douăzeci şi şapte de omilii rostite în diferitele ocazii diecezane pe parcursul acestui timp cu adevărat extraordinar. Pe de altă parte, cum scrie Robert Lezohupski, „tema milostivirii reprezintă fundalul intern al dreptului canonic (salus animarum suprema lex – can. 1752). Milostivirea este pe deplin legată cu mântuirea sufletelor şi cu instrumentele pentru a o realiza. Ca atare, milostivirea reprezintă în mod clar dimensiunea pastorală şi caritativă a dreptului canonic”. Iată, aşadar, că în Misericordia et misera papa îndeamnă imediat: „De aceea, fiecare preot să devină călăuză, sprijin şi întărire în a-i însoţi pe penitenţi în acest drum de reconciliere specială” (nr. 12).

Luând în considerare practica sacramentală a duhovnicului, papa o cuprinde în întregime în verbul „a însoţi”. Pentru a face ce? Un „drum de reconciliere specială”. În timpul acestui drum slujitorul Bisericii trebuie să fie „călăuză”, „sprijin” şi „întărire”. Să luăm în considerare aceste trei acţiuni. Astfel, trecem la motivaţiile pastorale.

Călăuza „indică drumul”, dar nu face asta cu o funcţie pur şi simplu directoare. Duhovnicul nu este un „indicator stradal”. Ceea ce este deja cerut de normativa canonică (cf. Codex Iuris Canonici, can. 978: duhovnicul este „judecător”, „medic” şi „slujitor ascultător” faţă de învăţătura magisteriului şi faţă de normele autorităţii competente), Francisc explică asta cu cuvintele: sprijin şi întărire. Pentru „a susţine” trebuie să stăm alături de celălalt şi nu să stăm pe trepte. Abalconear, ar spune Bergoglio în jargonul argentinian: adică a privi de la balcon. Dar este mai mult.

„A susţine” înseamnă literalmente a ţine pe cineva punându-ne „sub el”, adică a-i purta povara. A căuta o „oaie rătăcită” nu înseamnă a merge prin câmpii şi păduri, ci a lua asupră-şi, ca păstorul despre care Evanghelia scrie: „o pune pe umerii săi bucurându-se” (Lc 15,5).

Apoi „a întări” înseamnă a-l ajuta pe celălalt să fie puternic, să depăşească răul, să învingă propria slăbiciune. În Fil 4,13 Paul scrie: „Toate le pot în cel care mă întăreşte” („omnia possum in eu qui me confortat”). Paul trăieşte experienţa cu Isus lângă el ca prezenţă care încurajează în aşa fel încât îl face capabil să înfrunte orice situaţie. In persona Christi, fiecare duhovnic trebuie să fie ca acest Isus pentru Paul: a da curaj, a inspira dinamism pentru a nu se descuraja din cauza propriei slăbiciuni, pentru a merge înainte pe calea întreprinsă a convertirii.

Este important ca toţi, dar noi preoţii în mod deosebit, să ajungem să percepem dimensiunea „generativă” a deciziei papei. Să ne întrebăm: ce anume poate da naştere acestei alegeri? Ce comportamente promovează şi încurajează în comunităţile noastre? Generează speranţă şi încredere în Dumnezeu sau descurajare şi disperare? Face să se maturizeze responsabilitatea? Deschide drumuri sau duce într-o fundătură? Eu cred că papa nu ne indică scurtături de niciun fel. Dimpotrivă el ne indică drumuri lungi, angajante. Pentru a recurge la câteva expresii ale sale, Francisc ne cere să demarăm procese de „discernământ, purificare şi reformă”; procese „de creştere” şi „acţiuni care generează noi dinamisme în societate şi implică alte persoane şi grupuri care le vor duce înainte, până când aduc rod în evenimente istorice importante” (cf. Evangelii gaudium, nr. 30; 169; 223).

(În faţa unei inimi căite
Dezlegarea de păcatul de avort,
de Marcello Semeraro
după L’Osservatore Romano, 2 decembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic, E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Grijă faţă de ceea ce se referă la dreptate şi pace, migraţii, sănătate, opere de caritate, îngrijirea creaţiei.

Posted by Paxlaur pe 31/08/2016

crucea facuta din vaslele migrantilorSe naşte noul dicaster social, „pentru slujirea dezvoltării umane integrale”, care încorporează diferite consilii pontificale. Însă papa Francisc, pentru moment, a stabilit că se va ocupa el direct de departamentul dedicat migranţilor şi refugiaţilor. O alegere legată de urgenţa din aceste timpuri. Un mod pentru a sublinia importanţa acestei teme şi angajarea personală a pontifului. Responsabilitatea directă a episcopului de Roma este „ad tempus”, adică temporară. Bergoglio va acţiona prin doi vice, care vor răspunde direct lui. Aşadar, chiar dacă încorporarea prevede ca actualul Consiliu Pontifical pentru Migranţi şi Itineranţi – condus până astăzi de cardinalul Antonio Maria Vegli? – să devină una dintre secţiunile noului dicaster, importanţa sa cu decizia de astăzi va fi în realitate şi mai evidenţiată. Având drept comisar special pe pontiful însuşi.

Cum se ştie, sunt numeroase iniţiativele pe care papa Francisc le-a luat în timpul pontificatului său: prima călătorie în afara Romei, în iulie 2013, a fost vizita la Lampedusa. Papa a rămas uimit şi înduioşat de ştirile despre bărcile naufragiate în Mediterana, cu atâtea femei şi copii morţi şi rămaşi pe fundul mării. Cu creşterea fenomenului, din cauza conflictului din Siria, Bergoglio a invitat fiecare parohie să primească o familie de refugiaţi. Şi la 16 aprilie 2016, pentru a manifesta apropierea sa de refugiaţi, Francisc, împreună cu patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu, şi cu arhiepiscopul ortodox de Atena, Hyeronimos, a vizitat tabăra de refugiaţi de la Moria din insula greacă Lesbos. În mod surprinzător, în călătoria de întoarcere la Roma, papa a luat cu sine în avion doisprezece refugiaţi.

La conducerea noului dicaster „pentru slujirea dezvoltării umane integrale” Francisc l-a numit pe cardinalul ghanez Peter Kodwo Appiah Turkson, până astăzi preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace, destinat şi el să devină parte a noului unic organism. Propunerea finală pentru acest dicaster a fost încredinţată în iunie în mâinile papei de C9, Consiliul Cardinalilor care-l ajută pe Francisc în reforma Curiei şi în conducerea Bisericii universale. Până în acel moment era definit „Caritate, Dreptate şi Pace”. În afară de cele două consilii pontificale deja citate (migranţi, dreptate şi pace), noul dicaster va îngloba şi Cor Unum şi Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Lucrătorilor Sanitari.

Noul organism va fi operativ începând de la 1 ianuarie. În paragraful 4 al primului articol din statutul dicasterului este precizată competenţa papală inedită, care nu are precedente în istoria recentă a Sfântului Scaun. „O secţiune a dicasterului se ocupă în mod specific de ceea ce se referă la refugiaţi şi migranţi. Această secţiune este pusă ad tempus sub conducerea suveranului pontif care o exercită în modurile pe care le consideră oportune”.

Noul dicaster, se citeşte în statut, „asumă grija Sfântului Scaun faţă de ceea ce se referă la dreptate şi pace, inclusiv chestiunile referitoare la migraţii, sănătate, opere de caritate şi îngrijirea creaţiei”. Şi „promovează dezvoltarea umană integrală în lumina Evangheliei şi pe urma doctrinei sociale a Bisericii”.

„Dicasterul – continuă statutul – exprimă şi grija suveranului pontif faţă de omenirea suferindă, între care cei nevoiaşi, cei bolnavi şi cei excluşi, şi urmăreşte cu atenţia cuvenită chestiunile care ţin de necesităţile celor care sunt constrânşi să abandoneze propria patrie sau sunt privaţi de ea, cei marginalizaţi, victimele conflictelor armate şi ale catastrofelor naturale, cei închişi, şomerii şi victimele formelor contemporane de sclavie şi de tortură şi celelalte persoane a căror demnitate este în pericol”.

O noutate semnificativă este dată de faptul că secretarul şi subsecretarul noului organism vor putea să fie laici (art. 2 din statut). În activitatea sa, dicasterul va putea întreţine relaţii cu „asociaţii, institute şi organizaţii neguvernamentale, şi din afara Bisericii catolice, angajate în promovarea dreptăţii şi păcii” şi să dialogheze „cu reprezentanţi ai guvernelor civile şi ai altor subiecţi de drept internaţional public”. Noul dicaster va lucra în strânsă colaborare cu Secretariatul de Stat, căruia îi revin relaţiile cu statele.

În dicasterul „pentru slujirea dezvoltării umane integrale” sunt constituite Comisia pentru Caritate, Comisia pentru Ecologie şi Comisia pentru Lucrătorii Sanitari. Organismul va fi competent şi asupra lui Caritas Internationalis.

(Nou dicaster, papa personal se va ocupa de migranţi
de Andrea Tornielli
după Vatican Insider, 31 august 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic, E bine de ştiut, Lecturi | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Amoris laetitia: trei principii într-o învăţătură de „ordin prudenţial”…

Posted by Paxlaur pe 26/08/2016

Jürgen_Ovens_-Prudenta_Dreptatea_PaceaÎn această fază de receptare eclezială a exortaţiei apostolice Amoris laetitia (19 martie 2016) a papei Francisc au reieşit nişte întrebări despre tipul de magisteriu pe care-l reprezintă acest document. Pentru a-l putea defini în mod teologic corect, poate fi util să facem referinţă la instrucţiunea – cu siguranţă mai puţin cunoscută – „Despre vocaţia eclezială a teologului” a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, semnată în 1990 de cardinalul prefect de atunci Joseph Ratzinger, care comentează diferitele forme ale magisteriului Bisericii prezente în noua formulă a „Mărturisirii de credinţă”. Aceste forme sunt trei: magisteriu infailibil, magisteriu definitiv şi magisteriu obişnuit, dar nu definitiv, acesta din urmă fiind aplicabil la Amoris laetitia ca şi cea mai mare parte a textelor magisteriale actuale.

Această formă de magisteriu obişnuit nedefinitiv, conform instrucţiunii citate, are ca obiectiv specific acela de a propune „o învăţătură, care conduce la o înţelegere mai bună a Revelaţiei în materie de credinţă şi de moravuri, şi directive morale care derivă din această învăţătură” care, „chiar dacă nu sunt garantate de carisma infailibilităţii, nu sunt lipsite de asistenţa divină şi cer adeziunea credincioşilor” (nr. 17), adeziune definită ca „o supunere religioasă a voinţei şi a inteligenţei” (nr. 23). Pentru aceasta se afirmă că „voinţa de supunere leală faţă de această învăţătură a Magisteriului în materie în sine reformabilă trebuie să fie regula”. Pentru acest motiv, această formă de magisteriu este descrisă de instrucţiune ca „de ordin prudenţial”, de vreme ce comportă „judecăţi prudenţiale”, chiar dacă este atent precizată că acest calificativ nu înseamnă că „nu se bucură de asistenţa divină în exercitarea integrală a misiunii sale” (nr. 24).

În afară de asta trebuie notat că magisteriul obişnuit, dar nu definitiv, exact precum celelalte două forme ale magisteriului, cel infailibil şi cel definitiv, sunt expresie a unicului magisteriu viu al Bisericii, pe care Conciliul Vatican II din l-a descris cu precizie ca „misiunea […] de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu [încredinţat Bisericii care o exercită] în numele lui Isus Cristos”, pentru că „acest magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte […] cu asistenţa Duhului Sfânt” (Dei Verbum, nr. 10). De aceea, Conciliul Vatican II precizează în acest sens, cu un text care se poate aplica în mod clar la Amoris laetitia, că „această supunere religioasă a voinţei şi a minţii este datorată în mod cu totul deosebit magisteriului autentic al Pontifului Roman, chiar atunci când nu vorbeşte ex cathedra, aşa încât magisteriul lui suprem să fie acceptat cu respect, iar afirmaţiile lui să fie întâmpinate cu o adeziune sinceră, după gândul şi voinţa sa expresă, care se deduc mai ales din natura documentelor sau din repetarea deasă a aceleiaşi învăţături, ori din însuşi modul de exprimare” (Lumen gentium, nr. 25).

Aşadar, în acest context de înţelegere a magisteriului obişnuit, deşi nu definitiv, trebuie să se înţeleagă ceea ce papa Francisc însuşi afirmă la începutul lui Amoris laetitia cu privire la însemnătatea acestei exortaţii apostolice: „complexitatea tematicilor propuse ne-au arătat necesitatea de a continua să aprofundăm cu libertate unele chestiuni doctrinale, morale, spirituale şi pastorale […].Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină şi de practică, dar asta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecinţe care derivă din ea. Asta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos şi vom putea vedea totul cu privirea sa” (Amoris laetitia, nr. 2-3). Aşa cum se poate observa, în aceste cuvinte ale papei Francisc răsună caracteristicile pe care instrucţiunea le atribuie magisteriului obişnuit nedefinitiv, ca învăţătură „de ordin prudenţial” şi cu „judecăţi prudenţiale”, care în afară de asta „se bucură de asistenţa divină şi de supunere leală” (cf. Despre vocaţia eclezială a teologului, nr. 24).

În acest context se înţelege şi mai mult că papa afirmă şi că „reflecţia păstorilor şi teologilor, dacă este fidelă Bisericii, onestă, realistă şi creativă, ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare” (Amoris laetitia, nr. 2).

Această fidelitate faţă de Biserică este exprimată pe larg în cele trei principii prezentate de papa Francisc, mai ales pentru a înfrunta situaţiile numite „iregulare”, care preia din tradiţia vie a Bisericii, exemplificată de numeroasele referinţe la Conciliul Vatican II, precum şi de cele paisprezece citate din teologul cel mai important al Bisericii, adică sfântul Toma de Aquino. Primul principiu este legea gradualităţii: este vorba despre un principiu propus în continuitate cu magisteriul lui Ioan Paul al II-lea când afirmă că orice fiinţă umană „înaintează treptat cu integrarea progresivă a darurilor lui Dumnezeu şi a exigenţelor iubirii sale definitive şi absolute în întreaga viaţă personală şi socială” (Familiaris consortio, nr. 9), dat fiind că fiinţa umană „cunoaşte, iubeşte şi săvârşeşte binele moral în funcţie de etapele de creştere” (nr. 34). Pentru aceasta în Amoris laetitia precizează că „nu este o «gradualitate a legii», ci o gradualitate în exercitarea prudentă a actelor libere în subiecţi care nu sunt în măsură să înţeleagă, să aprecieze sau să practice pe deplin exigenţele obiective ale legii” (nr. 295). Pentru aceasta, la sfârşit va arăta, cu o atingere de realism profund şi de invitaţie la speranţa creştină, „să relativizăm şi drumul istoric pe care-l parcurgem ca familii, pentru a înceta să pretindem de la relaţiile interpersonale o perfecţiune, o puritate de intenţii şi o coerenţă pe care le vom putea găsi numai în împărăţia definitivă” (nr. 325).

Al doilea principiu este a porni de la conştiinţă: papa Francisc face referinţă la conştiinţă în douăzeci şi nouă de ocazii şi aminteşte cum Conciliul Vatican II a definit-o „nucleul cel mai secret […] al omului (Gaudium et spes, 16)” (Amoris laetitia, nr. 222). La rândul său afirmă cu claritate că „suntem chemaţi să formăm conştiinţele, nu să pretindem să le înlocuim” (nr. 37). De fapt, „pornind de la recunoaşterea importanţei condiţionărilor concrete, putem adăuga că trebuie să fie mai bine implicată conştiinţa persoanelor în practica Bisericii în unele situaţii care nu realizează obiectiv concepţia noastră despre căsătorie. Desigur, trebuie încurajată maturizarea unei conştiinţe luminate, formate şi însoţite […] în mijlocul complexităţii concrete a limitelor, deşi încă nu este pe deplin idealul obiectiv” (nr. 303).

Al treilea principiu este cel al necesităţii discernământului, citată de treizeci şi cinci de ori, făcând ecou în mod clar lui Ignaţiu de Loyola şi confirmată de două citate precise din Toma de Aquino (nr. 304). Principiul care este propus este următorul: „Dacă se ţine cont de nenumărata varietate de situaţii concrete […] este comprehensibil că nu ar trebui să se aştepte de la Sinod sau de la această Exortaţie o nouă normativă generală de tip canonic, aplicabilă la toate cazurile […]. Preoţii au misiunea de «a însoţi persoanele interesate pe calea discernământului conform învăţăturii Bisericii şi orientărilor Episcopului […]». Este vorba despre un itinerar de însoţire şi de discernământ care orientează aceşti credincioşi la conştientizarea situaţiei lor în faţa lui Dumnezeu. Colocviul cu preotul, în for intern, colaborează la formarea unei judecăţi corecte despre ceea ce împiedică posibilitatea unei participări mai depline la viaţa Bisericii şi despre paşii care pot s-o favorizeze şi s-o facă să crească […]. Acest discernământ nu va putea niciodată să facă abstracţie de exigenţele de adevăr şi de caritate ale Evangheliei propuse de Biserică” (nr. 300). Această misiune de discernământ este încredinţat şi „laicilor care trăiesc dedicaţi Domnului” (nr. 312), adică laicilor şi laicelor care trăiesc o experienţă spirituală creştină matură.

În acest context se află cuvintele cele mai semnificative despre posibilitatea de a primi împărtăşanie din partea divorţaţilor recăsătoriţi. De fapt, „din cauza condiţionărilor sau factorilor atenuanţi, este posibil ca, într-o situaţie obiectivă de păcat – care să nu fie subiectiv vinovată sau care să nu fie vinovată în mod deplin – se poate trăi în harul lui Dumnezeu, se poate iubi şi se poate şi creşte în viaţa de har şi de caritate, primind în acest scop ajutorul Bisericii” (nr. 305). Acest text este completat cu o notă: „În anumite cazuri ar putea să fie şi ajutorul Sacramentelor”, ca sacramentul „locului milostivirii”: Pocăinţa, precum şi Euharistia, ţinând cont că „nu este un premiu pentru cei perfecţi, ci un remediu generos şi un aliment pentru cei slabi” (nota nr. 351, cu referinţă la Evangelii gaudium, nr. 44, 47.

În sinteză, se poate afirma aşadar valoarea magisterială a lui Amoris laetitia ca magisteriu obişnuit, care, deşi nefiind definitiv, este oricum „interpretare autentică a Cuvântului lui Dumnezeu” (cf. Dei Verbum, nr. 10), ca învăţătură de „ordin prudenţial” a succesorului lui Petru în Biserică, papa, care „se bucură de asistenţa divină” (cf. Despre vocaţia eclezială a teologului, nr. 24; cf. Amoris laetitia, nr. 2, 3, 295), şi pentru aceasta trebuie primită în mod religios şi cu spirit leal şi cordial (cf. Lumen gentium, nr. 25). Aceasta este atitudinea fundamentală de primire sinceră şi de realizare practică pe care acest tip de magisteriu – şi în acest caz Amoris laetitia – o comportă pentru toţi membrii Bisericii noastre.

Asta include şi a observa criteriile propuse pentru a da răspuns la întrebările care se pun astăzi familiei, ţinând cont cu tărie că „a înţelege situaţiile excepţionale nu implică niciodată a ascunde lumina idealului mai deplin nici a propune mai puţin decât oferă Isus fiinţei umane” (Amoris laetitia, nr. 307), dat fiind că „familia este cu adevărat o veste bună” (nr. 1). Nu se poate nega că, aşa cum spune acelaşi papa Francisc, Amoris laetitia se oferă ca reflecţie „fidelă faţă de Biserică, onestă, realistă şi creativă, [care] ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare” (nr. 2). Bun venit, şi aşa să fie!

(Magisteriu de primit şi de realizat
În faţa învăţăturii din exortaţia apostolică „Amoris laetitia”,
de Salvador Pié-Ninot)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
după L’Osservatore Romano, 24 august 2016

http://www.ercis.ro

Posted in Codul de drept canonic (Codex Iuris Canonici), Drept canonic, E bine de ştiut, Lecturi, Magisteriu, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: